ZODIA SCORPIONULUI (3)

Un general pro-american convertit la diplomaţie

Conaţionalul din stânga imaginii este un alt sărbătorit al acestor zile. Născut la 4 noiembrie 1954, în Bucureşti, cu o carieră în Forţele Armate Române, ca inginer militar, ulterior la Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, a trecut în rezervă, ca general, fiind apoi, între anii 2007-2009, consul general al României la Shanghai. A absolvit Universitatea Naţională de Apărare din Washington D.C. fiind un compatriot dinamic, optimist, capabil de acţiuni utile ţării căreia i-a îmbrăcat uniforma militară.

Ca orice Scorpion veritabil are şi adversari mai puţin impresionaţi de evoluţia sa. Unii l-au acuzat că ar fi dorit să fie şi chipul său pe fresca din holul central al ministerului armatei. Şi, într-adevăr, în pictura respectivă, în posturi diferite, pot fi recunoscute diverse chipuri, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu demnitari militari şi civili ai momentului. Întrebarea este dacă pictorul – altfel un talent recunoscut – a recurs la acest artificiu din lipsă de modele în arhiva istorică, pentru că i s-a cerut în mod expres sau pentru că dorea să aibă sprijin, la toate nivelurile, pentru a termina el, nu altul, monumentala frescă. Cunoscând personajele implicate în această istorioară pentru fraieri, înclin să cred că autorul picturii şi-a făcut, aşa cum s-a priceput, o pavăză, pentru vremuri mai grele, pictând şi figuri după chipurile şi asemănarea unor decidenţi ai acelui moment. De aici şi până la speculaţiile repetate, ale unor mânuitori de cuvinte, vizibil telecomandanţi de structuri de intelligence, nu este decât un pas. Care a şi fost făcut.

O a doua istorioară, mai nostimă, este încercarea unui personaj util primarului general actual al Capitalei, de a închega o echipă de specialişti, în analiză specifică perioadei de confruntări televizate, cu contracandidaţi posibil mai bine pregătiţi la capitolul politică externă. Echipa s-a format, câteva ore, la o discuţie prelungită intenţionat, de cel ce era evident un ofiţer acoperit, al unui serviciu de informaţii ostil celui din armată, dar nu s-a mai întâmplat nimic. În schimb, numele celui menţionat mai sus a apărut în presă, deşi nu se rugase el de amfitrion, ci fusese invitat acolo pentru expertiza sa, alături de alţi specialişti cu instruiri complementare lui. Şi scriu aceste rânduri ca martor la micimea umană a personajului care probabil şi azi joacă dublu, în relaţia sa cu Sorin Oprescu. Dar micimea umană este la modă.

Cum, recent, împreună cu alţi ofensivi conaţionali a înfiinţat un think tank cu un promiţător viitor, se cuvine urarea amicală:

La mulţi ani frumoşi şi voioşi, domnule general, în rezerva Armatei României, Alexandru Grumaz!

ÎNTREBAREA SĂPTĂMÂNII – răspunde Alexandru Grumaz

– Cum evaluaţi perspectiva raporturilor bilaterale nipono-chineze, având în vedere tensiunea actuală, dintre Tokyo şi Beijing?

Generalul Alexandru Grumaz, ex-diplomat la Shanghai:

– Marea Chinei de Sud este un areal bogat în resurse de petrol, dar și cale de navigație, pe care circulă resursele energetice din Golf către China, Japonia și Corea de Sud. Agenția Americană pentru Informații Energetice a descoperi, în această zonă, zăcăminte evaluate la 213 miliarde de barili de petrol (80% din rezervele Arabiei Saudite).

Mai multe insule și recife nelocuite se află în centrul unei crescânde furtuni politice, născute din pretențiile națiunilor riverane. Într-o cursă pentru controlul de teritorii, de-a lungul anilor, unele țări/guverne au ocupat în mod arbitrar zeci și zeci de insule, fără a obține însă și recunoașterea internațională a drepturilor de proprietate asupra acestora. China, Taiwan, Vietnam, Japonia, Filipine, Malaezia și Brunei se află într-o competiție acerbă, pentru controlul insulelor și resurselor maritime aferente, iar posibilitatea ca o confruntare militară să aibă loc crește pe zi ce trece.

Imprecizia organizațiilor internaționale, responsabile cu stabilirea unor reguli jurisdicționale de bază, a creat actuala confuzie. În 1887, o comisie franco-chineză însărcinată cu rezolvarea problemelor de frontieră stabilea granițele terestre dintre China și teritoriile indochineze stăpânite de francezi, dar nu stabilea exact cine are jurisdicție asupra insulelor din Marea Chinei de Sud.
La conferința de la Cairo din 1943 (privind acordurile teritoriale postbelice), insulele – stăpânite atunci de Japonia – nu au fost nici măcar menționate. Iar la conferința internațională de la San Francisco din 1951, privind fostele teritorii ocupate de japonezi, încercarea sovieticilor de a atribui insulele Chinei nu a avut succes, iar, în cele din urmă, statutul insulelor nu a mai fost stabilit. Apoi, în 1975, după o conferință ONU, formulările vagi, din ceea ce avea să devină Legea Mărilor, au contribuit și mai mult la escaladarea tensiunilor.
Japonia s-a decis să-și soluționeze, pe cont propriu, problema pe care o are cu China, referitoare la insulele din arhipelagul Senkaku (China le numește Insulele Diaoyu), prin cumpărarea (s-au strâns fonduri de la cetățeni și sponsori) acestuia de la proprietarul de drept (numele este ținut la secret). Anunțul a fost făcut de guvernatorul orașului Tokyo, Shintaro Ishihara, nu întâmplător, la Washington. Japonia a ajuns să controlez, în 1895, aceste insule, împreună cu Taiwanul, după victoria repurtată asupra Chinei imperiale. Dupa cel de-Al Doilea Război Mondial, arhipelagul, împreună cu prefectura Okinawa, s-au aflat sub protectoratul SUA. În 1972, SUA au predat Japoniei controlul asupra tuturor acestor teritorii. După război, Tokyo a renuntat la drepturile sale coloniale asupra Taiwanului.
Beijingul susține că japonezii ar trebui să renunțe și la arhipelagului Senkaku. În zonă circulă permanent patrule chinezești, care intră, în mod regulat, în altercație cu paza de coasta niponă. SUA are angajamente militare cu marea majoritate a statelor din zonă, angajamente care asigură acestora o umbrelă protectoare. China la rândul ei dezvoltă o flotă militară, a cărei vedetă va fi portavionul Variag, cel care-i permite o proiecție a forțelor în zonă. În aceste condiții de siguranță precare, în care se adună forțe navale și de o parte și de alta, apar noi alianțe precum cea dintre Japonia și Vietnam, alianță ce vizează apărarea insulelor, din Marea Chinei de Sud, de puterea militară chineză și generează posibilitatea unui conflict militar, care ar aduce în război toate țările riverane împotriva… Chinei.