Clipa memorabilă a mandatelor preşedintelui Klaus Iohannis

Până la finalul mandatului său prezidenţial, ultimul din perspectivă istorică, cetăţeanul Klaus Werner Iohannis a rămas dator naţiunii române.

Dator să demonstreze că în politica externă românească, în general, iar în relaţia cu statele vecine în mod special, respectul real reciproc nu este un principiu aneantizat în ultimul deceniu al veacului trecut.

Este foarte bine că preşedintele ţării şi un alt aprod al său sunt atenţi la tot ceea ce ar putea fi un semn de antisemitism în România.

Dar Klaus Werner Iohannis este preşedintele României, nu al Israelului şi trebuie să reacţioneze imediat, fără nicio ezitare, la orice formă de antiromânism.

Ca unul care am poposit şi la Casa Albă, în administraţii diferite, nu am văzut acolo tolerarea oricărei modalităţi de exprimare a antiamericanismului deşănţat.

Predecesorii prezidentului actual plecau peste hotare pentru dialoguri bi şi multilaterale la nivel înalt, acum însă a scăzut altitudinea zborului prezidenţial spre alte cuiburi de cuci geopolitici.

Spre deosebire de Ion Iliescu, actualul preşedinte preferă – la întâlnirea cu compatrioţii săi – doar spaţiile închise, cu o audienţă aleasă pe sprânceană, pentru alocuţiunile sale.

Spre deosebire de Emil Constantinescu, care vroia decimarea armatei, prin trecerea în rezervă a tuturor cadrelor militare instruite înainte de decembrie 1989, actualul comandant suprem a avut abilitatea să pună în fruntea instituţiei militare nu doar ofiţeri cu studii în state membre ale NATO, dar şi cu experienţe aparte în situaţiile de criză internaţională, din ultimele trei decenii.

Spre deosebire de Traian Băsescu, un personaj politic conflictual, Klaus Werner Iohannis a reuşit să menţină, o vreme, seninătatea publică a citadelei prezidenţiale, dar, în ultima vreme, derapajele sale, în arena politică internă, au determinat românii să îi acorde, în sondaje publice, recente, o încredere extrem de scăzută.

Astfel că dincolo de menţinerea unei severităţi mimate la Palatul Cotroceni, avem de a face cu o insignifiantă instituţie prezidenţială, în vremuri când, de pildă, în Europa de Est nu doar coronavirusul generează coşmaruri cetăţenilor acum liberi de spiritele sovietice persistente în guvernele republicilor membre ale Comunităţii Statelor Independente.

La Palatul Cotroceni, ca şi la Palatul Victoria pare a se fi uitat că actualii trecători deţinători ai unor posturi importante sunt în serviciul naţiunii.

Nu naţiunea română în subordinea lor!

Cultivarea, cu premeditare, a ideii că premierul să îşi vadă de administrarea treburilor interne şi preşedintele de relaţiile externe, generează personaje pe care nu le-am văzut respectate nici la Berlin, nici la Paris, nici în Parlamentul UE şi nici trecând peste Ocean, pentru a reaminti americanilor nu doar ceea ce pot face ei pentru România, ci mai ales loialitatea probată a românilor faţă naţiunea care venerează Statuia Libertăţii din convingere, pentru principiile pe care imagologic le apără şi azi – libertate, egalitate, fraternitate.

CITIȚI TEXTUL INTEGRAL AICI.