Cu o tinereţe a spiritului care a învins răbojul său de septuagenar bine cumpănit, Mircea Druc rămâne un observator atent la evoluţiile din Europa estică

Conaţionalul Mircea Druc este unul dintre acei seniori înţelepţi de care mai are nevoie comunitatea de europeni care vorbeşte limba lui Mihai Eminescu, atât în dreapta, cât şi în stânga Milcovului de azi = Prutul lacrimilor bunicilor noştri. Confesiunile sale au meritul de a semnala, celor ce nu le ştiu, vremuri care par astăzi a fi ignorate, cu bună ştiinţă.

Cu o tinereţe a spiritului care a învins răbojul său de septuagenar bine cumpănit, Mircea Druc rămâne un observator atent la evoluţiile din Europa estică. Şi este pe deplin convins că nimic din ceea ce pare azi bătut în cuie, într-un areal imperial marcat de limba lui Lev Nikolaevici Tolstoi, nu va mai fi aşa, peste un timp. A sfătuit – când a fost ascultat – pe doi tineri promiţători. Unul dintre aceştia a ajuns în Parlamentul României, celălalt candidează acum, ca independent, la alegerile pentru Parlamentul Uniunii Europene.

S-a adresat celor care au purtat uniforma militară – de la tribuna clubului care le oferă vizibilitatea pe care o merită – cu speranţa că aceştia, alături de alţi cetăţeni lucizi ai României de azi, vor contribui de o manieră democratică, inteligentă, la promovarea cauzei apropierii fireşti a celor două maluri ale dezunirii momentane.

Ca unul care am avut onoarea să fiu în preajma ex-premierului Mircea Druc, în ultimii ani, în momente de ieşire a sa în arena publică, depun mărturie că este unul dintre bărbaţii de stat, ce a fost la timona guvernului de la Chişinău, care a ştiut interesul naţional al celor despărţiţi de vitregiile ultimei conflagraţii mondiale şi a trăit intens cele 12 luni în care a condus executivul unei entităţi statale ce seamănă şi azi, fie şi parţial, cu fosta Republică Democrată Germană, din lunile premergătoare prăbuşirii unui artificiu geopolitic.

Cu trei zile în urmă, Mircea Druc a scris textul de mai jos, pe care îl inserez la puţin timp după ce a devenit public şi la Chişinău. Este o lecţie de viaţă ce merită a fi cunoscută de cât mai mulţi români, de bună credinţă.

CONTINUAREA AICI.