Posts tagged: GENERALUL MIHAIL POPESCU

Ce nu se ştie despre generalul care acum a devenit o amintire?

POPESCU 2

Read more

MULŢUMIRI PUBLICE generalilor Mihail Popescu şi Eugen Bădălan

A.

23 iulie = ZIUA PRESEI MILITARE

O zi care nu s-ar mai fi sărbătorit, dacă generalii Mihail Popescu şi Eugen Bădălan, la vremea când conduceau Statul Major General, nu ar fi apărat Instituţia Presei Militare, de intervenţia brutală, haotică, arbitrară, bazată pe fermoni, a unor hahalere politice, dispuse să reducă vocea, chipul şi gândul scris al armatei la o insignifiantă fiţuică – cu buricul gol.

Dacă doriţi să citiţi integral editorialul din care face parte acest fragment, apăsaţi acum AICI!

TELEVIZIUNEA MILITARĂ GERMANĂ:

TELEVIZIUNEA MILITARĂ AMERICANĂ:

Şi generalii se împuşcă, nu-i aşa?

Mă uit pe calendar.

Este 7 decembrie.

Dimineaţa am văzut, pe micul ecran, demonstraţia sutelor de conaţionali, reciproc identificaţi ca oameni care au ieşit în stradă, în Decembrie 1989, pentru o viaţă mai bună.

Seara, ca din întâmplare, dar nimic nu este la voia sorţii, în România de azi, a fost difuzată ştirea vizând condamnarea a doi generali români, pentru fapte de… corupţie.

O porcărie eminamente politică.

Un noian de acuzaţii sunt menite a le terfeli imaginea publică, pentru că militarii care au lucrat cu ei, nu pot fi păcăliţi de această evidentă comandă politică.

Am citit cu atenţie încriminările, ridiculizate de precizarea DNA, conform căreia inculpaţii nu ar fi beneficiat de foloase materiale.

Dacă această condamnare era anunţată în vară, sau la începutul anului viitor, aş mai fi putut crede în obiectivitatea celor ce i-au executat public, prin suita acuzaţiilor aduse, pe generalii Mihail Popescu şi Eugen Bădălan.

Dar acum?

În decembrie?

La două săptămâni distanţă de comemorarea Sângerosului Decembrie 1989?

Ce minte de bibilică politică crede că poate prosti o ţară întreagă?

Am presimţit această condamnare, atunci când un tabloid ordinar a atacat un moment din normalitatea vieţii de familie a generalului Bădălan, incriminând libertatea acestuia de a degusta o bere, alături de cei dragi.

Era un semnal.

PDL, nePDL,
justiţia de la noi, aşa e…

L-am urmărit apoi pe generalul Mihail Popescu, cel ce a apărut, de câteva ori, pe micul ecran, în apărarea pensionarilor militari.

Dintre toţi adunaţii în studioul arhimandritului de la Antena 3, cel mai viu, mai concret, mai afectat de nedreptatea făcută foştilor săi camarazi era generalul Popescu.

Nemembru PDL, dar căruia i s-a sugerat – confirmă China Nouă – să treacă la UNPR – că tot a semnat acest partid un acord de parteneriat cu Partidul Comunist Chinez – şi nu va mai fi condamnat!

Carevasăzică asta-i puntea spre rai!

Am discutat cu unul dintre cei doi terfeliţi public la telefon.

A recunoscut că îl afectează şocul psihologic suferit de familia sa.

Aşa cum îl cunosc eu, nu a făcut decât să caute soluţii de moment la o situaţie disperată a Armatei României.

Câţi dintre dobitocii politici de azi ştiu, de pildă, că înaintea ultimei luni, din anul 2000, NU MAI ERAU BANI ALOCAŢI PENTRU PLATA SALARIILOR MILITARILOR ACTIVI?

Şi aş putea continua enumerarea atitudinilor demne, ale celor doi generali, neconsemnate de presa vremii, în care, de pildă, şi unul şi altul, au apărat cu temeritate, condiţia militarului român, la Comandamentul Suprem, al Forţelor Aliate, din Europa, de la Mons.

Dar asta nu contează!

Trăim în plină epocă de revanşă, generalizată, a chipului nou al Securităţii române faţă de înstelaţii armatei naţionale.

Niciun băiat cu ochi albaştri nu uită şi nu iartă subordonarea temporară, a structurilor cu vipuşcă albastră, faţă de Ministerul Apărării Naţionale, în acel nefast decembrie 1989.

Iar de unde trebuia generată Concordia Naţională ne pomenim cu Vendeta motivată de exigenţele Uniunii Europene!

Mai devreme, sau mai târziu, măştile, minciunile, pretextele de doi bani, arătarea pisicii politice vor fi devoalate în hidoşenia lor totală.

Nu ne pot condamna pe toţi.

Oricât s-ar lega la ochi cei ce pare-se că ţin balanţa justiţiei în mână.

Nu este mâna lor…

UN GEST PROFUND MORAL

Din lunga listă a militarilor de carieră care au avut şansa, onoarea şi puterea de a fi în vârful ierarhiei militare, începând de la colonelul Grigore Gărdescu, care a comandat Marele Stat Major al Armatei Române, de la 8 la 29 ianuarie 1860 şi încheiând cu actualul şef al Statului Major General al Armatei României, amiralul dr. Gheorghe Marin, doar doi generali au purtat numele de Mihail şi niciunul de Gavriil.

Primul a fost generalul de Corp de Armată Adjutant Gheorghe Mihail, care a comandat Marele Stat Major al Armatei Române iniţial de la 23 august la 6 septembrie 1940, iar ulterior a revenit în fruntea M.St.M de la 23 august la 12 octombrie 1944.

Secundul a fost generalul dr. Mihail Eugen Popescu, care a comandat Statul Major General, cu diplomaţie, dar şi cu fermitate, între 31 octombrie 2000 şi 25 octombrie 2004.

Statistica de mai sus a fost generată de dorinţa de a vedea, de ziua sfinţilor Mihail şi Gavriil – cei care conduc cetele de îngeri şi călăuzesc sufletele oamenilor spre rai -, câţi generali, de ieri şi de azi le poartă numele. Generali care au urcat până sus, pe Everestul Armatei Naţionale.

În rândurile credincioşilor din Biserica Ortodoxă Română, arhanghelul Mihail este perceput ca fiind investit să lupte împotriva diavolului, cu misiunea de a păstra cheile raiului.

Despre generalul Mihail Popescu nu am să scriu, acum, decât reconstituirea unui moment petrecut în luna ianuarie 2000. Când era șef al Statului Major al Trupelor de Uscat.

Atunci nu mă aflam în ţară, fiind plecat în Germania. Dar iată, succint, ce mi-a relatat generalul Popescu, cu puţin timp în urmă, la telefon. Deloc întâmplător:

– Se apropia Ziua Marelui Poet Mihai Eminescu şi ofiţerul care se ocupa de acţiunile culturale, colonelul Orhei a venit la mine cu o propunere care mi-a plăcut. Să îl invităm, cu acest prilej, la noi, pe poetul Adrian Păunescu. Îl cunoşteam pe bardul naţional din perioada când am comandat unităţile de artilerie de la Şimleul Silvaniei. Venise acolo pentru a sprijini eforturile dr. Ioan Puşcaş de a concretiza dorinţa românilor de la Ip şi Trăznea, de a cinsti, prin două monumente, memoria înaintaşilor lor, morţi în vremea Diktatului de la Viena, când horthyştii barbari intraseră, noaptea, în casele lor şi ale părinţilor şi bunicilor lor, omorându-i numai pentru că erau români.
– Şi maestrul cum a reacţionat?
– Adrian Păunescu nu numai că a dat curs invitaţiei, dar a şi venit însoţit de fiul său Andrei Păunescu şi de Tatiana Stepa.

Dădusem ordin ca personalul să se strângă în sala de festivităţi. Nu numai că oamenii au venit, dar unii şi-au chemat de acasă soţiile şi copiii. Patru ore a electrizat asistenţa Adrian Păunescu. O asemenea atmosferă nu a mai fost niciodată între acei pereţi! Poetul însuşi era uimit de vibraţia militarilor la versurile şi cântecele sale. A ieşit din sală emoţionat, în uralele şi aplauzele subordonaţilor mei.
– Cum a comentat reacţia publicului?
– A ţinut să îmi spună că s-a simţit mândru. Mândru că a putut să îi privească în ochi şi să le vorbească ofiţerilor şi subofiţerilor prezenţi acolo, despre care intuia că îşi iubesc ţara, dar nu mai văzuse până atunci o asemenea manifestare a patriotismului simplu. Apoi eu mi-am cerut scuze…
– De ce?
– Nu aveam cum să răsplătesc efortul şi dăruirea maestrului, şi a celor care l-au însoţit pe scenă, decât cu o invitaţie ostăşească, la o modestă cină de seară.
– Şi a acceptat?
– Nu numai că a zis da, dar mi-a spus clar că a venit la noi, ca şi în alte locuri cu români de suflet, pentru că nu există valori mai puternice, pentru trăinicia României, decât Armata şi Biserica. A fost una dintre cele mai minunate zile din viaţa mea. Mare om, poetul naţional Adrian Păunescu.

~