Posts tagged: Vasile Şoimaru

150.000 de ostaşi români căzuţi la Cotul Donului

V.S.

Vasile Şoimaru
__________________________________

Acum 70 de ani, la 19 noiembrie 1942, la o distanţă de 1942 de kilometri de Chișinău, se declanşa cea mai tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului, componentă a marii Bătălii de la Stalingrad. În lupta de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă s-au prăpădit 150.000 de ostași români. Dar, conform datelor publicate de profesorul Raoul Șorban în cartea sa „Invazie de stafii” (Editura „Meridiane”, 2003), acolo s-au pierdut şi 100.000 de români care făceau parte din armata maghiară.

De ani de zile mă documentez cu privire la cea mai tragică şi sângeroasă bătălie din întreaga istorie a românilor, numită Bătălia de la Cotul Donului. Însă nici toate enciclopediile, manualele, monografiile, tot „Oceanul NET” cu toate mările şi golfurile sale de informaţii, nici măcar drumul coturos până la Câmpia Calmucă şi Cotul Donului, pe care l-am făcut în vara anului 2009, nu mi-au satisfăcut dorinţa de a cunoaşte mai mult despre acea tragedie.

După vizionarea, în primăvara acestui an, a filmului documentar „Eroism şi jertfă pe Frontul de Est” (Fundaţia „Părintele Arsenie Boca”, 2010), cu participarea veteranului acelor lupte Iosif Niculescu (azi în vârstă de 98 de ani), precum şi după convorbirile pe care le-am avut cu alţi câţiva veterani nonagenari din comuna Miroslăveşti, judeţul Iaşi, m-am gândit să mai merg o dată la Cotul Donului.

La mijlocul lunii august, am parcurs pentru a doua oară acel drum al pătimirilor ostaşilor români din Războiul din Est. Pe 17 august eram la Cotul Donului. Şi… surpriză: după o secetă cumplită, de trei luni, exact în ziua când am ajuns în staniţa Kletskaia, unde 70 de ani în urmă au căzut cele mai multe bombe pe milimetru pătrat, s-a pornit o ploaie de parcă s-a spart cerul deasupra mea; nu puteam deschide uşa la maşină. A turnat 45 de minute în continuu. Când s-a terminat ploaia şi am vrut să deschid uşa, intra apa în automobil.

Prima ce mi-a trecut prin minte a fost că a plâns Dumnezeu de bucurie că, în sfârşit, după şapte decenii de la tragedie, a venit, posibil, primul român să-i „viziteze” pe cei 150.000 de fraţi ai săi care zac acolo pe vecie…

MATERIALUL INTEGRAL POATE FI CITIT APĂSÂND AICI.

~