La o răspântie am ieşit din maşină câteva minute să respir aerul rece şi umed îngreunat de negura ce se ţesea în faţa ochilor şi ne înfăşa ca un cocon protector de mătase diafană.

Afară era pacea care te cuprinde când te cuibăreşti în cel mai confortabil fotoliu, beţia pufoasă a tăcerii minţii, senzaţia de detaşare din corpul fizic, când vezi foarte clar cu ochii închişi, eşti din ce în ce mai sus, din ce în ce mai departe, drum de piatră, lut roşu, pământ negru, grâu verde, loturi şi dreptunghiuri.

În astfel de locuri binecuvântate înţelegi de ce “precum sus, la fel şi jos”, punctul ca infinitul şi totul la puterea relativ.

Nu trebuie decât să închizi ochii şi să respiri profund.

Era prima dată când mergeam pe acel drum şi în ciuda ceţii, nu am avut niciun moment impresia de rătăcire, eram ghidat de o busolă calibrată pe liniile dintre câmpuri.

Ieşirea în sat şi la asfalt a fost ca o trezire, cu un uşor regret că visul s-a sfârşit.

Octogenarii s-au întâlnit firesc, de parcă nu s-au văzut de ieri, au râs şi au depănat amintiri, fiecare realizând ceva util.

Masa s-a aşezat şi s-a pregătit de la sine.

După bucatele făcute din porc crescut în bătătură au urmat discuţii lipsite de patimi politice, femeile cu grijile lor, bărbaţii cu soluţii geniale, pentru problemele ţării.

Unchiul învârtea, din când în când o ţigară “bio” în foaie de ziar, cu tutun crescut în vie.

Fiind şofer, nu am băut decât apă.

Am regăsit cu bucurie apa, cu un uşor gust de argilă, mai densă şi mai transparentă decât apele “de la oraş”.

Până şi buza cănii de tablă, cu smalţul spart, avea alt gust.

Am băut pe săturate.

Despărţirea a fost optimistă, ca de obicei.

O îmbrăţişare scurtă, urări de bine şi o glumă, două, pe seama vremii şi a scândurilor din gard.

Bineînţeles că aveam traista plină cu carne, şuncă, vin şi ţuică (nemodificate genetic).

În oglinda retrovizoare se depărtau nişte bătrâni mărunţei, cu feţe zâmbitoare brăzdate de vânt, cu suflete uriaşe, dar din ce în ce mai singuri.