Cu cine se ceartă Serghei Victorovici Lavrov, pe tema Transnistriei?

În contextul situaţiei fluide din Belarus, unde manifestaţiile continuă, iar dictatorul Alexander Grigorievici Lukashenko a admis că va pleca de la putere doar după adoptarea noii constituţii, dar şi după recenta umilire a Armeniei, prin obligarea acesteia la retrocedarea, către Azerbaidjan, a unor teritorii şi trimiterea acolo a peste o mie de militari pacificatori, Rusia are, din nou, o problemă, cu Republica Moldova.

În absenţa recunoaşterii de către Putin a învingătorului în alegerile prezidenţiale americane, diplomaţia rusă bagă băţul zâzaniei prin gardul comunităţii democratice europene, pentru a atenţiona, pe cei interesaţi, că fosta republică sovietică socialistă dintre Prut şi Nistru are o piatră de moară, bine legată de picioarele României de Est, aceasta fiind Приднестровье/Transnistria.

Oficial, deşi a fost proclamată cu acordul tacit al Moscovei, Transnistria nu a fost recunoscută de Rusia – pentru a nu deveni ridicolă în ochii altor superputeri -, dar a fost şi este considerată egală în aspiraţiile evoluţiei de sine stătătoare de Abhazia, Osetia de Sud şi Nagorno-Karabah. Primele două entităţi fiind rupte din statul georgian au trupe ruseşti semnificative pe teritoriile lor. Ultima are acum circa trei batalioane de militari ruşi, dislocaţi cu blindatele între Armenia şi zona teritorială disputată cu Azerbaidjan.

La rândul său, Transnistria are militari ruşi pe teritoriul său, al căror număr variază, de la an la an, între 1800 la 2500 de militari, cu trei misiuni distincte:

1. paza comandamentului strategic subteran şi a depozitelor cu muniţie existente acolo de pe vremea Tratatului de la Varşovia – în traducere liberă o bază logistică capabilă să susţină mobilizarea şi dotarea cu tehnică de luptă a unei armate compusă iniţial din două divizii, cu un efectiv total estimat la 22.000 de militari;

2. menţinerea păcii între militarii administraţiei de la Tiraspol – care, în cazul mobilizării rezerviştilor pot ajunge la peste 10.000 de luptători, după unele surse credibile chiar la 12.500 – şi subunităţile special instruite ale Armatei Naţionale a Republicii Moldova, dislocate la linia de demarcaţie cu separatiştii vorbitori ai limbii celui ce a scris Война и миръ/Război şi pace, inconfundabilul Lev Nikolaevici Tolstoi

3. asigurarea unui element permanent de disuasiune publică, prin anterioara dislocare la Tiraspol a unui batalion de forţe speciale ruse ale Direcţiei Principale a Statului Major al Forţelor Armate Ruse, respectiv Spetsnaz GRU.

Sigur că Serghei Victorovici Lavrov ştia că Maia Sandu nu a vorbit, de capul ei, când a semnalat public necesitatea retragerii militarilor ruşi din Transnistria.

Deruta ministrului de externe rus, cea reală, este că nu ştie cât sprijin al Berlinului are această cerinţă a preşedintelui ales al Republicii Moldova şi mai ales ce sugestie a venit de peste Ocean, de la cei care pregătesc instalarea noii administraţii prezidenţiale la Casa Albă. În plus, Maia Sandu a câştigat alegerile prezidenţiale dintre Prut şi Nistru, nu le-a pierdut precum candidata opoziţiei din Belarus, Svetlana Tihanovskaia. Iar Maia Sandu nu este în situaţia preşedintelui Georgiei, de a fi rămas, fără drept momentan de apel, fără Abhazia şi Osetia de Sud şi nici în situaţia liderilor Armeniei şi Azerbaidjanului, şantajaţi inteligent, de Kremlin, cu arealul disputat Nagorno-Karabah. De aici şi etichetarea primitivă, de către Lavrov, a declaraţiilor lui Maia Sandu, ca fiind iresponsabile. Un termen nefericit, deloc diplomatic, care confirmă mai degrabă strigătul Moscovei, spre Washington D.C., acela de a nu fi schimbată situaţia actuală din Transnistria, una care nu ar fi tolerată, de un guvern central european, nici măcar o oră, dacă ar fi vorba, de pildă, de un land german, sau de o provincie spaniolă. Şi ştiu ce scriu, pentru că am fost şi în Germania şi în Spania.

CONTINUAREA COMENTARIULUI AICI.