EUGEN LAURIAN: De-aș putea… de-ai putea…
Vine un timp când căutăm, printre semeni, doar pe cei care şi când tac impun o altă judecată a lumii de azi, şi când scriu ne surprind cu ceea ce parcă ştiam, dar uitasem, şi când privesc au lumini anterior vag bănuite în scrutarea unui viitor dificil, tocmai pentru că trebuie asumat cu cascadele de lumină şi haitele de homo homini lupus. Eugen Laurian parcă priveşte Dunărea învolburată la gândul că taman la vărsarea în Marea Neagră ar putea întâlni grănicerii unei alte naţiuni, din prea somnul celor care i-au decimat pe grănicerii noştri. Rândurile de mai jos sunt o mărturie a menţinerii speranţei în pofida deşertăciunii umane care ne înconjoară şi, uneori, temporar, ne copleşeşte.
EUGEN LAURIAN: De-aș putea… de-ai putea…
De-aș putea născoci un ocean de idei
și-aș putea intui urma fraților mei
care-au fost mai bătrâni, mai tăcuți și-nțelepți,
mai smeriți, mai umili, cumpătați și mai drepți,
cine-au fost, ce-au făcut… și ce urme-au lăsat
pe pământ cât au fost… și pe unde-au umblat…
ce-au durat cât au fost… și cu ce s-au trudit…
și ce chinuri au tras… și ce mult au muncit
să ne fie mai cald, să ne meargă din plin,
să avem ce mânca, să ne fie senin,
să avem ce-mbrăca, ce-ncălța, ce citi…
De-ai putea să îi vezi, de-ai putea să îi știi
am fi, oare, la fel, tot zăluzi și buimaci ?…
Am mai fi fără rost… fără țel… fără baci ?…
De-aș putea să te urc undeva în înalt
ai vedea cine-ați fost, tu și el, celălalt…
ca să vezi unde-ajungi, ca să știi ce-ai să fii
când de mult nu mai ești și trăiești prin copii
să-i auzi pe urmași despre tine ce zic,
că-ai lăsat pe pământ ?… Ce-ai primit, ori nimic ?…
Și să vezi descendenți despre tine ce spun,
cum ai fost, cât ai fost ?… Om normal ?… Om nebun ?…
De-aș putea slobozi un torent, un șuvoi…
în Sahara din gând, în deșertul din noi,
am putea să vedem, am putea auzi
un suspin de bătrân, murmur slab de copii,
zbor de fluture alb, mersul ciutei la râu,
glasul trudei din om și din bobul de grâu,
freamătul frunzei în pom, pulsul sevei în ram,
tot ce-a fost, ce-a trecut, ce-am avut și ce n-am…
Am putea izgoni neființa din noi
și-am putea înălța sanctuar, din strigoi !…
Am fi azi mai onești, mai cinstiți, mai cuminți,
mai aproape de zei, mai aproape de sfinți,
și nu ne-am osândi, și nu ne-am ocărî,
n-am trișa, n-am lupta și nu ne-am omorî
în războaiele lor – bătălii fără sens !…
Am găsi între noi trai firesc, în consens
toți cu toți, noi cu noi, cu natura, cu voi,
am purcede-nainte, n-am coti-o-napoi
către ce e mai rău, către hău și neant…
Din trecut spre apus ?… Viitor dezolant !…
De-aș putea ca să rup, un răstimp, un crâmpei
din parcursul candriu al urmașilor mei
aș putea intui și-aș putea prevedea
urma pașilor lor prin pustiul de nea…
Dar eu sunt cine sunt, și eu sunt cine-am fost,
nici mai bun, nici mai rău… și cu rost… fără rost…
Dar eu sunt mai nimic, un trecut în nevoi,
plin de patimi eu sunt, de păcate, ca voi,
o căciulă pe-un cap, un nădrag pe picior
o amprentă pe-un zid, un sărac precursor
și nu pot intui… și nu pot prevedea
nici, măcar, primii pași prin pustiul de nea…
Ce-am făcut, pe pământ, în oceane-n văzduh,
să vă-ndrum în deșertul din cuget și duh ?…
Ce-am făcut ?… Ce-am lăsat pe pământul plăpând
să vă-ndrept prin pustiul din suflet și gând ?…
De-aș putea…,
De-aș putea…,
De-ai putea și de-ai vrea,
să citești și să crești… să devii tot așa
cum au fost cei mai buni dintre-ai tăi precursori,
ai putea stăpâni ale lumii comori,
ai putea născoci, tu, al lumii expert,
un ocean în nisip… și-un potop în deșert…
București – 27 august 2014
Interesul general | Ion Petrescu | 
December 3, 2015 07.30
Subscribe
