MARELE EDITOR – UN OFIȚER ELEGANT

Când privim înapoi, ca să căutăm luminile care au înseninat calea noastră, dintre primul strigăt după naștere și ultima clipire a pleoapelor, nu vedem clădiri, peisaje, ci oameni așa cum au fost și din fericire pentru noi, la capitolul Caracter au rămas și azi.

Un asemenea personaj este cel despre care rostogolesc acum câteva cuvinte. Cu precizarea că așa cum în jurnalism, ziarist te naști, nu te faci, așa și în cariera armelor, după îmbrăcarea uniformei militare, omul trebuie privit în ochi și evaluat după ce poate să facă, nu după ce grade poartă pe umăr.

Este vorba de un român care mai degrabă preferă tăcerii – râsul nativ, stării conflictuale – ironia bine țintită, afirmațiilor hazardate – laconismul înțeleptului mai puțin obișnuit cu confesiuni privind reușitele personale.

În desele mele drumuri prin incinta Academiei Militare, devenită azi universitate, primul popas avea loc la el, apoi la istoricul Constantin Hlihor și la ceea ce aș numi un aparte manager universitar, Mircea Socolov. Dacă ar fi să fac o paralelă cu mușchetarii lui Alexandre Dumas…

… Athos, Count de la Fère – ce era versiunea din carte a istoricului mușchetar Armand de Sillègue d’Athos d’Autevielle (1615–1644) – era colonelul Constantin Hlihor,

…Porthos, Baron du Vallon de Bracieux de Pierrefonds era întruchipat de cel vizat de aceste rânduri,

…iar René d’Herblay, alias Aramis nu putea fi decât colonelul Mircea Socolov.

Cu sau fără voia lor, cel ce scrie aceste rânduri/gânduri era, într-un anumit fel, varianta din veacul trecut, a lui Charles de Batz de Castelmore, cunoscut și sub numele de d’Artagnan și mai târziu conte d’Artagnan, care a fost un mușchetar francez ce l-a slujit pe Ludovic al XIV-lea, ca un brav căpitan al mușchetarilor gărzii.

Colonelul din imaginea atașată acestei rememorări știa să sprijine autori militari, să găsească soluții la cei cu idei interesante, dar fără sprijin în spațiul editorial, să mențină moralul personalului din subordine, să nu respingă pe niciunul dintre cei ce i-au deschis ușa fie și pentru sfat, fie acesta militar sau civil, bărbat sau femeie, cunoscut sau străin.

A știut să ofere și să cultive speranțe.

Așa a apărut, printre altele și Cartea Absolvenților Academiei Militare, cu multe file și azi memorabile. Așa a promovat cultul, de bun simț, al comandanților instituției numită azi Universitatea Națională de Apărare.

Și a mai avut cumsecădenia să se bucure de succesele celor pe care îi prețuia, calitate mai rară, în ziua de azi.

Pentru tot ce a făcut pe planul încurajării actului editorial în sprijinul culturii militare, la întoarcerea mea de la Summitul NATO, de la Praga, din 2002, i-am oferit, cu titlu amical, o sticlă specială de șampanie, cu eticheta evenimentului menționat, primită de la ambasadorul de atunci al României, în capitala cehă, fost ministru al apărării, Gheorghe Tinca. Detaliu semnificativ de vreme ce mi-a precizat că a rămas intactă…

Colonelul Emil Ion este un român care nu se sperie de improvizații politichiei dâmbovițene și chiar dacă azi trăiește în afara Capitalei mai are bucuria de a asculta pe cei ce mai se adună la poarta gospodăriei sale, a căror înțelepciune nativă nu o ignoră deloc.

Pentru omenia sa, de a fi rămas un senior neînvins de încercările lumii de ieri și de azi îi doresc
LA MULȚI ANI FRUMOȘI, ALĂTURI DE CEI DRAGI!