MIHAIU MĂRGĂRIT: UNIUNEA EUROPEANĂ, ÎN TRANZITIE SPRE REGĂSIREA PROPRIEI IDENTITĂȚI ; REFLECȚII PRIVIND ARMATA EUROPEANĂ

Articolul generalului de informații militare, Mihaiu Mărgărit, a apărut inițial în revista Pulsul Geostrategic nr. 270 An XII/6 – 20 Ianuarie 2019 – o publicație care, de acum înainte, va avea o apariție lunară.

De la uniunea economică la uniunea politică

Obiectivele și principiile care au stat la baza constituirii, funcționării și dezvoltării UE, precum și politica economică promovată au dovedit că această Uniune a fost un proiect de succes, pe întregul parcurs al evoluției sale până la configurația actuală. Ea a întrunit toate condițiile pentru a fi percepută ca o putere economică și comercială majoră pe plan mondial. A fost atractivă pentru aderarea a noi state, în principiu, în beneficiul membrilor săi, așa cum au conceput-o părinții fondatori și ceilalți mari lideri politici care ulterior au dezvoltat-o.

Performanțele UE pe parcursul extinderii sale au fost produsul eforturilor statelor membre, pornind de la structura incipientă cu cele 6 state europene fondatoare, constituită în 1957. Această structură a făcut pași decisivi către extinderea globală, dezvoltându-se pe etape, mai întâi în Vestul și Centrul Europei, ulterior până la forma actuală extinsă spre Est care s-a coagulat după căderea Cortinei de Fier.

Prima extindere realizată prin aderarea statelor europene descătușate de comunism a început în 2004. Dorința acestora pentru a se integra într-o structură politico – economică occidentală autentic democrată a fost atât de mare, încât s-a impus un proces selectiv pentru o extindere în mai multe valuri de aderare. Evident, greu de acceptat dar, în opinia mea trebuie recunoscut faptul că ele s-au conformat necondiționat și au aplicat în mod mecanic „ Acquis-ului comunitar ”. Neexistând un model prealabil de trecere de la o economie centralizată de stat la o economie de piață liberală, tranziția a sacrificat, fără rezerve și fără o logică plauzibilă, tot ceea ce un popor, cu fiecare cetățean al său, și-a construit cu trudă, umilință și renunțări la libertate și demnitate umană, pentru a supraviețui atrocităților și frustrărilor regimului totalitar comunist, pe care le-a suportat cu stoicism aproape o jumătate de secol. A fost un boom în beneficiul exclusiv al statelor aflate la pupitrul procesului de aderare la UE și mai puțin al celor care au constituit obiectul acestui proces.

Totodată, procesul de aderare a statelor europene foste comuniste a fost marcat și de politica dublului standard în dialogul inițiat de factorii de decizie ai UE. La adresa statelor candidate s-au vehiculat cu ușurință etichetări care făceau trimitere la neocomunism, criptocomunism, odioasa securitate. Acestea au fost folosite ca acuzații (întemeiate și mai puțin întemeiate) în interiorul statelor, începând chiar cu anul 1990, în ansamblul desfășurării luptei putere – opoziție, în procesul de reformă pentru edificarea democrației, în general și, în special, pentru a demonstra disponibilitatea și asumarea voluntară și conștientă a valorilor europene și euroatlantice.

În același context și într-o ultimă instanță, ar fi de așteptat și un răspuns la câteva întrebări din partea celor implicați direct în sprijinirea constituirii Grupului de la Visegrád , cum ar fi: Ce a însemnat pentru UE momentul înființării acestui Grup înainte de aderare și ce înseamnă el azi pentru coeziunea Uniunii ? Cine au fost adevărații beneficiari de atunci și cine perdanții de ieri și de azi ? Nu este un secret faptul că membrii acestui Grup au fost preferații, pe față, în procesul selecției pentru aderarea în primul val, proliferându-se acuzații la adresa contracandidaților lor, Bulgaria și România, marginalizându-le, în concertul etichetărilor menționate mai sus. Iar pentru escamotarea adevăratelor scopuri ale apariției acestui Grup s-au folosit, cu abilitate, considerente pur istorice, invocându-se cu cinism că s-a urmărit doar reînnoirea unui acord din 1335 între regii Ioan al Boemiei⁠, Cazimir al III-lea al Poloniei și Carol Robert de Anjou al Regatului Ungariei.

În ansamblul ultimelor schimbări intervenite în geopolitica internațională, azi constatăm că viitorul UE devine tot mai sumbru și imprevizibil. Orgoliile, prejudecățile mocnite ale unei istorii îndepărtate sau apropiate în relațiile bilaterale între unele state, precum și aducerea în prim plan a intereselor personale și de grup ale unor lideri politici naționali au erodat în timp spiritul de coeziune comunitar și au denaturat sensul competitivității loiale, specifică economiei liberale de piață.

Iată că azi, arena concurențială normală în domeniul economic și comercial este translatată pe tărâmul unui război economic și comercial UE – SUA care, în opinia mea, poartă amprenta laboratoarelor unor state membre aflate de mai multă vreme în custodia cancelarului german Angela Merkel. Având în vedere extinderea ariei sale geografice pe mapamond și numărul mare al populației comunitare, UE poate avea PIB-ul mai mare în raport cu cel al SUA. Spre exemplu, în anul 2017 a rezultat că PIB-ul UE a fost de 15,3 mii de miliarde Eeuro. Și…? Asta ar putea constitui o premiză pentru a crea o stare de război ? Important este să știm ce s-a realizat cu el în folosul exclusiv al fiecărui cetățean comunitar, indiferent de apartenența sa statală ! Este unanim recunoscut că UE se află azi în mare suferință în lupta sa pentru supraviețuire, dar nu din cauza politicii externe și de securitate a SUA în raport cu Gemania, chiar dacă relațiile personale ale cancelarului Angela Merkel cu președinții americani Obama și Trump, vizibile chiar și în spațiul public, nu au fost dintre cele mai bune. În opinia mea, adevărul este altul. Amplul proces de dezvoltare și extindere a schimbat percepția cu privire la gestionarea treburilor UE. Aplicarea standardelor duble încă din faza aderării unui nou stat a facilitat și apariția conceptulului dezvoltării cu mai multe viteze. Este un concept cu care s-a operat de mai multă vreme dar a fost devoalat mai târziu. S-a omis cu bună știință aplicarea partajului beneficiului în favoarea tuturor statelor membre care să servească, în mod concret și cu prioritate, nevoilor fiecărui cetățean comunitar.

Eforturile de supraviețuire a UE, multă vreme, au fost escamotate sub paravanul apariției unor evenimente produse pe plan internațional, care au impus implicarea directă sau implicită a puterilor occidentale, ca urmare a deciziilor luate numai în anumite cancelarii, fără un mandat acordat de majoritatea membrilor UE. Am în vedere, spre exemplu, criza economică și financiară din Grecia, agresiunea declanșată de Rusia asupra Ucrainei, invadarea și anexarea ilegală a peninsulei Crimeea. Sub presiunea unei diplomații speculative a gazului rusesc și a unor forme de amenințare în situații de genul celor din Siria și Turcia, UE a cancelarului Angela Merkel a fost conciliantă în negocierile inițiate cu Rusia și a evitat aplicarea consecventă a sancțiunilor economice impuse acesteia de către SUA. Asemenea atitudini au constituit pentru Vladimir Putin oportunități pentru a-și realiza obiectivele sale strategice – destabilizarea UE și a NATO. Toate acestea au provocat derută, divergențe și ambiguități în rândul statelor membre și partenere celor două Alianțe, la această dată Ungaria și respectiv Turcia fiind în relații economice avantajoase cu Rusia. Ele au erodat UE, determinând creșterea euroscepticismului, cu un prim produs final – Brexit-ul. De aceea, în Septembrie 2016, în discursul anual privind Starea Uniunii, Președintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker , în fața faptului deja împlinit, a fost obligat să devoaleze îngrijorarea sa, menționând că niciodată în istoria recentă a acesteia nu au mai existat atâtea poziții divergente între statele membre, divergențe care au culminat cu votul cetățenilor din Marea Britanie pentru părăsirea UE.

Totuși, în același context, trebuie reamintit și faptul că drumul Marii Britanii către UE este o întreagă poveste, care începe imediat după Al Doilea Război Mondial. După cum știm, Marea Britanie nu a dorit să facă parte din această organizaţie chiar de la înființarea ei, deși Churchill a susţinut crearea sa, aşa cum declara de altfel în discursul său de la Zurich, din 1946. Acum, apariția Brexit-ului să fie oare o oportunitate a Marii Britanii de reiterare a motivelor pentru care a refuzat să intre încă de la început în CE, fiind pusă azi într-o competiție neconfortabilă cu o Germanie „redivivus”, care și-a asumat singură rolul de lider informal al UE ?

Chiar dacă conservatorismul tradițional britanic și orgoliul de fost mare imperiu colonial și-au lăsat amprenta în relația cu Germania, am convingerea că adevăratele cauze ale situației actuale privind stabilitatea UE își găsesc originea îndeosebi în practica ultimilor aproximativ zece ani ai leadership-ului politic la vârf al UE, precum și în uriașa așa numită tehnocrație multinațională de la Bruxelles, capitonată cu mulți Euro.

Așadar, din perspectivă istorică, ceea ce a început ca o uniune pur economică a evoluat treptat, devenind o mare uniune politică economică. Cred că aceasta marchează momentul atingerii unui maxim de dezvoltare a UE, care cuprinde numeroase domenii, de la politic până la schimbări climatice, protecția mediului și sănătate, la relații externe, securitate, justiție, migrație ș.a. Dar, odată ce politicul domină, intervenind în toate domeniile de existență a societății umane, formularea scopului principal inițial pentru care s-a creat UE se rezumă acum doar la beneficiul statelor membre, dar numai al unora – Germania și statele care răspund comenzilor ei. Iar precizarea că trebuie să servească, în mod concret și cu prioritate, nevoilor fiecărui cetățean comunitar s-a alterat, a devenit formală, fiind aruncată în caruselul declarațiilor politice și a propagandei de manipulat mulțimea comunitară electorală naivă. De fapt, la început, beneficiul cetățeanului constituia chintesența conceptuală și rațiunea pentru care s-a constituit UE. Pe parcurs, până la un moment dat, ea a fost atractivă și unica speranță pentru majoritatea statelor europene, ambalând motorul extinderii cu noi candidaturi la aderare .

Protestele vestelor galbene

Așadar, vorbim de beneficii. Da ! În UE, cetățenii călătoresc liber în Europa, locuiesc, trăiesc și muncesc oriunde doresc. Dar, din considerentul exclusiv al avantajului financiar, oferta adresată forței de muncă din Est a fost acceptată în orice condiții, chiar dacă exced pachetele de acte normative convenite cu toți membrii UE. Apoi, situația de mare suferință în lupta pentru supraviețuire a Ununii, contrar așteptărilor, a creat o stare de profundă nemulțumire și supărare, în principal, în rândul clasei de mijloc autohtone a fiecărei țări membre – întotdeauna afectate de crize. Acumulările în timp au determinat violență verbală și fizică generalizată. Indiferent de natura acestor crize – sociale, economice sau politice – , ele au născut proteste. În concret, protestele din 2018 au izbucnit având drept cauze creșterea șomajului, tăierea salariilor și a pensiilor, creșterea prețurilor, taxelor, impozitelor, inflației, deficitului bugetar ș.a. Guvernele și–au pierdut credibilitatea în raport cu promisiunile făcute electoratului iar acesta și-a pierdut răbdarea. Guvernanții, arătându-și neputința și reaua credință pentru a-și acoperi propriile interese, au determinat ca dezamăgirea nemulțumiților să atingă limita suportabilității și au cerut în final schimbarea radicală.

În tipologia acestei grile prezentate mai sus se înscriu actualele proteste stradale, desfășurate simultan în mai multe localități din Franța, Germania, Ungaria, Italia, Belgia și, potrivit aprecierilor unor specialiști, ar urma să izbucnească și în alte țări membre ale UE, care ar putea fi cuprinse de crize, precum Polonia, Croația ș.a. În totalitatea lor, mesajele protestatarilor par a fi în afara unui interes legat de o anumită ideologie de partid. Nu au un lider și își coordonează acțiunile folosind rețelele de socializare. Ei se declară că sunt profund nemulţumiţi de situaţia economică şi socială a țării. După relatările mass-media internațională, ele au fost și continuă să fie deosebit de violente, de mare intensitate și amploare, cu o durată mare în timp, explicite și radicale, generând o stare gravă de insecuritate pe continentul european, aproape fără precedent. Însă, ele au izbucnit având mize diferite de la o țară la alta, fie demisia președintelui ori căderea guvernelor și alegeri anticipate, fie ieșirea din UE și chiar din NATO, toleranță zero față de terorism în general, îndeosebi față de islamiști radicalizati, precum și o politică consecventă și fermă în raport cu fenomenul migrației ș.a.

În Franța, surprinzătoare pentru unii „ specialiști și comentatori ” , pierduți aiurea pe mapamond, pare a fi reacția autorităților față de aceste proteste. În opinia mea, organele franceze de ordine publică și siguranță a cetățeanului și-au făcut corect datoria, fiind mult mai determinate în confruntarea cu protestatarii stradali. Aceștia au folosit tot arsenalul specific din dotare – bastoane, jeturi de apă, gaze locrimogene, grenade fumigene și au operat masive arestări. Cu toate acestea, nimeni pe plan intern și din mediul extern – oficiali și media, nu i-au acuzat că au acționat disproporționat față de gradul de violență manifestată de protestatari. Chiar Președintele Macron a aprobat public modul de reacție a organelor de ordine și nu cred că ar fi fost în posesia vreunui „ aparat minune ” care să măsoare proporționalitatea binomului „ acțiune – reacțiune ”, într-o confruntare de contact direct corporal între două părți aflate în beligeranță violentă declarată. E jenant a susține că pentru îndeplinirea unei misiuni de luptă, militarul din structurile de forță ale unui stat democrat ar trebui ca, în dinamica alertă și imprevizibilă a acțiunilor de restaurare a ordinii publice, să aibă capacitatea de a anticipa, secundă cu secundă, pas cu pas, proporționalitatea reacției lor la provocări violente ce-i pun în pericol integritatea corporală, inclusiv viața, fără a mai vorbi despre obstrucționarea îndeplinirii misiunii.

Dreptul la opinie „ nu anulează comprehensiunea, competenţa, probitatea profesională, valoarea, autoritatea, într-un domeniu sau altul ”, menționa pe blogul său Ancelin Roseti. Acesta este un apreciat scriitor român contemporan, autor al multor volume de versuri, colaborează cu multe reviste literare de prestigiu din țară, în care publică cronici literare, pamflete şi poeme. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Acesta mi-a reținut atenția că nu are inhibiții atunci când investighează cu profunzime manifestările cotidiene ale individului în societatea modernă, făcând trimitere la Umberto Eco, care considera că „Reţelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili, care înainte vorbeau numai la bar, după un pahar de vin, fără a dăuna colectivităţii. Erau imediat puşi sub tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvânt ca şi un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor “. Doresc să fiu înțeles corect. Personal subscriu necondiționat la dreptul de a protesta al fiecărui cetățean care-și asumă în mod onest valorile democrației autentice. Dar, condamn cu fermitate pe cei care confundă democrația cu haosul și violența și nu agreez oamenii politici ipocriți și aroganți, care se erijează în fața oglinzii, în poziția de unic judecătot și renunță ușor la demnitatea lor situându-se în afara legii, atunci când sunt investiți cu responsabilități în ierarhia de putere a statului.

Nu intenționez să mai fac apologia personalității actualului președinte francez Emmanuel Macron, având în vedere că, la începutul mandatului său, mi-am exprimat public încrederea în domnia sa. Acum însă, figura sa afișată în public, împietrită de surpriză și teamă, pentru că i s-a cerut insistent demisia, precum și comportamentul său exagerat conciliant cu solicitările protestatarilor intră într-un contrast flagrant cu siguranța de sine la limita aroganței, manifestată anterior pe timpul campaniei electorale și a mai puțin de doi ani, dezastruoși, care au trecut de la accesul său la Palatul Elysee. La început, prin tinerețea sa și abilitatea cu care a creat și folosit partidul „ La République en marche !”, părea omul providențial pentru țara sa, pentru Europa și nu numai, apt să-i înfrunte deopotrivă pe președintele american Donald Trump și pe Vladimir Putin, președintele Federației Ruse. În condițiile unei actuale lipse acute de lideri politici carismatici, puternici pe plan internațional, destinul îi oferise o mare șansă de a prezenta soluții marilor probleme cu care se confruntă UE și chiar NATO, pe fondul unei arhitecturi de securitate internațională instabile, generată de un spectru larg și atipic de provocări, riscuri și amenințări în forme dintre cele mai neașteptate de manifestare.

Ca urmare, persistența crizei de lideri politici potenți, incapacitatea guvernanților europeni de a gestiona actualele crize, orgoliile, aroganța, interese obscure și duplicitatea unora, precum și neincrederea crescândă în sistemele liberale sunt de părere că au împins societatea într-o fază periculoasă, generând premizele slăbirii aderenței la democrație a unor segmente tot mai largi ale populațiilor statelor comunitare. Cu siguranță că această afirmație va fi confirmată sau nu de procentul de participare la alegerile din luna Mai, 2019 pentru Parlamentul European (PE) și de natura opțiunii majoritare a electoratului. Fiind considerate cele mai importante din 1979, an de când PE este ales prin vot universal , am convingerea că toți cetățenii comunitari onești vor da răspunsuri pertinente la multe întrebări edificatoare pentru viitorul lor, cum ar fi: Europa, încotro? Partidele eurosceptice şi-ar putea extinde reprezentarea în PE ? „Continuăm această aventură europeană prin înfrângerea naţionalismului sau vom ceda în faţa acestuia? ” ( radio France Info, comisar european pentru afaceri economice şi financiare, Pierre Moscovici); Va reuși prim-vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, să îi succeadă în funcţie actualului preşedinte Jean-Claude Juncker, fără a moșteni zestrea dezastruoasă a acestuia? Care va fi reacția electoratului la amenințările Preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron, potrivit căreia „va tăia fondurile europene celor care nu vor mai multă Europă” şi care nu dau dovadă de „solidaritate”, făcând aluzie la ţările est-europene care nu acceptă unele politici ale Bruxelles-ului, cum este cea privind migraţia ?

Fără discuție, campania electorală pentru PE deja a început cu candidatura lui Timmermans, În situația în care se află azi UE, este de așteptat să asistăm din partea candidaților și a susținătorilor lor la o avalanșă sufocantă de declarații propagandistice, de manipulare a electoratului, încă naiv și credul. Este foarte posibil ca întreaga campanie să fie intoxicată cu „ fake news ” despre adversarii politici (personalități și state membre) cu foaie de parcurs până la un „război mediatic”. Acestea sunt arme aflate în patrimoniul unor servicii de informații care-și permit acest lux, acum „ înprumutate” și devenite în ultimul timp singura speranță în momente de agonie a multor politicieni dislocați întâmplător pe harta lumii. În afară de aroganță și interese meschine, aceștia au demonstrat că nu sunt înzestrați să ofere soluții la problemele reale cu care se confruntă UE și țările lor natale.

Pe de altă parte, în interiorul partidelor naționale, mai mult ca sigur, va fi o bătălie acerbă pentru a fi trecuți pe un loc eligibil pe lista candidaților. În unele partide, primele semnale în acest sens deja au apărut. Ca rezultat al aceastei bătălii, cu siguranță se vor produce mari frustrări personale și chiar posibile facțiuni ce pot destabiliza partidele respective. Și, în final, nu exclud chiar tentative de corupție și abuz pentru stabilirea favoriților principali la candidatură, având în vedere că toate drumurile care duc la Bruxelles sunt consolidate cu bancnote Euro. Evident că acestea sunt extrase din fondurile publice naționale ale statelor membre care, însumate, dau bugetul UE, folosit pentru cheltuieli de întreținere, funcționare și îndeplinirea sarcinilor asumate prin fișa postului de înalt slujbaș internațional, eligibil sau penetrat pe căi oculte, în structurile UE.

Unele repere istorice la o temă controversată – securitatea UE

Problema securității europene nu este nouă. Ea este legată nemijlocit de ideea creării unei Europe unite, care datează de secole, însă abia după cel de Al Doilea Război Mondial s-au format premizele necesare demarării unui proces de integrare europeană. Astfel, în acord cu formularea titlului acestui subcapitol, am considerat necesar a reaminti faptul că, în aprilie 1951, cele șase state fondatoare care au semnat Tratatul de la Paris au pus bazele primei organizații europene – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Iar în 1952 ele mai semnează un tratat prin care înființează Comunitatea Europeană de Apărare (CEA). Această inițiativă eșuează ca urmare a refuzului Parlamentului Franței de a ratifica tratatul – o primă controversă a unui demers concret legat nemijlocit de o structură incipientă vizând o Europă unită. Desigur, acest eșec a afectat negativ procesul de integrare europeană. Dar nu voi insista asupra istoriei acestui proces mai mult decât am făcut – o în subcapitolele anterioare.

Oricum, odată declanșată perioada Războiului rece, problema securității europene a fost inclusă firesc în responsabilitățile NATO, unanim acceptată de lumea democrată occidentală încă de la înființarea sa, fiind singura organizație politico militară capabilă să răspundă imperativelor de apărare în perioada în care URSS – ul,lider al Tratatului de la Varșovia, reprezenta o amenințare reală la adresa securității internaționale, implicit a statelor membre a UE.

Cred că trebuie să apelăm la memoria colectivă, pentru a evalua corect ce a însemnat imensa contribuție materială, financiară și asigurarea cu resursă umană oferită de SUA la dispoziția NATO, pe întreaga perioadă a Războiului Rece. Bazată pe un potențial militar solid de descurajare și pe o mare presiune diplomatică constantă și înțeleaptă exercitată de personalități politice occidentale de mare anvergură, NATO a reușit să mențină un echilibru politic și militar pe plan internațional care a evitat izbucnirea unui nou război catastrofal, la scară mondială, de această dată ideologic, mai mult ca probabil cu folosirea masivă a arsenalelor armamentelor de nimicire în masă ale ambelor părți.

În toată perioada Războiului Rece, orice abordare a conceptului privind autonomia strategică față de suveranitatea europeană în domeniul apărării nu putea avea o finalitate concretă cu eficiență practică ci, cel mult, putea constitui o temă de largă dezbatere teoretică, academică, cu piloni de susținere de natură strict filozofică și de prefigurare optimistă a viitorului la scară planetară. Totodată, nu trebuie uitat că sub protecția potențialului politic, militar și al resursei umane furnizate de Washington, care a realizat și menținut performanțele NATO la parametrii cei mai înalți, impuși de spectrul amenințărilor la adresa valorilor europene occidentale și euroatlantice, UE s-a dezvoltat foarte puternic economic, realizându-se astfel și renașterea economică a Germaniei. Să nu se uite că, în ansamblul relațiilor de confruntare permanentă între TV vs. NATO, respectiv Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) vs. economia de piață liberală occidentală, a existat o escaladare a înarmării militare fără precedent și o concurență acerbă în domeniul economic. Ca urmare, în plus, în cadrul acestei concurențe, liderii părților au investit economic și financiar exagerat de mult în cele două foste republici germane – Federală, respectiv Democrată în raport cu celelalte țări membre. S-a urmărit ca cele două Germanii, aflate la frontiera între cele două sisteme politice și economice să constituie, la concurență, un model de dezvoltare puternică, cu scopul de a demonstra superioritatea unui sistem politic economic în raport cu sistemul părții adverse. Cu toate acestea doar fosta Germanie Democrată și celelalte state din lagărul comunist nu au avut de câștigat, atâta vreme cât acest stat s-a creat artificial și în baza unei ideologii care, în final, s-a dovedit a fi falimentară pentru toate țările comuniste.

Încheierea Războiului Rece, care a creat un nou cadru geopolitic și geoeconomic favorabil dezvoltării armonioase a tuturor țărilor europene aflate sub protecția americană, a realizat și reunificarea celor două Germanii, deși Franţa şi Marea Britanie nu au dorit-o. Potrivit “Financial Times”, într-un număr din acel timp, relata că aceste două țări au considerat că o Germanie reintregită ar putea “dobândi mai mult teren decât Hitler”.

Personal, apreciez că existența unei asemenea temeri indică un moment ce poate marca intrarea în grila controverselor cu privire la securitatea Europei. Evoluția Germaniei reunificate care începe să aibă un rol geopolitic major în Europa, precum și a politicii imperiale expansioniste a Federației Ruse a lui Putin, cu siguranță că au redeșteptat temerile istorice. Știm că cei doi giganți continentali, pe parcursul istoriei, fie și-au ciuntit vecinii, fie au purtat lupte pe teritoriul lor. Așadar, după sfârșitul Războiului Rece, țările plasate între ei au fost îngrozite de vidul de securitate ce urma să se creeze, de unde s-a născut intensa lor dorință de protecție americană – exprimată prin apartenența la NATO. Iar anii care au trecut au demonstrat că NATO s-a adaptat acestor solicitări. Azi, doar Europa Angelei Merkel și a lui Emmanuel Macron transmit mesaje că nu mai simt nevoia de protecție americană.

În ce privesc Comunitățile Europene, după sfârșitul Războiului Rece, au suferit și ele transformări. Astfel în 1992, s-a adoptat Tratatul de la Maastricht, prin care denumirea de “Uniune Europeană” a devenit oficială şi au fost stabilite noi obiective pentru statele membre și noi politici comune, în cuprinsul cărora se menționează forme de cooperare în domeniul Politicii Externe si de Securitate Comună (PESC) si al Justitiei si Afacerilor Interne (JAI). În timp, PESC s-a dezvoltat ca și concept în baza unor serii de Tratate, dar practic s-a limitat la acțiuni bilaterale între state și nu în baza unei strategii unitare de coordonare la nivelul întregii comunități. Nici Strategia Globală pentru Politică Externă și Securitate a UE, adoptată la 28 iunie 2016, care constituie noul cadru director al acțiunii externe a Uniunii pe termen mediu și lung nu a depășit cadrul dezbaterilor, limitându-se la formularea și îmbunătățirea unor măsuri organizatorice și de coordonare. În prezent, are loc tot un dialog la nivelul instituțiilor europene și al statelor membre privind modalitățile de punere în practică a Strategiei, pe mai multe dimensiuni. În opinia mea, problema securității UE a fost abordată cu reținere și a rămas nerezolvată, controversată, fără a reuși să ofere soluții fezabile, atâta vreme cât, conceptual, din cauza prejudecăților tradiționale ale puterilor Europei occidentale (Germania și Franța) s-a acționat pentru eliminarea așa zisei influențe politice a Washingtonului pe teritoriul bătrânului continent. Ca urmare, toate proiectele luate în discuție au fost elaborate eludând cu bună știință principiul complementarității cu capabilitățile operaționale ale NATO.

Controverse actuale cu privire la armata UE

Dezbaterile cu privire la autonomia strategică încă mai continuă și astăzi în Europa și nu cred că sunt șanse a se încheia așa curând. Pe de o parte, unele încearcă să convingă de necesitatea unei Armate a UE, cu argumente selectate din noul context al geopoliticii internaționale, marcat de politica externă și de securitate promovată de președintele american Trump, de lansarea impetuoasă a președintelui francez Emmanuel Macron în problemele majore ale securității internaționale și, nu în ultimă instanță, de actualul cancelar german Angela Merkel, chiar dacă leadership-ul său se află într-o scădere importantă de credibilitate, de multă vreme previzibilă.

Pe de altă parte, se pun multe semne de întrebare din perspectiva euroscepticilor, al căror număr s-a mărit ca urmare a Brexit-ului, la care se adaugă succesele obținute de politica agresivă, expansionistă, tradițional imperială a Rusiei lui Putin care, ne place sau nu, a reușit să pornească mașinăria de destabilizare a UE și NATO. Aceasta a realizat-o cu sprijinul permanent și neprecupețit al cancelarului Angela Merkel, în tandem cu Francoise Holland pe timpul când deținea mandatul de președinte. În acest sens, Vladimir Putin, liderul politic de la Kremlin a reușit să producă primele fisuri, având și sprijinul indirect al premierului Ungariei Victor Orban, președintelui Turciei Erdoğan, al lui Milos Zeman, presedintele ceh pro-rus în funcție, care în 2018 a câștigat un nou mandat.

Creându-și un asemenea cadru, președintele Putin a readus Moscova, necondiționat și confortabil, la masa marilor decizii privind dinamica geopoliticii internaționale, în cadrul căreia și China se impune tot mai mult în poziția de „ arbitru jucător (!?) ”.

Aceasta este platforma geopolitică internațională actuală, pe care se desfășoară acum discuțiile pro și contra Armatei UE, în opinia mea într-o perioadă total inoportună pentru un proiect atât de vital pentru securitatea și apărarea europeană.

Opiniile s-au înmulțit și intensificat, continuând să provoace confuzie, alarmă, panică și situații tensionate între părțile aflate în confruntări de opinie. Mai grav este faptul că acestea depășesc modul de dezbatere teoretică a specialiștilor în workshop-uri, talk-show-uri, în mediul universitar și academic. Se pare că din cancelariile unor puteri occidentale europene se lansează îndemnuri, adresate politicienilor aserviți lor, având un conținut propagandistic și de manipulare. În condițiile actuale dominate de crize politice, economice și sociale profunde, în esență se sugerează idei și comportamente impardonabile cu realitățile timpului pe care-l trăim, cum ar fi: Rusia să nu fie deranjată prea mult; Rusia să nu fie acuzată că amenință securitatea internațională, îndeosebi europeană; politica externă bazată pe parteneriate strategice cu SUA să fie etichetată antieuropeană – anti UE, antidemocrată.

Ca urmare, președintelui Putin nu-i scapă niciodată prilejul de a amenința explicit statele care găzduiesc elemente ale scutului antirachetă american. Iar președintele Macron se pronunță deschis pentru o „Armată Europeană adevărată” care să apere Europa de „China, Rusia și chiar față de Statele Unite ale Americii” . Și controversele continuă în nota fake news-urilor care lansează impetuos și iresponsabil manipularea Polexit (Polonia) și scenariul Roexit (România).

Într-un asemenea cadru tensionat, apare o primă etapă de abordare mai pragmatică, în noiembrie 2017, când 25 de state membre ale UE au semnat acordul privind “Cooperarea structurată permanentă” în chestiuni militare (PESCO). Pare a fi o cooperare aprofundată pe proiecte comune de înarmare și o mai strânsă cooperare între armatele naționale. La nivelul specialiștilor, se apreciază că, potrivit voinței miniștrilor apărării din UE, PESCO ar putea pregăti înființarea unei armate europene. In paralel, și la nivel național al unor state comunitare pare să crească disponibilitatea pentru cooperare.

În cadrul acestui acord de cooperare se consideră că pe post de posibil nucleu al unei armate europene, cea mai potrivită ar putea fi Brigada de infanterie franco-germană, înființată deja din 1989, fiind până acum singura unitate binațională de amploare la nivel mondial. În opinia mea cred că în forma actuală, ea posedă totuși anumite caracteristici ce o include totuși în grila controverselor Armatei europene, care ar trebui armonizate într-o altă gândire și conducere strategică unitară. Cu un efectiv de aproximativ 6.000 de militari, are la dispoziție patru cazărmi în Germania și trei în Franța. Batalionul 291 de vânători al armatei germane din compunerea Brigăzii este staționat la Illkirch-Graffenstaden în Alsacia, fiind singura unitate de luptă a Bundeswehr-ului cu regim de staționare pemanentă în afara Germaniei. Totusi, militarii celor două țări nu execută misiuni comune decât în batalionul de aprovizionare și în structurile de comandă. Toate celelalte unități sunt separate din punct de vedere național. Brigada, cu întreaga ei structură, efective și înzestrare, nu a executat în toată existența sa nicio misiune de luptă. Însă, există o trăsătură comună ce facilitează închegarea operațională a Brigăzii care este dată de înzestrarea cu același tip de armă de asalt. Dar tot restul dotării diferă și în ziua de azi.

În ce privește cooperarea Germaniei cu Olanda, în 1995 s-a înființat un Corp de Armată mixt, căruia îi sunt subordonate, în caz de necesitate, câte o divizie germană și olandeză cu un efectiv total de peste 40.000 de militari. Acest Corp mai are în subordine directă un batalion de transmisiuni si unul de sprijin, ambele fiind unități binaționale. Inițial, numai la nivelul comenzii Corpului, efectivele erau asigurate cu ofițeri din cele două țări, acum și eșalonul inferior este alcătuit din militari ai ambelor armate. De exemplu, Batalionul 414 de tancuri german face parte din Brigada 43 mecanizată a armatei olandeze. Totodată, din același batalion german face parte și o companie olandeză compusă din 100 de militari, care sunt instruiți să folosească blindatele germane. Se precizează că pentru prima dată sunt integrate trupe germane și olandeze, de la nivel de companie până la cel de divizie, în spiritul inițiativei europene din anii 1950.

O caracteristică interesantă a procesului de integrare germano-olandeză a fost convenit și în domeniul Forțelor speciale olandeze. Astfel, pe 1 ianuarie 2014, Brigada 11 olandeză de desant aerian, formată din aproximativ 2.000 de militari, a fost integrată Diviziei germane “Forțe rapide”, ceea ce înseamnă că s-a depășit cu mult stadiul de cooperare, toți militarii acționând unitar, fără o distincție în ce privește țara din care provin.

Am prezentat mai sus o sumară viziune de ansamblu, dar suficient de semnificativă pentru evidențierea doar a unui singur procedeu de realizare a proiectului privind Armata UE, folosind inteligent, eficient și puțin costisitor existentul din perspectiva istoriei apropiate și recente a două state care au convenit să coopereze militar cu structuri combatante. Acest procedeu generalizat cred că s-ar încadra în mod fericit în noua viziune a lui Hans–Peter Bartels 1) privind construcția Armatei europene de jos în sus, renunțându-se la ideea înființării la început a unor structuri de comandă, coordonare și control la nivel strategic care induceau percepția, în opinia mea corectă, că se urmărea de fapt înmulțirea unor fotolii „ bănoase ” pentru oportuniști. Am convingerea că această cooperare la nivel tactic a avut în vedere, încă de la început, în mod concret, o integrare totală ulterioară, în baza strategiei de realizare a Armatei europene, elaborată poate chiar înainte de unificarea celor două Germanii.

Totodată, într-o anumită conjunctură, nevoile militare pot solicita, din inițiativa lor, realizarea rapidă a cooperării militare pe plan european. Așa s-a întâmplat în cazul “Operation Serval” inițiată de armata franceză în Mali, în 2013. Atunci, conducerea militară de la Paris și-a dat seama că trupele expediționare nu pot elimina singure militanții islamici din nordul Mali, care începuseră deja să intre în centrul orașului Mali, și a apelat la ajutorul aliaților, chiar la începutul acestei operațiuni.

Aceste exemple pot să facă trimitere la toate structurile mixte deja existente, cărora li se pot aplica corecții puțin costisitoare, constituind o contracarare a celor care se opun conceptului Armatei europene numai din considerente ce privesc costurile.

Însă, tot atât de adevărat este și faptul că înfiinţarea unei Armate Europene cu o forţă comparabilă cu cea a SUA, Rusiei sau Chinei ar fi infinit mai scumpă pentru naţiunile europene decât consolidarea financiară, politică şi militară a deja existentei Alianţe Nord-Atlantice.

Concluzii și mai mult decât atât

Fragmentarea UE este deja o realitate, la început mai puțin așteptată și, acum, fără indicii certe de redresare. Evident că aceasta se reflectă, în aceeași măsură, și în domeniul apărării. Prin urmare, îndeosebi în perioada de pregătire a alegerilor pentru Parlamentul European, atât cât pot influența decizia finală, dezbaterile intense pe marginea inițiativelor lansate de actualul leadership la vârful Uniunii subestimează și ele considerațiile naționale și interesele europene comune care sunt adesea dificil de aliniat pe deplin.

În context, constatăm că, indiferent de marile neîmpliniri înregistrate, cele două puteri ale UE, Germania și Franța, au fost cele mai interesate în a intensifica și a aprofunda eforturile europene de apărare. Însă, în motivațiile lor există diferențe semnificative care reflectă strategii diferite, culturi și interese naționale specifice.

Din perspectivă germană integrarea se adâncește, iar câștigarea legitimității și alte aspecte politice consideră că trebuie să rămână în centrul atenției analizei specialiștilor și al factorilor decizionali. Pentru Franța, în viziunea relativ a noului lider, prioritatea reprezintă eficiența și rezultatele militare concrete în ceea ce privesc capabilitățile și misiunile ce revin UE. Din această perspectivă, Germania caută să adapteze noua inițiativă de apărare cât mai favorabilă incluziunii, în timp ce Parisul ar fi dispus să se descurce chiar și în acest moment cu un număr mai mic de state membre, pentru a face ca PSAC să fie revitalizată, ambițioasă și eficientă.

În opinia Franței, PSAC este un multiplicator potențial de forță, în primul rând pentru operațiuni militare expediționare în sfera geopolitică tradițională a sa, precum și pentru interesul față de Africa de Nord, regiunea Sahel, Africa sub-sahariană și partea de Est din Orientul Mijlociu.

În ce privește Germania, s-a constatat că există noi circumstanțe geopolitice, cu implicarea unei mai mari dependențe europene de apărare. În ultimul timp, politica sa de securitate și apărare a devenit mai activă. Cu toate acestea, amploarea schimbării în percepțiile și acțiunile concrete în domeniul apărării, în special în ceea ce privește lipsa de consens în rândul elitei politice germane pe această temă, este încă discutabilă. Germania încă nu s-a pronunțat explicit asupra ridicării valorii de 1,2% din PIB-ul său alocat apărării pentru a atinge obiectivul de 2%. Iar atitudinile sale față de sprijinirea și participarea la operațiuni militare rămân încă în nota percepțiilor pacifiste.

Alți membri ai UE au o abordare aparent de aliniere la deciziile pe care și le asumă din reflex necondiționat, dar escamotează o rezervă precaută. Suedia, Finlanda, cele trei state baltice și România sprijină cu tărie capacitatea de dezvoltare a PSAC, dar urmăresc cu atenție problema autonomiei UE, a comandamentului militar și a oricăror alte inițiative care ar putea pune sub semnul întrebării preeminența NATO în apărarea europeană și care ar crea tensiuni cu SUA și Marea Britanie. Toate aceste țări ar prefera să evite o fragmentare suplimentară a UE, precum și părăsirea grupului de bază al acesteia, păstrându-și opțiunea pentru NATO în rolul de lider în Apărarea europeană.

Polonia se remarcă drept cel mai proeminent membru al UE care se opune oricărei suprapuneri sau decuplări de la structurile NATO în beneficiul UE. Polonia se teme că o Politică europeană de apărare autonomă condusă de Franța și Germania care probabil aparent ar reduce amenințările proferate de Rusia, ar slăbi legătura transatlantică de securitate și NATO și ar înstrăina SUA și Marea Britanie. Polonia se teme, de asemenea, că nu ar fi inclusă într-un nucleu european de apărare și că nici nu ar avea acces privilegiat la fondurile Comisiei, care ar ancora proiectul european la o Europă cu mai multe viteze. În această situație, Polonia consideră că ar fi împinsă la periferia integrării europene.

Cu toate acestea, recunoscând necesitatea unei mai mari cooperări europene în domeniul apărării și dezvoltării capacităților, sprijină totuși unele dintre inițiativele promovate în UE.

Astfel, Polonia este de acord și impune stimulente financiare ale Comisiei Europene pentru a fi disponibilă tuturor membrilor și pentru alinierea planurilor de dezvoltare a capacităților UE cu procesele similare ale NATO.

Ca o ultimă concluzie, subscriu aprecierilor tuturor celor care și-au exprimat convingerea potrivit căreia, dacă în cele din urmă Armata Europeană se va constitui, va crea țărilor mici mari dileme strategice, în momente importante, funcție de dinamica geopoliticii internaționale care, în ultimul timp, s-a dovedit a fi neașteptat de fluidă, flexibilă și deosebit de imprevizibilă.

Notă:
1) Hans – Peter Bartels -politician german al SPD care a fost membru al Bundestagului pentru Kiel . În 2015, el a reușit pe Hellmut Königshaus să devină comisar parlamentar pentru forțele armate

Bibliografie
 Daniel Fiott, Strategic autonomy: towards „ European sovereignty” in defence : EUISS, Noiembrie 2018
 Hans – Peter Bartels, Ana Maria Kellner, Uwe Optenhogel, Strategic Autonomy and the Defence of Europe – on the road to a European Army ?, Part A; Part B, Country Staddies, by Verlag H.W. Dietz Nachf GmbH, 2017
 Grupul de la Vysegrad – Wikipedia
 Viorica Marin, Cum a ajuns Grupul de la Vysegrad să dea bătăi de cap UE, la27 de ani de la înființare, Adevărul.ro, 20 Feb. 2018
 Economia – europa.eu