Dacă este adevărat că acest valet, cu două feţe, al jocului politic de la Chişinău, numit Filat Vladimir, şi-a rostuit o parte a vieţii în dulcele târg al Ieşilor, mă întreb dacă a avut şansa de a fi în preajma
Preafericitului Părinte Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
care tocmai a fost sărbătorit, pe 22 iulie a.c., la Catedrala Patriarhală din Capitală, cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. Un eveniment la care au luat parte membri ai Sfântului Sinod, dar şi oficialităţi. Din dreapta Prutului.
Probabil că versatilul premier, al celui de-al doilea stat românesc, nu a avut oportunitatea menţionată, altă explicaţie nefiind pentru gestul său, revoltător, mediatizat ca şi cum ar fi fost vorba de o reuşită demnă de Cartea Recordurilor.
De ce scriu asta?
Premierul Vlad Filat a discutat tam-nisam despre vizita… patriarhului la Chişinău.
Aţi citit bine.
Cu precizarea că nu este vorba de Preafericitul Părinte Daniel!
Ci despre Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, Prea Fericitul Kiril,
care brusc s-a gândit să le vadă şi pe “oile rătăcite”,
deloc pravoslavnice, dintre Prut şi Nistru.
Nu acum. Pe vreme de caniculă.
Ci mai la toamnă, prin octombrie – nostalgic fiind Kiril după un anumit octombrie…roşu – când vinul oferit de Marian Lupu la aeroport şi
de Vladimir Filat, la cina cea de taină,
din prima seară a vizitei Papei de la Moscova,
va fi pe măsura bunelor obiceiuri ale urmaşilor lui Ştefan cel Mare.
Care este totuşi un Sfânt al Bisericii Ortodoxe Române,
nu al Maicii Rusia!
Şi pentru ca discursul, de tip sovietic, să fie bine întipărit în minţile moldovenilor uitători acum spre România, Kiril speră, prin antemergătorul său, Gheorghii Roşcin, că vizita va fi una…plină şi productivă?
Plină de ce? De scandări precum:
“Nu vrem NATO şi nici UE,
Ci doar CSI, eparhie să ne fie!”
Filat mai ştie pe ce lume trăieşte?
Posibil că nu, dacă a ajuns să dea raportul unui… popă rus!
Unul venit, chipurile, pentru detaliile tehnice ale vizitei comandate a patriarhului trimis, la toamnă, de Moscova, cu un singur scop.
Să susure la urechile gazdelor sale că, până la alegerile prezidenţiale, din primăvara anului 2012, din Rusia, guvernul de la Chişinău să nu deraieze mai mult – în viziunea tandemului Putin-Medvedev – spre Occident. Haraşo!
Din acest punct de vedere, vizita conducătorului Bisericii Ortodoxe Ruse în landul dintre Nistru şi Prut este una la fel de importantă, pentru credincioşii şi ateii de rând, precum o frecţie la un picior de lemn. Unul nesfinţit de Kiril.
De data asta Vladimir Voronin are tot dreptul să râdă.
În hohote!
Aşa gafă politică nu va fi trecută cu vederea la Bruxelles.
Unde s-ar putea ca, după vizita lui Kiril, lui Filat să i se comunice
că pentru lunile următoare, până hăt, în 2012,
agendele interlocutorilor săi, de până acum,
au devenit brusc pline de evenimente “ce nu pot fi amânate şi nu îngăduie”
o întrevedere cu prea supusul pravoslavnicilor…
Înainte de a scrie aceste rânduri am ieşit în grădina casei ţărăneşti, unde respir liber convingerile unor semeni simpli. Ei se scoală dimineaţa, înaintea cocoşilor, şi adorm după ce urmăresc buletinul meteo, ca să ştie cum să îşi drămuiască munca de a doua zi, dacă plouă sau este caniculă.
Aerul este curat, iar cerul plin de stele. O puzderie. Aşa cum erau şi în anii copilăriei.
Multe s-au schimbat de atunci. Au apărut şi s-au extins, precum cancerul, dihonia naţională, falsele valori, abuzurile de tot soiul. Toate într-o cavalcadă demagogică promovată pe micul ecran.
Acolo unde ne-a onorat, cu prezenţa, şi preşedintele.
Din raţiuni ce ţin de (in)abilitatea profesională a purtătorului său de cuvânt, Traian Băsescu a acordat un interviu la TVR1. În cel mai contraindicat loc posibil din palatul prezidenţial. Acela numit de sfioasa reporteriţă ca fiind… biblioteca de la Cotroceni.
O glumă proastă. Un dulap cu câteva rafturi. Tocmai ultimul, de jos, fiind golit de cărţile şi aşa simbolice, puse cu furca, pe rafturile superioare. Poate că acest detaliu a scăpat purtătorului de cuvânt. După cum este posibil ca un membru al echipei de filmare să fi preferat un contrast mai clar, pe fundalul vizibil dincolo de scaunele postate faţă în faţă, ale intervievatului şi teleastei.
Şi ca dezavantajul prezidenţial să fie şi mai mare, încăperea aleasă avea o mobilă obositoare pentru ochii telespectatorilor. Dar nu şi aer condiţionat! Sau dacă erau astfel de aparate, fie fuseseră oprite, fie se aflau la prea mare distanţă de şeful statului.
Şi preşedintele transpira! Nu din cauza întrebărilor, evident stabilite anterior. Ci a disconfortului termic, care l-a determinat să îşi caute derutat batista, fie în buzunarul de la inimă, fie în cel opus, de la veston.
Şi raftul ultim era gol.
Aşa cum am bănuit, după o abordare circumstanţială a concluziilor discuţiilor cu FMI, ca din întâmplare, en passant – vorba vine – preşedintele a atins subiectul la care este sensibil un popor mândru, demn şi neiertător cu cei care îşi trădează neamul.
Declaraţiile premierului ungur, Viktor Orban, de la Tuşnad? Sunt – afirmă abia acum Traian Băsescu – neavenite. Iar oficialul menţionat, susţine preşedintele român, ar trebui să se ocupe de multele probleme pe care le are ţara sa. Şi nu va fi vreodată cazul ca guvernul de la Buda şi Pesta să intervină în organizarea administrativă a României.
Cam tardivă precizarea. Deşi este clar că doar pentru acest motiv a fost convocată echipa TVR la Cotroceni.
Abil, şeful statului a arătat pisica şi ministrului udemerist de la sănătate, sub un pretext bun pentru TVR, dar deloc credibil pentru cei peste 20 de milioane de români tăcuţi, lucizi şi sătui de actualul management al României.
Păcat de reporteriţă. Cu genunchii strânşi, într-o rochiţă inodoră, incoloră, mai mult cenuşie, părea supusă ea, nu intervievatul, la un test forţat de bunăvoinţă.
Şi raftul ultim era gol.
Pe timpul interviului, cel care îl acorda a ridicat de câteva ori călcâiele de pe podea. Semn al strădaniei de a menţine imaginea unei siguranţe de sine, de la începutul la finalul monologului, pardon, al dialogului televizat.
Şi reporteriţa a avut o asemenea discretă reacţie, dovadă a posturii stânjenitoare în care se afla.
Mă mir – deşi nu ar mai fi cazul – de ce purtătorul de cuvânt nu a adoptat metoda interviurilor specifice preşedinţiei franceze. În aer liber. În parcul interior al Palatului Cotroceni. Cu o lumină menită a ridica şansele intervievatului, de a fi perceput cu surâsul pe buze, nu cu disconfortul temperaturii ridicate.
Şi nici cu ultimul raft gol. Al bibliotecii reale sau improvizate.
Transmisia în direct s-a încheiat cum a început. Fără sare şi piper.
Punerea la punct, tardivă, ca din întâmplare, a grofului Viktor Orban, de la Buda şi Pesta, nu a produs altceva, în rândurile telespectatorilor cu capul pe umeri, decât lehamite.
Noroc că viaţa reală nu ţine cont de plictisul promovat de televiziunea publică şi nici de remuşcările prezidenţiale.
Dar purtătorul de cuvânt, de la Cotroceni, ar putea avea o şansă – după ce îşi termină mandatul, actualul preşedinte -, să se prezinte la concursul pentru ocuparea unui post de scenograf la teatrul de păpuşi. Cu ce şanse de reuşită? Mari.
Acolo ultimul raft de la bibliotecă niciodată nu a fost gol…
Vitalie Marinuţă, ministrul apărării în cel de-al doilea stat românesc – unul dintre viitorii lideri politici importanţi, de la Chişinău, datorită acurateţei declaraţiilor sale publice, bazate pe fapte verificabile, şi previziunilor lucide, ce ţin cont de expertize occidentale inatacabile, pe plan pragmatic – a declarat, după recenta sa întâlnire cu secretarul general al NATO, că apartenenţa posibilă, a Republicii Moldova, la Alianţa Nord-Atlantică, ar fi pe măsura realităţii de netăgăduit: statutul de neutralitate implică asumarea unor cheltuieli militare insuportabile pentru bugetului naţional.
În ce context a fost lansat acest mesaj raţional, al unui ministru tânăr, bine informat asupra lumii viitoare, în care va evolua şi entitatea statală dintre Prut şi Nistru?
Pe termen mediu, până la finele anului în curs, Polonia deţine preşedinţia Uniunii Europene, calitate considerată de Varşovia ca fiind utilă şi consolidării cooperării militare, dintre cele 27 de state membre ale UE, printr-o stimulare adecvată a apărării comunităţii europene.
Un ţel subminat de recentele dispute în cadrul UE, privind intervenţia militară asumată de NATO, în Libia, ca şi de rezistenţa, bine calculată, a Londrei, la coagularea unor structuri militare europene eficiente.
Marile metropole occidentale, marcate de restricţii bugetare severe şi de măsuri de austeritate economică fără precedent, constată că Europa trebuie să îşi reseteze ambiţiile sale politice şi să îşi focalizeze eforturile pentru a contracara tendinţele negative.
A rămas celebră declaraţia din luna septembrie, anul trecut, a ministrului francez al apărării, Herve Morin, care a declarat, la o întâlnire informală a omologilor săi, din UE, că dacă ei nu acţionează ca propriile capacităţi de apărare să devină semnificative, atunci Europa riscă să devină un protectorat: ”50 de ani, de acum încolo, vom deveni un pion în echilibrul dintre noile puteri. Şi vom fi sub umbrela protectoare a alianţei dintre SUA şi China.”
Remarcile ironice ale lui Morin erau generate de diminuările, deloc neglijabile, ale bugetelor de apărare ale ţărilor membre ale Uniunii Europene.
Pornind de la această incontestabilă realitate, Varşovia a militat pentru a revitaliza strânsa coordonare între Polonia, Franţa şi Germania. Unii analişti chiar au privit cu speranţă reapropierea celor trei componente ale Triunghiului de la Weimar.
Iluzie demantelată de reuniunea din februarie a.c., a înalţilor reprezentanţi ai celor trei state, derulată la Varşovia. Una care a confirmat că divergenţele sunt mari între Polonia, Germania şi Franţa, atunci când vine vorba de priorităţile europene.
Una dintre acestea? Viitorul armelor nucleare americane, amplasate în Europa. Polonia doreşte menţinerea lor, pe bătrânul continent. Dar Germania se opune.
De altfel, Angela Merkel – al doilea cancelar german, din istoria relaţiilor bilaterale cu Statele Unite, căruia i s-a oferit posibilitatea să rostească un discurs în faţa camerelor reunite ale Congresului SUA -, a fost privită cu răceală, de presa de peste Ocean, datorită angajamentului public de a muta rachetele nucleare americane, în câţiva ani, în afara teritoriului german.
Prin adoptarea, în mod oficial, de către guvernul de la Berlin, a deciziei de a iniţia redislocarea armelor menţionate, Germania a transformat o chestiune tehnică, nesemnificativă, la nivelul aliaţilor, într-o focalizare a atenţiei acestora pe un element disuasiv central al strategiei Alianţei.
Chiar dacă numărul şi locaţiile armelor nucleare americane sunt strict secrete, Pentagonul nu a confirmat, nici nu a dezminţit informaţia conform căreia 61 de bombe de tipul amintit sunt stocate la Baza Forţelor Aeriene Germane/F.A.G., de lângă satul Buechel, în sud-vestul landului Rheinland-Pfalz.
Dar, purtătorul de cuvânt al armatei federale germane a recunoscut că piloţii militari continuă antrenamentele în cursul cărora simulează lansarea rachetelor nucleare, din avioanele lor, de tipul „Tornado.”
Partea interesantă? F.A.G. vor fi dotate, din anul 2013, cu avioane de luptă de tipul „Eurofighter”, care nu sunt prevăzute cu facilităţi tehnice menite a permite transportarea şi lansarea armelor nucleare. „Eurofighter” va înlocui „Tornado.”
Nu integral! Conform unei precizări a ministerului german de externe, vor fi păstrate câteva avioane „Tornado”, până cel puţin în anul 2020, ca măsură de precauţie, în cazul declanşării unui război nuclear. Aceste aeronave vor staţiona la baza aeriană Lechfeld, din Bavaria, de unde vor zbura spre Buchel, pentru a încărca, în situaţii de urgenţă, bombele americane.
Dacă Polonia doreşte menţinerea armelor nucleare ale SUA, iar Germania are poziţia deja explicată, Franţa face opinie separată, pentru simplul motiv că are propriul arsenal nuclear.
În plus, Parisul este – după cum o demonstrează şi participarea franceză la operaţiunea NATO, din Libia -, adeptul utilizării forţelor expediţionare.
Se va resemna Varşovia, în faţa intereselor diferite ale Berlinului şi Parisului? Nu. Menirea Poloniei, după vizita recentă a preşedintelui Barack Obama, la Varşovia, fiind aceea de a consolida flancul răsăritean al NATO, de la Marea Baltică, la Marea Neagră.
Conform declaraţiei publice a ministrului polonez al apărării, Bogdan Klich, preşedinţia Poloniei are patru priorităţi militare extrem de ambiţioase:
1. Concentrarea atenţiei pe grupurile de luptă ale Uniunii Europene, compuse din unităţi speciale ale statelor membre;
2. Susţinerea capacităţilor militare ale UE, prin reformarea structurii de comandă existentă la ora actuală;
3.Îmbunătăţirea relaţiilor UE cu NATO;
4. Angajarea într-un dialog strategic, cu statele membre ale iniţiativei Parteneriatului Estic al UE, respectiv Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan, Bielorusia, Georgia şi Ucraina.
Şase state care se află pe orbite diferite, unele mai apropiate, altele tot mai depărtate de reţeaua stagnării numită C.S.I. – Comunitatea Statelor aparent Independente. Un C.S.I. supus de Moscova, într-o manieră autocratică.
Rusia fiind acum în faza conştientizării, de către tot mai mulţi alegători, a faptului că o schimbare majoră este necesară în societate. Dovada? Ultimul sondaj de opinie, realizat de Centrul de Studiere a Opiniei Publice, arată că dacă alegerile ar avea loc luna aceasta, partidul lui Putin, Rusia Unită, ar obţine 58,3% din voturi. Atenţie! În noiembrie 2010 avea 63%, din opţiunile repondenţilor la investigaţia sociologică…
Într-un asemenea context, parada militară de la Chişinău, cu noul pas de defilare şi uniforme cu un design total schimbat, nu va face decât să readucă în atenţie declaraţia lui Vitalie Marinuţă, ministrul apărării.
Republica Moldova îşi va accelera şansele de prosperitate şi securitate prin integrarea nu doar în Uniunea Europeană, ci şi în NATO, Alianţă care, pe baza deciziei Sumitului de la Lisabona, are deja trecută, pe harta de la Bruxelles, apărarea de facto a landului dintre Prut şi Nistru.
De jure? Este o chestiune de timp. Şi luciditate.
Un test major pentru încă liderii Alianţei pentru Integrare Europeană. Probabil, ultimul.
Îmi este milă de cetăţeanul european Orban Viktor. Momentan şef al executivului de la Budapesta.
În viitor? Un probabil scriitor al unor memorii vandabile în tiraje confidenţiale. Asta ca să nu scriu minore. Sau invitat, o vreme, la reuniunile internaţionale ale unor „foşti” – preşedinţi şi premieri, de pe bătrânul continent şi de peste Ocean – pe post de…”pată de culoare.” Nu ca aspect fizic. Nu ca profil psihic. Ci ca un pământean care poartă cu sine un compact disc interior, cu acelaşi tip de discurs repetitiv. Unul marcat de sintagme precum „dubla cetăţenie”, „dreptul la vot al maghiarilor din afara statului ungar”, înfiinţarea de formaţiuni politice subordonate Budei. Şi Pestei. Cele două părţi ale capitalei unei ţări ce pare, că mai trăieşte, din păcate, la nivelul mentalului colectiv, în feudalism.
Eram în Slovacia. Şi întrebam un oficial de la Bratislava – oraş care a fost desemnat capitala Ungariei, în 1536, datorită înaintării turcilor pe pământul maghiar – pe ce se bazează demnitatea cu care liderii slovaci resping tentativele guvernului de la Budapesta de a controla – sub pretextul acordării dublei cetăţenii şi a dreptului la vot -, pe etnicii maghiari din zona limitrofă frontierei slovaco-ungare?
Demnitarul respectiv nu a invocat forţa persuasivă a NATO şi nici pe aceea a UE. Niciun cuvânt despre raportul de forţe între armatele slovacă şi maghiară.
În schimb, m-a invitat la un drum, cu maşina sa, până la un canal cu pereţi de pământ şi dale interioare de beton, ridicat cu câţiva metri buni faţă de nivelul iniţial al solului. Comparabil, ca lărgime cu Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Apoi mi-a spus liniştit:”Aceasta este arma noastră naturală. O singură explozie, în malul sudic, crează un val comparabil cu acela al unui tsunami. Şi calculele noastre arată că „rade” tot, până la Budapesta, inclusiv anumite zone din capitala maghiară. Nu va fi cazul. Dar am avut grijă ca vecinii noştri să ştie că avem cu ce ne apăra integritatea teritorială şi unitatea naţională. În orice moment. Împotriva oricărei forme de agresiune.” Nici vorbă de a acepta forme de autonomie ale slovacilor care se declară că sunt de etnie maghiară.
Mi-am adus aminte de confesiunea de credinţă a slovacului în timp ce conduceam autoturismul personal spre Munţii Carpaţi. La radiojurnal, protagonist era acelaşi Viktor Orban, care tocmai răspunsese unei întrebări, ce i s-a adresat la Tuşnad. Ca un veritabil pontif intracarpatin, oaspetele – pe pământ românesc – maghiar a dat un răspuns care m-a convins că habar nu are cum va fi România viitoare.
Excelenţa sa, Orban I, a replicat, ferm, fără niciun dubiu, ca şi cum era pe moşia proprie, că a recomandat partidelor politice ungare – nota bene, din România – să ajungă la un consens privind ce vor în privinţa proiectului de regionalizare, apoi să prezinte propunerile lor guvernului de la Bucureşti şi ulterior…va vedea dacă este cazul să intervină executivul maghiar!
Singurul lucru care va mai conta în viitor, din toată afirmaţia sa, absolut infantilă, este:”dacă.” Dacă avea în sânge diplomaţia franceză evita un asemenea enunţ, pentru simplul motiv că ştie extrem de bine motivul real al absenţei lui Traian Băsescu, de la demonstrativul oratoric antiromânesc de la Tuşnad. Nu îl cunoaşte? Îl putem ajuta.
La Cotroceni a devenit foarte clar, pentru actualul şef al statului român, că oficialii unguri au atins deja pragul critic al raporturilor legale cu România. Unul care se va schimba rapid în defavoarea Budapestei. Cu sau fără voia lui Traian Băsescu. Probabil şi cu voinţa preşedintelui român, deoarece are un simţ aparte al pericolului şi capacitatea de a se adapta unor situaţii pe care anterior le respingea.
Primul lider politic român care va accepta autonomia arealului numit impropriu secuiesc va fi ejectat din scaunul prezidenţial – a se reţine această afirmaţie – în mai puţin de o oră. Un termen elegant. Nu de alta, dar ca să aibă timp să îşi semneze demisia sau să i se comunice demiterea. Pentru că sunt lucruri peste care conaţionalii lucizii nu le mai pot accepta. Cei care tac. Nu cei care fac pe corifeii naţiunii, la emisiunile isterico-lacrimogene, transmise doar pentru menţinerea complexului „drobului de sare”, la un popor care a înghiţit destule, de-a lungul istoriei. Nu şi îngenunchierea în faţa vicisitudinilor unor vremuri vitrege, dar trecătoare.
Pretextul prezenţei premierului maghiar la Universitatea de vară de la Tuşnad? Demn de filmele cu megalomani. Orban I a venit să tragă un semnal de alarmă cu privire la viitorul naţiunii maghiare de pretutindeni, în contextul crizei economice actuale.
Măi să fie! Dar cum de nu a poposit delicatul, patriotul, vizionarul Victor Orban la comunitatea maghiară din Canada? Obligată să cunoască limbile oficiale ale acestui stat: engleza şi franceza. Nicio vorbuliţă de autonomie teritorială acolo! Ce nedreptate…
De ce nu s-a adresat conaţionalilor săi pe stadionul din Toronto, cu iluzia sa că viitorul tinerilor este distrus? Şi că s-a ajuns – în opinia lui – la capătul…societăţilor de bunăstare?
Cu siguranţă că ar fi fost evacuat de poliţia călare canadiană dacă el, ditamai premierul Ungariei mici, ar fi îndemnat pe conaţionalii trăitori în Canada să acţioneze cu mână fermă! Fermă pe ce?!…
Va veni momentul, domnule Orban, când o voce nouă vă va suna la telefon, din Bucureşti, şi va spune lucrurilor pe nume: ”Da. Aţi avut dreptate când aţi afirmat că naţiunea maghiară trebuie să fie conştientă, coerentă şi unită. Cu precizarea că este vorba de cea trăitoare în hotarele actuale ale statului ungar. Dubla cetăţenie? Nicio problemă, pentru vorbitorii de limbă maghiară, atâta timp cât respectă, in integrum, Constituţia României. Economia maghiarilor trăitori în statul român? Aidoma celei a ţării unde locuiesc acum. Viaţa culturală a aceloraşi cetăţeni români, de care vă simţiţi legat sufleteşte? Cu libertăţile de până acum – care sunt la nivelul maxim existent în Europa. Este dreptul Ungariei să schimbe strategiile de viaţă ale cetăţenilor săi. Dar pe viitor, când treceţi graniţa în România, lăsaţi-vă portofoliul de sfaturi exotice acasă, în biroul de premier, pentru a nu deveni brusc persona non grata.”
Ar mai fi ceva. Un gând pentru acest mastodont iredentist Laszlo Tokes, care afirma că maghiarii în Transilvania sunt atacaţi, deşi sunt în patria lor.
„O fekete kukio! ” Dar noi, românii, cum să ne simţim după luările de poziţie ale oficialilor unguri, în frunte cu Orban I? Relaxaţi? Sau întinaţi?
Ungaria viitoare nu este a lui Victor Orban, după cum România viitoare va avea lideri care vor opri la graniţă, în doi timpi şi trei mişcări, voiajurile demagogice ale feudalilor de la Buda. Şi Pesta. Până vor învăţa să se comporte aidoma celor ce intră, pentru prima oară, într-o casă ţărănească, din Oaş. Una unde uşa este mică, tocmai pentru ca străinul să se descopere, să se aplece în faţa gazdei şi să îi mulţumească pentru ospeţie.
Dar Orban I a uitat ce înseamnă vendégszeretet.
Adică ospitalitate. Îl vom învăţa.
Pe 23 iulie, egiptenii aflaţi pe teritoriul lor naţional şi cei care trăiesc pe alte meleaguri, aniversează Ziua Naţională a Egiptului. În urmă cu 54 de ani s-a declanşat acţiunea forţelor armate egiptene,
Generalii Naguib şi Nasser în momentul loviturii militare de stat din 1952
care au înlăturat de la putere,
Regele Farouk – imagine din 1948
fără nicio ezitare, pe regele Farouk.
Pe 21 iulie a.c., ambasadorul Republicii Arabe Egipt, distinsa doamnă Sanaa Alallah, a oferit o recepţie, la care au participat diplomaţi de pe toate continentele, acreditaţi la Bucureşti. Un bun prilej pentru a lua pulsul emisarilor lumii arabe.
În scurta sa alocuţiune, una de bun simţ, fără vreo afirmaţie gratuită, ambasadorul Egiptului a făcut o remarcă aparte, care a electrizat asistenţa şi s-a bucurat de aprecieri ulterioare:”pe 23 iulie 1952, armata s-a ridicat împotriva puterii de atunci şi poporul a sprijinit-o, în ianuarie 2011, naţiunea egipteană s-a revoltat şi forţele armate au fost de partea sa.”
Aşa cum au remarcat, ulterior, unii diplomaţi din nordul Africii, prezenţi la eveniment, este singurul caz de acest gen, nu numai pe continentul „negru”, ci şi în Orientul Mijlociu, în care se poate confirma alternanţa la revoltă, în 1952 armata, în 2011, poporul Egiptului.
Diplomata Sanaa Alallah a punctat cele trei repere viitoare ale tranziţiei ţării sale, de la autoritarism la dezirabila democraţie – noua constituţie, alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale.
Un context în care a exprimat speranţa că Egiptul poate conta pe înţelegerea şi ajutorul adecvat al României, aşa cum a afirmat, în recenta sa vizită, la Cairo, ministrul român de externe. Aici fiind inclusă şi dorinţa ca afluirea turiştilor români, spre piramidele egiptene, să revină la nivelul existent anterior revoltei populare.
Ambasadoarea Egiptului împreună cu vicepreşedintele Senatului României
În numele oficialilor români a vorbit Cristian Diaconescu, vicepreşedintele Senatului României, care, într-o engleză perfectă, a transmis cel mai pragmatic mesaj – dacă ambasadorul egiptean a vorbit despre trecut şi prezent, el preferă să se refere la viitor, unul în care ambele naţiuni pot conta pe sprijinul amical al celeilalte.
Dincolo de alocuţiunile menţionate, cert este că Egiptul îşi menţine viziunea de deschizător de drumuri, prin mişcarea revoluţionară armată, din 1952, în lumea arabă. Atunci, în locul regelui Farouk I, a preluat cârma Egiptului generalul Mohamad Naguib, considerat azi primul preşedinte egiptean, în epoca post-faraonică.
Câţiva ani mai târziu, venirea la putere a generalului Gamal Abdel-Nasser
Preşedintele Gamal Abdel-Nasser
a transformat lovitura militară de stat – susţin autorităţile actuale de la Cairo – într-o revoluţie care a inspirat „milioane de egipteni, arabi şi popoare din Asia, Africa şi America Latină.”
Cum este Egiptul la ora actuală?
Manifestanţi în piaţa Tahir
Poate fi comparată agitaţia de acum, din piaţa Tahir, în Cairo, cu aceea care a fost în Piaţa Universităţii, la începutul ultimului deceniu al veacului trecut?
Răspunsul cel mai pragmatic este acela că democraţia clamată nu se instituie peste noapte, pentru simplul motiv că include, în mod natural, o schimbare treptată, deloc la ordin, a mentalităţii dominante în societate.
Principala lecţie învăţată la evenimentul amintit?
Semnatarul acestor rânduri în dialog cu doamna Sanaa Alallah
Lumea se vede altfel de la Cairo, în mod special, şi din Africa, în general. Un singur exemplu este suficient.
Pentru nu puţini diplomaţi africani, lentoarea cu care se desfăşoară acţiunile NATO în Libia pare a indica o dorinţă încă neexprimată public. Aceea a partajării statului libian, după modelul sudanez, în entitatea teritorială răsăriteană şi cea vestică. Miza fiind clară. Şi subterană. Zăcămintele de petrol. Restul pare a ţine de tradiţionalele campanii mediatice menite a aburi opinia publică internaţională.
Dr. Abdalla Mobasher
L-am întrebat pe dr. Abdalla Mobasher – egipteanul care a fost cu steagul ţării sale la o televiziune de ştiri, din Bucureşti, când încă era la Cairo vechiul regim la putere, şi a vorbit din suflet, cu lacrimi în ochi, despre dorinţa de libertate şi democraţie a conaţionalilor săi – unde îi este acum familia.
Mi-a răspuns simplu. Soţia, la Cairo. Iar băiatul s-a dus în Piaţa Tahir. Să înţeleagă cum germinează acolo Noul Egipt.
Cum ar trebui să înceapă ziua de lucru a preşedintelui celui de-al doilea stat românesc? Dar a premierului de la Chişinău? Şi chiar a ex-preşedintelui Republicii Moldova, hâtrul Mihai Ghimpu? Cu revista presei americane! Pentru că, începând din 2012, Casa Albă va accelera integrarea, în arealul occidental, a landului dintre Prut şi Nistru. Washingtonul pariind pe generaţia tânără. Iar Moscova? A mizat (în virtutea încremenirii în proiectul sovietic) pe cei care viaţa îi scoate treptat din arealul activ al societăţii. Una aparent prostită cu iluzia fluturării Drapelului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Asta într-o lume unde contează ce produci, din ce trăieşti, la ce te pricepi mai bine. Nu pe umărul cui încerci să plângi. Fie acesta liderul imperial care savurează un pahar de vodcă, sau cel democrat, care degustă liniştit “The Best Bourbon Whiskey”.
Şi ce indică mass-media de peste Ocean? Postul TV ABC News, cu cele mai bune conexiuni la actuala administraţie americană, a difuzat, pe 19 iulie a.c., un sondaj interesant. Conform acestei testări a convingerilor alegătorilor americani, majoritatea dintre aceştia cred că republicanii din Congres susţin interesele marilor corporaţii, în timp ce preşedintele Obama protejează clasa de mijloc şi întreprinderile mici.
59% dintre repondenţii la sondaj afirmă că reprezentanţii partidului republican, în Congresul SUA, sunt mai preocupaţi, decât actualul şef al statului, de soarta instituţiilor financiare americane. Iar 67% dintre cetăţenii Statelor Unite nu au niciun dubiu că acelaşi partid are drept prioritate vizibilă grija faţă de interesele marilor societăţi de afaceri. Asta fiind „pajura”, de pe reversul monedei mediatice lansate cu sondajul menţionat.
„Capul?” Are, pe faţa aceleiaşi monede, imaginare, chipul lui Obama. 53% dintre americani susţin moral politica actualului preşedinte, de sprijinire a clasei de mijloc, faţă de doar 35% care o dezavuează. Barack Obama îi învinge, la puncte, pe republicani – cu 47% pentru şi 37% contra – şi în privinţa preocupării sale constante pentru cei ce dezvoltă mici afaceri, deci au interese economice „pentru dumneavoastră şi familia proprie.”
Acest sondaj a fost realizat pentru ABC News de “Langer Research Associates”, indicând că Barack Obama este mai simpatizat, decât republicanii, în rândurile alegătorilor independenţi, 52% dintre aceşti repondenţi fiind de partea sa, datorită politicii lui de ajutorare a clasei de mijloc şi numai 33% împotrivă.
Mesajul esenţial al sondajului? Grija lui Obama pentru concetăţenii de condiţie medie şi modestă este un element cheie al durabilităţii sale la Casa Albă. Asta fiind vestea bună pentru fărâma de speranţă, nemărturisită, a lui Dmitri Medvedev, al cărui dorit secund mandat la Kremlin ar beneficia de un substanţial sprijin, din partea realesului de peste Ocean.
Şi ştirea nedorită de centurionii premierului Vladimir Putin. Un politician care pare a nu putea trăi decât cu gândurile la trecut. Un şef de executiv ce nu numai că are controlul presei ruse, dar şi induce teme publice false, menite a aţâţa ura împotriva liderilor unor ex-republici sovietice, precum Georgia şi Estonia.
De pildă, acum conducerea statului georgian este acuzată de faptul că s-a decis reamplasarea unui obelisc – dedicat memoriei victimelor celui de-Al Doilea Război Mondial – din centrul oraşului Batumi, la marginea acestei localităţi. În buna tradiţie stalinistă, oficialităţi de la Moscova şi lideri ai ultimelor organizaţii a veteranilor de război au criticat – “cu asprime”, bine că nu au gafat să folosească expresia sovietică „cu mânie revoluţionară” – măsura redislocării monumentului menţionat.
În aceeaşi zi, tot în presa din capitala rusă, era difuzată ştirea:”cimitir militar vandalizat în Estonia.” Actul, evident condamnabil, fiind atribuit unor vandali. Din nou, vigilente, şi la comanda clară a Moscovei, organizaţiile locale de veterani sovietici – ca să nu fie niciun dubiu – au cerut o investigare a celor petrecute cu mormintele soldaţilor care au luptat pentru interesele hegemoniste ale URSS şi pedepsirea celor vinovaţi, ca şi cum autorităţile estoniene nu ştiau ce au de făcut.
Asta va însemna un eventual al treilea mandat prezidenţial al lui Putin. Ameninţări. Condamnări. Zăngănit de arme. Şi aliaţi pe măsură. Unul fiind Iranul.
La Teheran fiind aceeaşi isterie a condamnării în contumacie.
De data asta, înalţii prelaţi iranieni anunţând, nici mai mult, nici mai puţin, decât judecarea, în absenţă, a 26 de oficiali americani, acuzaţi de violarea drepturilor umane. Pe listă se află ex-secretarul apărării Donald Rumsfeld, adjunctul lui, din acea vreme, Paul Wolfowitz, şefii fostelor centre de detenţie a insurgenţilor islamişti, de la Guantanamo şi Abu Ghraib şi comandantul crucişătorului american „USS Vincennes”, care a doborât un avion al companiei Iran Air, în 1988, ce nu s-a supus avertismentelor de a schimba ruta iniţială, în zona aflată sub protecţia forţei expediţionare a SUA. Motivul acestui proces mimat? Sancţiunile impuse de Statele Unite Iranului, care continuă să îşi dezvolte programul militar, ce va fi finalizat cu producerea în serie a armei nucleare.
Tocmai acum, la Moscova, generalul Nikolai Makarov, şeful Statului Major General al Forţelor Armate Ruse a anunţat decizia de a se trece, pe plan autohton, la construirea dronelor – avioane fără pilot –, produse până acum de concernul VEGA. Makarov a mai precizat că Rusia a cumpărat anterior un număr de drone produse de israelieni, pe care le utilizează pentru a antrena personalul propriu, din forţele aeriene. Rusia fiind statul care condamna utilizarea, de către americani, a dronelor în Afganistan şi Pakistan, pentru lichidarea unor lideri ai militanţilor islamici.
Din fericire, Obama menţine iniţiativa acţiunilor constructive, în relaţia cu tandemul politic de la Moscova. Aşa se explică faptul că Rusia şi SUA au convenit acum facilitarea eliberării vizelor între cele două state, acordul bilateral urmând a intra în funcţiune înainte de finele acestui an! Noul document prevede prelungirea duratei vizei cu intrări multiple, de la 1 la 3 ani.
Conform Departamentului rus pentru Statistică, în primele trei luni ale anului 2011, a existat o creştere cu 54% a ruşilor care vor să vadă, cu ochii lor, America la ea acasă. Cât de mare este dorinţa de libertate a conaţionalilor lui Putin!
Iar prelungirea menţionată nu va face decât să dubleze fluxul actual spre Ţara Libertăţii, conştient asumată.
Expertul rus Serghei Zatsepilov crede că noul acord va mări şi numărul turiştilor americani care vor veni în Rusia nu doar să o viziteze, ci şi să identifice oportunităţi de investiţii, menite a contribui la modernizarea statului rus.
Până când Obama se va decide la un gest politic care să indice alegătorilor ruşi că merită să voteze pentru democraţie, nu pentru autocraţie, la Moscova – „locul de unde încă iau lumină” nu puţini dintre preşedinţii ex-republicilor sovietice – s-au publicat primele rezultate ale celei de-a 13 consultări,
pe probleme bilaterale, între Rusia şi Germania.
Ce a discutat Dmitri Medvedev cu Angela Merkel? „Probleme cheie ale relaţiilor economice bilaterale, situaţia politică din lume, inclusiv conflictele din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, preocupările societăţii civile din Rusia şi Germania.” Cei doi au abordat şi situaţia din Libia şi Siria – unde Moscova pierde teren văzând cu ochii -, relaţiile dintre Israel şi autorităţile palestiniene, conflictele îngheţate din Nagorno-Karabah şi…Transnistria.
Concluzia finală? Bună de trimis naivii în ceaţă! Participanţii la aceste discuţii „îşi vor sincroniza ceasurile lor”, pe fiecare dintre problemele enunţate. Adică… vor rămâne ca acum. Cel puţin până când noul preşedinte de la Kremlin va da mâna cu câştigătorul alegerilor prezidenţiale, din SUA, anul următor.
Atenţionat de opoziţie, că revenirea sa la Kremlin va genera un boicot economic tacit al Occidentului, premierul Vladimir Putin a dat o replică inteligentă, pe 20 iulie a.c., afirmând că investiţiile străine în economia Rusiei au crescut cu 39% în perioada ianuarie-iunie 2011, comparativ cu perioada similară a anului trecut. Asta însemnând o infuzie de 27 miliarde $ în economia rusă.
Cu toată privirea, aparent liniştită, a fostului ofiţer KGB, ajuns acum liderul de facto al Federaţiei Ruse, societatea rusă fierbe, pe plan politic, departajările fiind tot mai vizibile, de la o zi la alta.
Astfel, tot pe 20 iulie a.c., vicepremierul Igor Suvalov a aderat la făcătura politică a lui Putin, caraghioslâcul numit Frontul Popular al Tuturor Ruşilor. Un cadru electoral în care au fost băgate, la grămadă, sindicate, organizaţii neguvernamentale, asociaţii de afaceri şi grupuri de tineri. Unele dintre aceste structuri şi-au exprimat public indignarea de a fi fost introduse în Frontul lui Putin, fără ca să li se ceară consimţământul.
Este incredibil cum – dincolo de declaraţiile absolut aiuritoare ale unor grupuscule, precum „armata feminină a lui Putin”, cea mai proastă opţiune în campania electorală declanşată neoficial – premierul rus nu înţelege exact ce nu a priceput, multă vreme, şi Vladimir Voronin.
O epocă istorică s-a încheiat. America a ajuns la punctul zero al slăbiciunii sale economice, de unde va decola spre echilibrul care i-a asigurat prosperitatea. Ruşii lucizi vor să trăiască demn la ei acasă, într-o democraţie necruţătoare cu corupţia şi abuzurile liderilor cu mentalitate stalinistă. Ex-republicile sovietice, de la marginea muribundei Comunităţi a Statelor Independente au o şansă de a fi stăpâne la ele acasă. Cu condiţia să nu întoarcă spatele exigenţelor, de ordin democratic, ale Occidentului.
Nici Marian Lupu, nici Vlad Filat şi nici Mihai Ghimpu nu sunt pe veci în fruntea celui de-al doilea stat românesc. Orice deraiere spre Răsărit nu va readuce pe comunişti la putere. Ci o nouă generaţie de lideri. Tineri. Şi care ştiu că la Washington D.C. sunt primiţi cu onoruri, în Congresul SUA, doar cei care reuşesc să taie nodul gordian dintr-o lovitură.
În cazul Basarabiei fiind vorba de cordonul politic ombilical cu moştenitorii autocraţi ai Imperiului Sovietic.
July 25, 2011 07.30 | 
Subscribe
