Ne trebuie un lider care să nu mai stea în genunchi

Cine crede că 150.000 de militari activi și în rezervă au depus Jurământul de credință altcuiva decât Patriei se minte singur.

Armata României, atât cea vizibilă, cât și cea uitată cu premeditare, armata reală – nu cea din închipuirea celor puțini, argintați la tâmple care nu mai pot fi ceea ce au fost cândva, dar pierd timpul cu anateme fără impact la generația următoare – vede că președintele pare a nu mai fi al țării, ci al persoanei cu care vorbește la Berlin, premierul pare a nu fi deloc de sine stătător, ci doar un antemergător al altui dregător, iar parlamentarii sunt doar spectatori la un circ demn de scriitura lui Ion Luca și Caragiale.

Cu o țară fără conducători, Moscova și Budapesta par a se antrena pentru a se juca, cât de curând, cu România, precum în toamna anului 1940.

Serviciile de informații, cu buni profesioniști, par a fi paralizate.

Restul ține de…ruleta rusească.

Și oficiali triști – depășiți de realitatea primăverii anului 2019 – au adus rămășițele lui Carol al II-lea lângă acelea ale fiului pe care l-a umilit ani buni, uitând că, în septembrie 1940, acesta a trebuit să cheme un General să salveze ce mai rămăsese din România.

Cum va fi România dacă Kremlinul reușește să enerveze Casa Albă și SUA își vor retrage toate trupele din țara noastră?!…

Soluția pare a nu veni inițial de la armată, deoarece aceasta nu mai are o comandă, ci doar o fragilă conducere bicefală, unică în istoria organismului militar românesc.

Trecem prin clipe de singurătate geopolitică, anarhie bine calculată, alegeri ce par deja aranjate și viitoare manifestări de stradă premergătoare preluării puterii în stil ce seamănă, uluitor, cu cel legionar.

Ne trebuie un lider care să nu mai stea în genunchi, să nu mai vină cu povești vânătorești, cu discursuri demagogice, ce nu țin la urmașii noștri, unul care să coaguleze spiritele, să nu promită marea cu sarea și să nu uite pilda lui Mihai Viteazul.

Asta dacă îi mai pasă de țara părinților și bunicilor săi.