Viața ca o pradă

<< Scrisoare deschisă de mulțumire, născută din frustrare și suferință. EROILOR DIN UMBRĂ AI PANDEMIEI. ÎMPREUNĂ ȘI RESPECT DEPLIN PENTRU VIAŢĂ UMANĂ.

„Voi păstra respectul deplin pentru viața umană de la începuturile sale chiar sub amenințare și nu voi utiliza cunoștințele mele medicale contrar legilor umanității. Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare.”

„Pe învăţătorul meu într-ale medicinii îl voi socoti deopotrivă cu cei care m-au adus pe lume, voi împărţi cu el averea mea şi, la nevoie, îi voi îndestula trebuinţele, pe copiii săi îi voi privi ca pe fraţii mei şi, dacă vor dori să devină medici, îi voi invăţa fără plată şi fără să le cer vreun legământ.”
(extrase din varianta originală a Jurământului lui Hippocrate).

Am recurs la acest demers public, dorind să fiu înțeles din perspectiva firească prin care trece orice ființă umană, în luptă cu cea mai veche și ucigătoare boală de pe mapamond. Aceasta a căzut asupră-mi ca un trăznet și, din numeroasele trăiri care mi-au răvășit sufletul și mintea, am înțeles că, dacă reușesc să nu mă resemnez, atunci, cu siguranță, izolarea dăunează luptei împotriva acestei boli. Dar respingerea izolării nu înseamnă că încerc să mă victimizez în public. Nici nu accept să fiu compătimit sau să solicit să mi se facă concesii din partea nimănui. Și, în niciun caz nu am nicio motivație personală să prezint „Laudatio” celor nominalizați mai jos.

Pe acești minunați medici nu i-am cunoscut anterior și nici pe o altă persoană din echipele domniilor lor. Este un demers care a apărut spontan după ce a renăscut speranța, ca o continuare firească și necesară terapiei începută de distinșii colonei ai Armatei române, doctor Liviu Mosoia și doctor Călin Cezar – Ionuț. De la primul contact, domniile lor m-au convins să mă aplec mai puțin asupra faptelor petrecute și să meditez „ altfel” asupra viitorului.

În subsidiar, am mai înțeles și am dorit să atrag atenția că strategia luptei cu severa boală trebuie să aibă în vedere și inerente posibile schimbări radicale ce privesc percepții, sentimente consolidate anterior, reacții și trăiri conjuncturale, comportamente ș.a. care ar putea să repoziționeze pacientul într-o confruntare nedorită în relaționare directă cu mediul intim familial, profesional și social.

În finalul acestui scurt comentariu introductiv mărturisesc că, fără această scrisoare deschisă de mulțumire adresată azi celor doi îngeri ocrotitori ai sănătății mele greu încercată – „ slujitori fideli ai Jurământului lui Hippocrate ”-
strategia luptei cu o asemenea boală necruțătoare și-ar pierde total valoarea terapeutică chiar și pentru o cât de mică speranță în viitor.

Colonel medic dr. Mosoia Liviu, medic primar chirurgie generală, doctor în ştiinţe medicale, competenta Chirurgie laparoscopica, specializare în Chirurgie hepatică pancreatica

Stimate domnule Colonel doctor Liviu Mosoia, vă rog din suflet să acceptați sincera și nețărmurita mea recunoștință, însoțită de mii și respectuoase mulțumiri pentru totala dumneavoastră dăruire profesională și afectivă în scopul salvării vieții mele, într-un moment în care speranța deja îmi dispăruse.

Până la decretarea pandemiei, speranța mi-a întreținut-o marele mentor al medicilor gastroenterologi români, profesor doctor Alexandru Oproiu, care timp de douăzeci și unu de ani mi-a dăruit viață. Încă de la început s-a implicat direct cu nedisimulată empatie și cu mare omenie în stabilirea unui diagnostic corect în raport cu anumite simptome acuzate de mine, până atunci rămase fără răspuns. Apoi, indiferent de poziția în care urma să-și exercite nobila profesie, a decis că trebuie să rămân sub observația medicală permanentă a domniei sale, pentru investigații și tratament periodice preventive, deosebit de riguroase, stopând evoluția suferințelor spre acea boală aflată pe primul loc în topul „comorbidităților”.

Din nefericire, datorită haosului și confuziilor generate de măsurile impuse de actuala pandemie, cu o ușurință inexplicabilă au fost interzise activitățile curente ale sistemelor publice și private de sănătate, ele fiind obligate să se ocupe numai de „lupta anticovid”.

Apoi, aceastei restricții i s-a adaugat și izolarea vârstnicilor, printre ei aflându-se, fără excepție, medici și pacienți. Aceste măsuri discriminatorii, adoptate din varii motive încă nedevoalate în public de presă, au indus teamă și în rândul acelor medici care ar fi avut disponibilitatea să se ocupe de bolnavii cronici deznădăjduiți, aflați la porțile spitalelor, așteptând, fără succes, accesul la tratamente și investigații importante pentru viața lor. În ce mă privește, ele au întrerupt brutal și irevocabil contactul meu cu reputatul profesor doctor, Alexandru Oproiu, intrat și domnia sa în izolare care, în opinia mea, precum și a altor foști pacienți și apropiați ai familiei, i-a grăbit trecerea în neființă.

Acesta este momentul în care m-am simțit abandonat.

Atunci am realizat că întreruperea și întârzierea pe durată nedeterminată a investigațiilor și tratamentelor periodice preventive de importanța celor efectuate de profesorul Oproiu au indus într-un mod insiduos și nestingherit o evoluție către acea boală necruțătoare cu un final fără întoarcere. Aceasta este dramatica odisee a transformării mele în „victimă colaterală a pandemiei”, chiar dacă niciodată nu am intrat în impact cu ucigașul cameleon „covid”.

Așa arăta momentul în care, dumneavoastră domnule doctor Liviu Mosoia, asemenea marelui maestru al gastroenterologiei românești – profesorul Alexandru Oproiu, în circumstanțele menționate succint mai sus, ați reușit să mă recuperați aflându-mă rătăcit și dezorientat prin hățișurile criminalei pandemii. V-ați apropiat de mine cu totală și necondiționată implicare, delicatețe și respect, aflându-mă într-un pat al spitalului căruia îi sunteți pe deplin devotat – Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central “Dr. Carol Davila” . Nu ați acceptat să mă consider împăcat cu soarta acelui pacient consolat cu ideea că a ajuns la vîrsta inevitabilului bilanț al vieții când nimic altceva nu i-a mai rămas de făcut.

Da, stimate domnule doctor, încă o dată vă mulțumesc ! Vă mulțumesc și pentru că ați devenit pentru mine „ îngerul meu protector, slujitor al lui Hippocrate”. Pentru că numai dumneavoastră ați știut cum să procedați pentru a-mi renaște speranța.

Și speranța a reîncolțit datorită tinereții dumneavoastră debordante pe care, cu un talent de excepție, armonios și uman ați îmbinat-o cu profesionalismul medical occidental însușit la el acasă, inițiind acea îndelungată discuție, la început aparent formală. Sacrificând binemeritatul timp liber după ieșirea din gardă, cu mare abilitate, ați transformat-o subtil într-o adevărată ședință de psihoterapie care, în final, m-ați convins că eu, realmente aveam urgentă nevoie de un asemenea sprijin. Mi-ați explicat că timpul nu iartă și că vă asumați necondiționat misiunea de a mă scoate rapid din ghiarele ucigașei boli. Și, după doar patruzeci și opt de ore mă aflam deja pe masa de operație.

Da, domnule doctor, trebuie să vă mai mulțumesc și pentru răbdarea și modul în care mi-ați construit încrederea că pot fi salvat. Oferindu-mi detalii de suport științific și procedural, am perceput că demersul respectiv l-ați făcut din suflet, imprimându-i un plus de valoare sentimentală care, îngăduiți-mi îndrăzneala de a afirma că, în principiu, acesta se acordă numai între prieteni.

Doar numai dumneavoastră ați avut răbdarea necesară, propunându-mi o comunicare deschisă fără inhibiții față de specialiștii în domeniu și ceilalți apropiați care au empatizat cu necruțătoarea mea suferință, reușind astfel să mă readuceți și la realitatea acceptării luptei cu boala. Ați folosit ca argumente fapte trăite personal, cu ajutorul cărora mi-ați demonstrat că „vocația, talentul, munca, perseverența, dorința și ambiția nestrămutată pentru cunoaștere și credința fermă în reușită, în pofida vicisitudinilor vieții, nasc marile performanțe”. (v-am citat aidoma).

Așadar, dincolo de relația firească „medic – pacient”, pentru a mă convinge de valoarea practică a acestor adevăruri mi-ați devoalat și acele momente importante intime de viață, pe parcursul devenirii și desăvîrșirii profesionale a dumneavoastră, indispensabile nobilei misiuni în slujba sănătății ființei umane. Așa am aflat că o asemenea performanță ați obținut-o, transpunând – o necondiționat în rigorile Jurământului lui Hippocrate. Am înțeles că numai așa v-ați construit adevărata valoare socială a profesiei pe care v-ați asumat – o. Și, am mai aflat că v-ați pregătit în condiții improprii, reușind ca numai prin propriile forțe să abordați lungul drum al transformării visului copilăriei în realitatea de a deveni medic. În acest sens, înarmat cu aceeași redință fermă în reușită, în împrejurările istorice excepționale ale evenimentelor fierbinți din decembrie `89 din țara noastră, ați învățat biologia și celelalte discipline de examen cu acea „încăpățânare ” constructivă specifică tineretului și ați obținut calitatea de student, plecând la drum din poziția de militar recrut într-o subunitate de radiolocație aflată în stare de real război.

Superb, domnule doctor ! Mi-ați oferit și o „lecție de învățat” pentru tinerii de azi, trăită de dumneavoastră personal, potrivit căreia „ credința în izbândă a fost prezentă întotdeauna și în toate situațiile, oricât de complicate s-au dovedit a fi ele în întreaga dumneavoastră carieră de medic militar”.

În final, îngăduiți-mi să adresez mulțumiri și minunatei echipe care a susținut direct reușita actului chirurgical. Din păcate, membrii ei niciodată nu pot fi identificați după nume. Sunt profesioniștii în așa zisele „ halate albe”, condamnați la discreție în spatele „nesuferitelor măști” și care-și trăiesc anonimatul cu aceeași satisfacție a îndatoririi împlinite față de oricare pacient. Am fost însoțit până la blocul operator cu căldură sufletească și cu privire încurajatoare, șoptindu-mi-se: „ totul va fi bine”. Apoi, am recepționat doar primul semnal al baghetei dumneavoastră care a declanșat numărătoarea inversă a mecanismului aflat în lupta cu minutele într-un „laborator cosmic” destinat eliminării răului pripășit în viața umană și construirii fundamentului renașterii speranței în care am început să cred.

Stimate domnule Colonel doctor Călin Cezar – Ionuț, cu aceeași intensitate a trăirilor mele actuale adresate colegilor dumneavoastră cu care colaborați – medici chirurgi, vă mulțumesc din suflet și vă asigur de sincera mea prețuire pentru omenia, căldura și deschiderea profesională cu care m-ați întâmpinat încă de la prima consultație acordată. Datorită specificului specialității dumneavoastră care vă situează la capătul drumului parcurs de procedurile ce configurează diagnoza, vă mulțumesc pentru meticulozitatea descifrării acesteia, pentru înțelegerea corectă a ceea ce am de făcut în viitorul apropiat ca să-mi transform speranța în realitate. Am înțeles că va fi o perioadă complexă, grea și neconfortabilă din perspectiva adaptării, dar pronosticul dumneavoastră atât de ferm exprimat îmi întărește convingerea că speranța mea recent firav încolțită are șansa de a deveni realitate.

Așadar, stimate domnule doctor Călin, am constatat cu admirație că în relație cu pacienții, argumentele dumneavoastră sunt fapte și nu declarații de bună intenție. Și, împreună cu personalul pe care-l conduceți sunteți solidari cu suferințele lor. Într-adevăr, sunteți „ Oameni pentru Oameni, 24 de ore din 24”, iar eu am privilegiul de a mă bucura în continuare de înaltul dumneavoastră profesionalism și iubire de oameni, privilegiu pentru care încă o dată vă mulțumesc.

Stimată doamnă General maior medic, conferențiar universitar doctor Florentina Ioniță – Radu, comandant al Spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central “Dr. Carol Davila”.

Îmi face o deosebită onoare să acceptați a lua la cunoștință pe această cale, direct de la un onest senior pensionar al Armatei române, aflat la cea mai grea încercare a vieții sale, despre modul exemplar cum a fost tratat în cea mai prestigioasă instituție medicală militară pe care o conduceți. Ca urmare, în aceeași măsură și cu aceeași intensitate, mulțumirile mele au în vedere managementului exercitat de dumneavoastră pentru ca pe timpul acestei imprevizibile pandemii să se aplice măsuri adecvate pentru asigurarea serviciilor medicale în stare de alertă, pentru fluidizarea accesului în Spital nu numai a pacienților covid ci și a celor cu boli cronice, precum și protecția corespunzătoare a relației acestora din urmă cu medicii specialiști. Asemenea context a constituit pentru mine unica oportunitate de a nu mai amâna intervențiile medicale care să stopeze evoluția bolii spre un final ireparabil. Potrivit afirmațiilor celor doi medici nominalizați de mine în prezenta scrisoare, fiecare în acord cu domeniile de responsabilitate avute pe fluxul protocolului de procedură ce mi s-a aplicat, „ intervenția chirurgicală s-a făcut în stadiul celui mai mic rău al marelui rău pe care boala l-ar fi produs dacă era lăsată să evolueze nestingherită”.

Totodată, din poziția mea de pacient, am sesizat că una dintre preocupările dumneavoastră importante a fost focusată asupra menținerii pe firmamentul instituției medicale militare „tradiția, încrederea și profesionalismul”. În opinia mea, într-un asemenea context, un rol deosebit l-a avut și „ Gala premiilor de excelență în medicina militară” care exprimă respect acordat performanței medicilor seniori și o îmbinare fericită a experienței lor cu entuziasmul și profesionalismul mai tinerilor lor colegi. Este o îmbinare la care contribuția doctorului Liviu Mosoia și a doctorului Călin Cezar – Ionuț consolidează această triadă „tradiție, încredere și profesionalism”.

Iar inițiativa de a-mi exprima mulțumirile față de întregul personal medical care s-a implicat direct și necondiționat într-un proces complex de reabilitare a stăriii mele de sănătate, în opinia mea trebuie interpretat și ca un elogiu adus medicinei militare în ansamblul sistemului public de sănătate, fără a intra în contradicție cu cele afirmate de mine mai sus în legătură cu „Laudatio”.

În final, stimată doamnă general maior comandant, doctor Florentina Ioniță – Radu, rog să-mi îngăduiți să adresez respectuoase mulțumiri tuturor, eroi anonimi din umbră din Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila” care, pe timpul pandemiei, împreună cu cei din prima linie acordă respect deplin pentru viaţa umană. Sunt mulțumiri născute din frustrare și suferință ale unui pacient,

General maior (ret.) Mihaiu MĂRGĂRIT

>>