– Și de câte ori ați luat cu Dumneavoastră, peste hotare, un jurnalist militar? i-am răspuns râzând…

Azi, 23 iulie 2020, de Ziua Presei Militare, din rațiuni obiective am lăsat serii gândurile dedicate acestui eveniment. Istoria Presei Militare, așa cum a fost, nu cum au dorit unii, ulterior, ca să o rescrie este mult mai complexă, decât pare la prima reamintire a unor fapte la care am asistat, am fost parte a acțiunilor și le-am relatat ulterior, aidoma colegilor de generație, în edițiile tipărite ale publicațiilor de dinainte și de după 22 decembrie 2020, în minutele dedicate armatei la TVR, în spațiul disponibil la postul public de radio.
Nu am să inserez acum lista rușinii, cu numele celor ce au avut alte misiuni în redacțiile militare, conform unui principiu al puterii de stat, respectiv Divide et impera, slujit de terți cărora nici gloria visată, nici minciunile lor livrate constant nu le-au asigurat nemurirea.
Și nici nu am să nominalizez pe cei mai buni jurnaliști, nu numai pentru că lista lor este lungă, ci și pentru că în spatele unui număr reușit de săptămânal militar, a unei ediții electrizante a emisiunii de televiziune sau a celei de la radio, dedicate conaționalilor care și azi constituie MAREA MUTĂ, există întotdeauna echipa, după cum în spatele unui general de infanterie este munca unei brigăzi întregi, în spatele unui zbor de excepție, pentru reușita pilotului au acționat mulți anonimi rămași la sol, iar în spatele revenirii în port, cu zâmbetul pe buze, a unui căpitan de navă militară, stă un întreg echipaj, mulți cu paturile aflate lângă motoarele puternice ale fregatei.
Dar am să scriu ceea ce nu trebuie să se uite.

Dintre toți generalii și amiralii Armatei României, mă refer aici la cei ce au ajuns la timona Statului Major, doar Mihail Popescu, timp de patru ani și Eugen Bădălan, timp de doi ani, au apărat diferența specifică a presei militare, un instrument profesionist fără de care Armata României nu are chip, voce și nici imagini dinamice pe măsura eforturilor celor 60.000 de românce și români gata și acum să apere, în orice moment, Patria, chiar cu prețul vieții.
Și totul a început în momentul în care generalul Mihail Popescu a invitat la o discuție ofițeri aparte, dintr-o structură pe atunci specială, singura calificată să se ocupe de imaginea armatei. La un moment dat, în stilul său energic, a întrebat, cu fulgere în priviri:
– Și din tot ce fac, pentru mai binele armatei, nu prea apare esența în presa militară!
– Și de câte ori ați luat cu Dumneavoastră, peste hotare, un jurnalist militar? i-am răspuns râzând.
A tăcut. Apoi m-am trezit, în aceeași săptămână, alături de Domnia Sa, în avionul cu care a plecat, în vizită oficială la Ankara.
Au urmat opt ani de ofensivă mediatică, în care Trustul de Presă al Armatei, nu al unui ministru sau altul, a oferit o pildă de ce se poate face, de către o echipă de excepție, cu militari și civili, cu credință comună, pentru mai binele Forțelor Armate Române.
23 iulie 2020, 19.30