Există azi, la Chișinău și București, o personalitate ce ar putea deveni Unificatorul, din acest veac, al românilor trăitori în două state diferite, dar și pe teritorii moștenite de țări limitrofe de la defuncta Uniune Sovietică? Nu.

De Ziua Unirii Principatelor Române înțelepciunea merită a domina atât evocarea evenimentelor istorice derulate în urmă cu 16o de ani, cât și proiecția viitorului dezirabil pentru cei care vorbesc limba lui Mihai Eminescu, de o parte și de alta a Milcovului de azi, Prutul lacrimilor bunicilor noștri.

A vorbi despre necesitatea reîntregirii naționale, doar de amorul artei de a flutura nostalgic Tricolorul, fără a veni cu soluții pragmatice, diplomatice și economice, este mai degrabă un exercițiu de comunicare vetust, ce poate eventual impresiona doar internauți ale căror tâmple sunt deja argintate de vreme.

Dar aspirația asta nu exprimă nicidecum starea de spirit a tinerilor lucizi, din cele două entități statale românești, semeni bine informați, care înainte de a li se vorbi despre pildele înaintașilor au acum nevoie de locuri de muncă atrăgătoare, ca perspectivă profesională și remunerare pe măsura eforturilor lor creatoare și a strădaniei de a se dovedi într-adevăr utili, într-o societate mai degrabă atentă la profitul imediat, al unor potentați la modă, decât la exigențele generației următoare.

Dezbinare politică există și la Chișinău și la București, dar cu motivații și exprimări publice diferite.

Președintele entității dintre Prut și Nistru, cu mentalitatea tipică societății sovietice, din veacul trecut, are – momentan – ca as politic, doar conexiunea pasageră, cu liderul de la Kremlin, dar nu ia în calcul mutațiile geopolitice rapide ce se conturează la nord de Marea Neagră.

Președintele României de azi are șansa vizibilității națiunii sale pe timpul prezenței simbolice în fruntea Consiliului Uniunii Europene, dialogul cu oficialii U.E., de la Bruxelles, comunicarea aparte cu cancelarul german și președintele francez fiind atuuri importante în întărirea rolului dezirabil al statului român la granița de est a comunității democratice europene, implicit a comunității defensive euro-atlantice.

Dacă nu vor surveni surprize majore, la apropiatele alegeri din Republica Moldova – al cărui guvern actual a reiterat opțiunea pentru dezvoltarea pe calea europeană care duce spre Vest, nu spre Est -, pentru o vreme va continua dezvoltarea separată a celor două statalități românești, din rațiuni complexe.

Emoția firească a opiniei publice atrasă și de personalitatea complexă a Domnului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, este explicabilă și prin ceea ce scria marele istoric Florin Constantiniu, în cartea sa “O istorie sinceră a poporului român”:

”Cuza realizează, în șapte ani, performanțe ce fac din el un semănător – în sens evanghelic – al modernizării; nu există ogor al vieții publice în care el să nu fi aruncat sămânța înnoirii, doar că roadele nu vor fi întotdeauna însutite – ca în cunoscuta parabolă – și ele vor fi culese târziu, de alții.”

Există azi, la Chișinău și București, o personalitate ce ar putea deveni Unificatorul, din acest veac, al românilor trăitori în două state diferite, dar și pe teritorii moștenite de țări limitrofe de la defuncta Uniune Sovietică? Nu.

Și România și Republica Moldova au la palatele puterii doar administratori, ce nu au alte țeluri decât menținerea în posturile trecătoare.

Înainte de a vorbi despre câți unioniști sunt – procentual – în cele două state românești, să observăm că lipsesc proiectele și investițiile de anvergură, pe bază de planificare multianuală, ale structurilor dâmbovițene ce ar fi interesate de un sprijin constant, concret, în sprijinul europenilor care continuă să spere la o viață mai bună între Nistru și Prut.

Vremea discursurilor lacrimogene, a marșurilor fără finalitate utilă pentru tinerii de pe ambele maluri ale Prutului, a promisiunilor aiuritoare, acceptăm sau nu, în mod clar a trecut.

La 160 de ani distanță de Unirea Principatelor Române, România de azi nu oferă Republicii Moldova decât vizite la nivel guvernamental, declarații de bune intenții și cam atât.

Asta și pentru că la Washington D.C. dihonia marchează lupta politică dintre republicani și democrați, la Berlin cancelarul german nu vrea să îl supere pe liderul de la Kremlin, iar la Moscova este încă la putere cel ce mai visează la refacerea URSS, chiar și cu o altă denumire.

În vremea lui Cuza, statul românesc era supus presiunilor imperiilor otoman, rus și austriac.

Acum, România face balet diplomatic între partenerul strategic american și cel mai puternic stat european, respectiv cel german, Moscova mulțumindu-se cu diversiunile imagologice vizând subminarea celor două state românești.

Trăim vremuri de tranziție la Marea Neagră, dar drumul celor cu credință în reîntregirea posibilă și inevitabilă începe de la București, unde va veni și vremea celor cu proiecte credibile, pe măsura doleanțelor reale ale generației următoare.

Rânduri publicate pe 24 ianuarie 2019 și la Chișinău (click aici).