EUGEN LAURIAN: Adolescență, cu lampas la picior

(melancolie destinată colegilor de liceu militar,
la 50 de ani de la absolvire)

Visez la clipa-n care, îmbătrânind mereu,
voi deveni, o noapte, elevul de liceu
când inocența-n sine mi-era bun adăpost;
iar eu să fiu același, așa cum am mai fost…

Să mi se-aducă masa și eu doar să mănânc…
Dup-un program de seară să cad în somn adânc
iar către dimineață să nici n-aud chemarea;
plantonul de serviciu strigându-mi: ”Deșteptarea!!!”

Să pot urca pe dealuri, s-ajung iar pe Rarău,
să fiu ce-am fost odată, cuminte și… flăcău
și-n pas de defilare, semeț ca la paradă,
să nu-mi mai pară mersul… și trudă… și corvoadă…

Mi-e dor să fiu iar tânăr, să nu știu ce se-ntâmplă,
să n-am mătasea bărbii, nici ghiocei la tâmplă,
să port emblemă-n frunte și lampas la picioare,
și-abia la ora zece să fac înviorare…

Mi-e grea maturitatea, mi-e greu să fiu adult
și-aș vrea să fiu același, ca-n vremea de demult,
imberbul fără barbă, mustață și chelie
iar pasul de paradă să-mi par-o jucărie…

Copilul care fost-am în zbatere adâncă,
în pas de defilare mă urmărește, încă…
Aș vrea să-l pot întoarce, măcar pentru o noapte,
să fiu iar îndrăznețul, în gânduri și în fapte…

Întoarce-te, copile, la vremea dinainte,
să fii iar liceanul tenace și cuminte
ce-nvață toate cele ce-ți fi-vor necesare
în încleștarea vieții de-atunci când vei fi mare…

Cuminte-n banca doua, s-aștepți să intre-n clasă,
cu inima deschisă și-o voce-afectuoasă,
cu zâmbetul pe buze și catalogu-n mână,
profesorul de mate, ori doamna de română…

Să fii, din nou, elevul… Și scos să fii la tablă
și viața din cazarmă să ți se pară oablă
cu tot programul aspru – restricții anodine…
Te-ai dus, adolescență, și nu mai ești cu mine!…

Mi-e dor de clipa-n care, la optsprezece ani,
tindeam, în carieră, s-ajungem căpitani…
Iar azi, le-aș da pe toate… și grade… și-apogeu…
să redevin, o noapte, elevul de liceu…

Mi se părea că vremea se scurge prea încet
și nu mai vine-odată o stea pe epolet…
Și-acum aș vrea-o mută, oprită și cuminte
să-mi dea măcar, de viață, vreo cin’șpe ani ’nainte…

Pe-atunci doream mărire, succes în carieră
și-o viață cu de toate, avută și prosperă…
Iar astăzi, chiar pe toate, cu grade și cu rost,
le-aș arunca departe, s-ajung… cum am mai fost…

Mi-e dor de-adolescență – iubire nebunească! –
și nasturii, de tablă, să-i frec să strălucească,
să-nvăț să-mi calc cămașa, și, fără bani în pungă,
să-mi pun ordine-n gânduri… și pantalonii-n dungă…

Pe-atunci orice ninsoare mă bucura nespus
și ploile de vară păreau să cadă-n sus
c-aveam pe-atunci în față atâta carieră
și-atât de lungă calea… Și nici o barieră…

Și vise, cu duiumul… Nimic să le răstoarne…
Puteam să prind chiar luna și taurul, de coarne!…
Iar astăzi, cu rutină, cu bani… și cu de toate
scrutez mai greu ’nainte, mai mult privesc în spate…

Te-ai dus adolescență cu amintiri rebele,
cu visurile-mi, toate, cu gândurile mele…
De-aceea port în suflet un sentiment ciudat
că tu, adolescență, nici nu ai existat!

Te-ai dus, adolescență și n-o să mai revii…
Te-ai dus atât de iute… Nu mă mai ispiti
că, parcă, de-azi ’nainte, puțin mai pesimist,
deși mă cred același, am devenit mai trist…

Câmpulung Moldovenesc – 9 septembrie 2017