Posts tagged: discreţia prezidenţială

Gânduri pentru Prima Doamnă

Trăim într-o ţară unde soţia preşedintelui constituie, acum, doar un eventual subiect de curiozitate publică. În memoria colectivă, nevasta şefului statului, cea a cărei existenţă a fost curmată în decembrie 1989, nu era deloc asociată cu ideea de mai bine, pentru conaţionalii exasperaţi de cultul personalităţii ultimului lider al ex-republicii socialiste – abolită, de facto, cu gloanţele plutonului de execuţie, la Târgovişte.

Cel ce a condus ulterior România – iniţial şase, ulterior patru ani – a preferat discreţia prezidenţială, evitând, cu consecvenţă, apariţii publice ce ar fi putut genera comparaţii nedorite cu clipe caracteristice epocii partidului unic. Iar cel de-al doilea preşedinte post-decembrist s-a menţinut pe linia evitării mediatizării propriei consoarte.

maria basescu

La ora actuală, soţia preşedintelui în funcţie rămâne în memoria concetăţenilor săi atât cu unele momente în care doar l-a secondat pe partenerul de viaţă în locuri publice – unde nu ea a dat tonul la secvenţe comentate ulterior negativ -, cât şi cu admirabila răbdare, cu care suportă o anumită concurenţă feminină, abil exploatată de o blondă cunoscută pentru frunza ei turistică.

Într-un asemenea context, a pomeni de un eveniment vizând pe celebra soţie a preşedintelui american John F. Kennedy, fascinanta Jacqueline, poate părea o chestiune bună de zicala populară:”ţara arde şi baba se piaptănă.”

Şi totuşi! Cu toate păcatele sale, America ştie să respecte memoria acelora care au încântat sute de milioane de locuitori ai Statelor Unite. O asemenea personalitate, evident controversată, fiind Jacqueline Kennedy. A cărei voce va reintra în atenţia publicului de peste Ocean, după aproape cinci decenii, mulţumită fiicei sale. O asemenea surpriză jurnalistică fiind posibilă datorită postului de televiziune ABC News. Acum, în septembrie.

Pentru americani, Jacqueline Kennedy a reinventat rolul de Primă Doamnă a ţării sale. Optimistă. Surâzătoare. Convingătoare. Alături de soţul ei şi când privirile îi erau adumbrite de tristeţi, ale căror motivaţii au fost ulterior dezvăluite. O comunicatoare cu har! Acesta din urmă fiind validat de puterea de a menţine un mister ce electriza mulţimile de simpatizanţi.

După asasinarea soţului ei – în imaginile din arhiva federală fiind imortalizat surâsul său, cel încremenit de glonţul tras în capul preşedintelui Kennedy, care a determinat-o, într-un gest emoţionant, instinctiv, de mare devotament, să se întindă după bucăţica de os desprinsă din craniul celui cu care împărţise, până atunci, bucuriile şi amărăciunile vieţii în doi – Jacqueline a acordat un singur interviu, publicat, în 1963, de revista Look Magazine.

În acel dialog a avut fulgerarea cerebrală de a compara soarta preşedintelui John F. Kennedy cu aceea a legendarei cetăţi Camelot. Imaginea aceasta a marcat conştiinţa unei Americi aflată în doliu. Ulterior, până la decesul ei, în anul 1994, nu a mai făcut nicio referire la clipele trăite alături de unul dintre cei mai populari preşedinţi americani.

Acum aflăm că la numai patru luni, după împuşcarea mişelească a soţului ei, Jacqueline Kennedy a avut inspiraţia de a realiza o serie de interviuri – înregistrate – cu istoricul Arthur Schlesinger Jr. Este vorba, în total, de 510 minute, în care a avut timpul, sensibilitatea şi acurateţea de a vorbi despre familia proprie şi de cele 1.000 de zile ale preşedinţiei lui John F. Kennedy. Casetele cu vocea Primei Doamne au rămas moştenire fetei sale, Caroline. Cu rugămintea ca să fie aduse la cunoştinţa publicului, la momentul potrivit.

Caroline Kennedy susţine că mama sa a evocat momente de interes general, precum criza rachetelor sovietice, din Cuba. Nota dominantă? Încrederea aparte în datoria sa, de a fi la înălţimea exigenţelor publice privind pe First Lady/Prima Doamnă a celei mai puternice naţiuni a lumii. Jacqueline fiind perfect conştientă de faptul, că, pe timpul celor 1.000 de zile a fost cea mai admirată femeie din lume!

Lansarea, pe micile ecrane, a noutăţilor aduse de interviul acordat de First Lady, va fi însoţită şi de apariţia cărţii „Jacqueline Kennedy: conversaţii istorice despre viaţa cu John F. Kennedy”. Un tom al cărui cuvânt înainte este semnat de Caroline Kennedy, iar adnotările aparţin istoricului Michael Beschloss. Volumul este însoţit de copia înregistrărilor originale, ale dialogurilor succesive purtate de Prima Doamnă, cu Arthur Schlesinger Jr., oferite acum publicului american, pentru a marca, adecvat, cinci decenii de la memorabila administraţie prezidenţială Kennedy.

Mă întreb, retoric, dacă şi la noi trebuie să treacă alte cinci decenii pentru a fi luminaţi – de către cele trei conaţionale care au fost, una mai şi este, Întâia Doamnă a republicii postdecembriste -, asupra lucrurilor neştiute despre: ezitarea lui Ion Iliescu, la Primul Pod de Flori, peste Prut, când a ratat, printr-o prudenţă exagerată, reunirea Basarabiei cu Patria Mamă; clipele trăite, de Emil Constantinescu, atunci când a decis poziţionarea României de partea Alianţei Nord-Atlantice, pe timpul războiului din ex-Iugoslavia; momentele premergătoare şi ulterioare asumării, de către Traian Băsescu, a celor mai nepopulare măsuri, de austeritate economică, din ultimele două decenii?…

Conversaţiile istorice iniţiate de Jacqueline Kennedy, care sunt aşteptate, cu maxim interes, nu doar în America, pot fi un moment de reflecţie şi pentru cele ce ştiu că pot apăra imaginea acelora care au fost, sau a celui ce este preşedintele României. Nu oricum. Ci cu mărturii adevărate, menite a alunga penumbrele unor clipe de tensiune naţională. Secunde istorice care, cu siguranţă, au avut şi alte motivaţii decât cele cunoscute de 22.000.000 de români.

Desigur, în timp ce peste Ocean, într-un cu totul alt context, a fost împuşcat doar preşedintele, la noi, într-un moment şi azi controversat, a fost executată şi cea care visa să devină, de jure, şeful statului…

Recursul la dezvăluiri demne de Prima Doamnă merită a fi încurajat – de ce nu? – şi la Bucureşti.

~