Posts tagged: GENERALUL MIHAIL POPESCU

Pe criterii profesionale…

Am primit imaginile de mai sus, realizate de o structură video a organimsului militar românesc.

Primele secvenţe sunt dintr-un interviu pe care Generalul MIHAIL POPESCU, cel mai popular şef al Statului Major General, după decembrie 1989, a avut amabilitatea ca să mi-l acorde.

Nu întâmplător vorbea generalul de sprijinul pe care îl poate acorda, vizând astfel instituţia presei militare, pe care unii o doreau demolată, cu structura de radio şi cea de televiziune dată ministerului de interne.

Cât a condus, de facto, Armata României, presa militară a avut sprijinul profesional necesar reflectării căii alese, de integrare euroatlantică.

Filmuleţul are şi un un umor involuntar, vocea care citeşte comentariul referindu-se şi la…criterii profesionale.
Pe care evident Generalul le întrunea, faţă de alţii care le mimau.

Chiar dacă videoclipul este o sinteză de tip civil, asupra unei cariere militare de excepţie, îl reproduc în memoria celui care a murit aidoma titlului unui roman celebru…

…DULCE CA MIEREA ESTE GLONŢUL PATRIEI…

popescu

…glonţul fiind o sentinţă politică, a cărei adevărată cauză va fi dată la iveală pe timpul primului mandat al viitorului preşedinte.

CU ION M. IONIŢĂ ŞI IOAN MIRCEA PAŞCU, LA REALITATEA TV

ion m.

Ion M. Ioniţă un jurnalist cu o caldă ironie în scris, dar şi un moderator de televiziune cerebral, adept al exprimării unor opinii argumentate, echilibrate, convingătoare, într-o emisiune transformată într-un diapazon pentru opinia publică din România.

paşcu

Ioan Mircea Paşcu azi europarlamentar a constituit cu regretatul general Mihail Popescu, cea mai performantă echipă de conducere a Ministerului Apărării Naţionale, în perioada postdecembristă.

busi

Sunt adeptul unei ofensive mediatice inteligente, pentru ca şi compatrioţii de peste Prut să înţeleagă că nu sunt singuri, că niciun soldat rus nu va mai călca în Basarabia, pământ românesc, că Statele Unite sprijină statalitatea Republicii Moldova, iar climatul internaţional din anul 2013 nu este cel din august 2008, când ruşii au umilit armata georgiană, până la momentul apariţiei puşcaşilor marini americani, la bordul unei fregate a Forţelor Navale ale S.U.A. – superputerea care a dat deja dovadă de destulă răbdare, în relaţia bilaterală cu Rusia.

Emisiunea VOCILE STRĂZII, din 23 iunie, poate fi vizionată dacă o să daţi click aici.

MAMA GENERALULUI A SĂRUTAT TRICOLORUL

drapel

23 iunie 2013

Trei ex-miniştri ai apărării, Ioan Mircea Paşcu, Gheorghe Tinca şi Niculae Spiroiu au onorat, cu prezenţa lor, ceremonia de înhumare a celui mai îndrăgit lider militar post-decembrist.

Actualul ministru al apărării naţionale? Nu.

Toţi ex-şefii Statului Major General, după decembrie 1989 – cu excepţia lui Dumitru Cioflină, aflat departe de lumea camarazilor săi…- au participat la eveniment: Vasile Ionel (29.12.1989-2.5.1991), Constantin Degeratu (22.1.1997-15.2.2000), Mircea Chelaru (15.02-31.10.2000), Eugen Bădălan (25.10.2004-13.09.2006), Gheorghe Marin (13.09.2006-28.10.2010).

Era prezent şi a rostit cuvântul de adio, generalul-maior dr. Ştefan Dănilă, care conduce Statul Major General din 28 decembrie 2010 şi anul viiitor ar trebui să predea ştafeta unui înstelat din Forţele Terestre Române, cea mai numeroasă categorie de forţe din Armata României.

În interiorul mausoleului, lângă catafalc, mama, soţia, fata, ginerele şi fratele celui care a fost generalul Mihail-Eugeniu Popescu au avut decenţa să primească pe fiecare dintre cei care au venit să salute, pentru ultima dată, pe militarul care le-a marcat existenţa.

Ulterior, pe platoul din faţa mausoleului s-au succedat gărzi de onoare formate din generali şi amirali ale celor trei categorii de forţe armate, în ordinea inversă importanţei lor numerice: Forţele Navale, Forţele Aeriene, Forţele Terestre.

Pildă de spirit de corp a fost garda compusă din şefii postdecembrişti ai Statului Major General:

– Vasile Ionel, trist, cu ochii parcă spre o altă lume,

– Constantin Degeratu, puternic marcat de pierderea camaradului său, el fiind primul dintre generali care a luat poziţia de drepţi şi a salutat, la despărţire, secunde în şir, pe cel plecat dintre noi,

– Mircea Chelaru, dinamic, ar fi vrut să ia cuvântul pentru a vorbi despre programatica decimare a celor ce au condus armata ţării,

– Eugen Bădălan, slăbit, la propriu, cu ochii înrouraţi de durere,

– Gheorghe Marin, stăpân pe el, atent ca totul să fie ca la carte,

– Ştefan Dănilă, tăcut.

Conform tradiţiei recent instituite, după ce sicriul cu corpul neînsufleţit a fost introdus în locul de veci, soţia celui mai popular general postdecembrist a primit Tricolorul.

Pe acesta scria, cu litere de aur: generalul Mihail-Eugeniu Popescu.

Aşa cum se cuvenea, drapelul a fost înmânat de generalul-maior dr. Ştefan Dănilă.

A urmat clipa imprevizibilă…

Mama generalului Popescu a preluat Tricolorul, de la soţia fiului ei şi l-a sărutat.

Gest fără precedent, în ceremonialurile militare postdecembriste.

În mod paradoxal, prin moartea sa, generalul Popescu a adunat pe cei care l-au iubit şi pe unii dintre cei care s-au temut de el, sau chiar i-au făcut rău.

Generalul Marin Stafie a făcut remarca că nu au fost evidenţiate, în biografia amintită la ceremonial, faptul că Mihail-Eugeniu Popescu a fost de două ori şef de promoţie.

Important este că a fost recunoscut, prin ceremonialul descris mai sus, drept… şeful spiritual al promoţiei postdecembriste a liderilor SMG.

Nu puţini generali, colonei, bărbaţi într-adevăr de stat, au plecat cu ochii în lacrimi, de la sicriul generalului.

Şi asta ar trebui să dea gândit, tuturor celor care au înjosit, scuipat, umilit, călcat în picioare armata ţării.

Le vine rândul…

Read more

Duminică 23 iunie, ora 13.00: Ultimul onor la general

garda 1

Generalul Mihail-Eugeniu Popescu a plecat din lumea noastră aşa cum a trăit, purtând un dialog. De data asta la telefon. Brusc întrerupt de clipa finală. La 31 octombrie 2000 a fost numit să conducă actualul Stat Major General al Armatei României. A găsit goală visteria oştirii. Şi indiferenţă la palatele puterii. A predat succesorului său un organism militar aliniat alături de armatele altor state membre ale NATO. Cu batalioane rulate prin trei teatre de operaţiuni militare. Cu avioane asigurând misiuni de supraveghere a spaţiului aerian baltic. Cu fregate ce au consolidat capacitatea de acţiune a forţelor noastre navale. A impus genul proxim şi diferenţa specifică, în relaţia cu reprezentanţii puterii politice. A fost dur, dar drept, cu camarazii săi. Fiind zilnic printre ei şi ascultându-le păsurile. După ministru era al doilea om în ierarhia armatei, dar şi cel ce decidea mai binele acesteia. Nu capitula niciodată. Surâdea vieţii. Cu înţelegere pentru efemeritatea amărăciunilor…

INFORMAŢII DE ULTIMĂ ORĂ

alfa

Conform ex-purtătorului de cuvânt al generalului Mihail Popescu, Gelaledin Nezir:

Sâmbătă 22 iunie

08.30 – Sicriul, cu corpul neînsufleţit al generalului Popescu, va fi depus la Cercul Militar Naţional.

09.00 – Reprezentanţii categoriilor de forţe armate vor depune coroane de flori, la catafalc.

09.30 – Începând cu această oră este permis accesul publicului.

18.00 – Slujbă religioasă.

Duminică 23 iunie

08.30 – Sicriul, cu corpul neînsufleţit al generalului Popescu, va fi transportat la Cimitirul Militar Ghencea 1, unde va fi depus la mausoleu.

12.45 – Sicriul va fi scos în faţa mausoleului.

13.00 – Ultimul onor la general.

Read more

Ultimul onor

eugeniu

Read more

Ce nu se ştie despre generalul care acum a devenit o amintire?

POPESCU 2

Read more

MULŢUMIRI PUBLICE generalilor Mihail Popescu şi Eugen Bădălan

A.

23 iulie = ZIUA PRESEI MILITARE

O zi care nu s-ar mai fi sărbătorit, dacă generalii Mihail Popescu şi Eugen Bădălan, la vremea când conduceau Statul Major General, nu ar fi apărat Instituţia Presei Militare, de intervenţia brutală, haotică, arbitrară, bazată pe fermoni, a unor hahalere politice, dispuse să reducă vocea, chipul şi gândul scris al armatei la o insignifiantă fiţuică – cu buricul gol.

Dacă doriţi să citiţi integral editorialul din care face parte acest fragment, apăsaţi acum AICI!

TELEVIZIUNEA MILITARĂ GERMANĂ:

TELEVIZIUNEA MILITARĂ AMERICANĂ:

Şi generalii se împuşcă, nu-i aşa?

Mă uit pe calendar.

Este 7 decembrie.

Dimineaţa am văzut, pe micul ecran, demonstraţia sutelor de conaţionali, reciproc identificaţi ca oameni care au ieşit în stradă, în Decembrie 1989, pentru o viaţă mai bună.

Seara, ca din întâmplare, dar nimic nu este la voia sorţii, în România de azi, a fost difuzată ştirea vizând condamnarea a doi generali români, pentru fapte de… corupţie.

O porcărie eminamente politică.

Un noian de acuzaţii sunt menite a le terfeli imaginea publică, pentru că militarii care au lucrat cu ei, nu pot fi păcăliţi de această evidentă comandă politică.

Am citit cu atenţie încriminările, ridiculizate de precizarea DNA, conform căreia inculpaţii nu ar fi beneficiat de foloase materiale.

Dacă această condamnare era anunţată în vară, sau la începutul anului viitor, aş mai fi putut crede în obiectivitatea celor ce i-au executat public, prin suita acuzaţiilor aduse, pe generalii Mihail Popescu şi Eugen Bădălan.

Dar acum?

În decembrie?

La două săptămâni distanţă de comemorarea Sângerosului Decembrie 1989?

Ce minte de bibilică politică crede că poate prosti o ţară întreagă?

Am presimţit această condamnare, atunci când un tabloid ordinar a atacat un moment din normalitatea vieţii de familie a generalului Bădălan, incriminând libertatea acestuia de a degusta o bere, alături de cei dragi.

Era un semnal.

PDL, nePDL,
justiţia de la noi, aşa e…

L-am urmărit apoi pe generalul Mihail Popescu, cel ce a apărut, de câteva ori, pe micul ecran, în apărarea pensionarilor militari.

Dintre toţi adunaţii în studioul arhimandritului de la Antena 3, cel mai viu, mai concret, mai afectat de nedreptatea făcută foştilor săi camarazi era generalul Popescu.

Nemembru PDL, dar căruia i s-a sugerat – confirmă China Nouă – să treacă la UNPR – că tot a semnat acest partid un acord de parteneriat cu Partidul Comunist Chinez – şi nu va mai fi condamnat!

Carevasăzică asta-i puntea spre rai!

Am discutat cu unul dintre cei doi terfeliţi public la telefon.

A recunoscut că îl afectează şocul psihologic suferit de familia sa.

Aşa cum îl cunosc eu, nu a făcut decât să caute soluţii de moment la o situaţie disperată a Armatei României.

Câţi dintre dobitocii politici de azi ştiu, de pildă, că înaintea ultimei luni, din anul 2000, NU MAI ERAU BANI ALOCAŢI PENTRU PLATA SALARIILOR MILITARILOR ACTIVI?

Şi aş putea continua enumerarea atitudinilor demne, ale celor doi generali, neconsemnate de presa vremii, în care, de pildă, şi unul şi altul, au apărat cu temeritate, condiţia militarului român, la Comandamentul Suprem, al Forţelor Aliate, din Europa, de la Mons.

Dar asta nu contează!

Trăim în plină epocă de revanşă, generalizată, a chipului nou al Securităţii române faţă de înstelaţii armatei naţionale.

Niciun băiat cu ochi albaştri nu uită şi nu iartă subordonarea temporară, a structurilor cu vipuşcă albastră, faţă de Ministerul Apărării Naţionale, în acel nefast decembrie 1989.

Iar de unde trebuia generată Concordia Naţională ne pomenim cu Vendeta motivată de exigenţele Uniunii Europene!

Mai devreme, sau mai târziu, măştile, minciunile, pretextele de doi bani, arătarea pisicii politice vor fi devoalate în hidoşenia lor totală.

Nu ne pot condamna pe toţi.

Oricât s-ar lega la ochi cei ce pare-se că ţin balanţa justiţiei în mână.

Nu este mâna lor…

PISICA ARĂTATĂ ARMATEI

Vă propun un exerciţiu de memorie. Câteva întrebări, vizând organismul militar autohton. Urmate de răspunsurile posibile. Unele şi altele fiind doar pretextul stârnirii opiniilor dumneavoastră. Pro. Contra. Sau deloc. La nivelul conştiinţei personale. Dinamică. Obtuză. Ori anesteziată de criza, nu doar economică, a societăţii noastre.

Cine se ocupă de Armata României?

Primul responsabil este comandantul constituţional, preşedintele ţării. Un ofiţer în rezervă. Ca şi mine. Un „…Escu”, de Tudor Muşatescu. Eu la fel.
Egalitate, ca-n tenisul de câmp: 2-2.

Apoi el, dornic de a avea un consilier prezidenţial pe probleme de securitate după chipul şi asemănarea lui Emil Boc. Eu oripilat că a plecat dintr-o asemenea postură un general de valoarea lui Constantin Degeratu şi pierde acum vremea, pe la Cotroceni, Iulian Fota.

Despre generalul Degeratu reiterez ce am mai scris. Când a fost primit la Pentagon, la nivelul şefului Comitetului Întrunit al Şefilor de Stat Major, a făcut o impresie excelentă. De la prestanţa personală, la stăpânirea perfectă a limbii engleze, de la claritatea ideilor, la argumentele folosite pentru a proba convingerile personale.

Constantin Degeratu a încântat studenţii Colegiului de Securitate Internaţională de la Garmisch-Partenkirchen, prin deschiderea spre dialog şi acceptarea unor opinii complementare, chiar opuse ideilor punctate în prelegerile sale. Dar la Cotroceni, Conducătorul Statului nu are nevoie de principii, concepte, previziuni, corelaţii strategice şi concluzii academice.
Avantaj preşedintele: 3-2.

Dacă Iulian Fota, acest virtual viitor şef de la DOI ŞI UN SFERT, ar avea puterea de a lua taurul de coarne, atunci s-ar face luntre şi punte pentru ca şeful statului român să treacă Oceanul. Pentru o necesară întrevedere la Casa Albă. Acolo unde Traian Băsescu este privit acum aidoma lui Bibi Netanyahu, înaintea ultimei vizite a acestuia la Washington D.C.: cu o perceptibilă reţinere.
Dar domnul Fota şi-a învăţat bine fişa postului: doar şeful are iniţiative.
Dezavantaj preşedintele: 3-3.

Apoi, cel aflat la timona republicii noastre şi-a dorit un ministru docil. Ultimul “nărăvaş” fiind ministrul liberal Atanasiu. Subminat vizibil de la palatul prezidenţial. Dacă liberalul ar fi venit la sediul Ministerului Apărării Naţionale nu cu o cohortă de fuste mini, liber convertibile, ci cu o echipă de experţi, formată din foşti militari, cu studii în Statele Unite, ar fi fost, probabil, unul dintre miniştri de referinţă în istoria armatei noastre.

Dar istoria s-a scris altfel. Cei ce l-au urmat, până la umbra aparent independentă de azi, au învăţat din mers regula jocului: minimum de vizibilitate=maximum de mandat.

Ultimul ministru care l-a înfruntat pe preşedinte este personajul care a fost temporar şi lider la justiţie. La un moment dat, distinsul invitat, cu păr dalb, la televiziunile opoziţiei, a trebuit să decidă dacă semnează, sau nu, un anumit document relevant în jocul puterii cu partidele aflate în dizgraţia prezidenţială. Furat de peisaj, personajul a dat semnalul public că nu va semna. A fost sunat la telefon. I s-a spus să aleagă. Semnează imediat sau i se publică a doua zi dosarul de ofiţer acoperit… A semnat fără să clipească.
Avantaj preşedintele: 4-3.

Apoi, Conducătorul Statului şi-a dorit un şef al Statului Major General/S.M.G. pe măsura tipologiei mateloţilor unei nave proiectate a intra în furtună – de gradul 7 sau 9, că apoi se scufundă…
La preluarea ştafetei la Cotroceni, de la Ion Iliescu, la comanda de facto a organismului militar se afla generalul Eugen Bădălan. Aşa cum Ioan Mircea Paşcu l-a găsit instalat, ca şef al S.M.G., pe generalul Popescu şi actualul prezident trebuia să înghită găluşca. Acesta fiind genul proxim.

Diferenţa specifică? Paşcu a înţeles că armata recunoştea autoritatea lui Mihail Popescu. Un profesionist trecut prin toate eşaloanele importante. Iute la mânie, dar adept al dialogului cu cei mici în grad, alături de care prefera deseori să fumeze o ţigară, să îi asculte, să ia astfel pulsul armatei.

Conducătorul actual al Statului l-a citit imediat pe Bădălan. Ofensiv. Cu idei. Capabil să încaseze lovituri, dar şi să se redreseze imediat. Bădălan a intrat rapid în conflict cu ministrul Atanasiu. Primul apărând spiritul de corp al armatei. Al doilea fiind prost consiliat de cosiţe lipsite de coroniţe.

Ori marinarul de ieri, preşedintele de azi, avea nevoie de linişte la ministerul oştirii. Abil, i-a telefonat lui Atanasiu şi l-a întrebat ce face. Sincer, acesta a replicat că este preocupat că nu are sprijinul preşedintelui. Atunci, Conducătorul Statului i-a sugerat să facă un raport prin care cere înlocuirea celui care îl agasa – şeful Statului Major General.

Naiv, Atanasiu s-a conformat. Şi a trimis raportul la cel care îi telefonase. Abil, cel care a primit documentul s-a dus la premierul de atunci şi i-a propus, conform procedurii, să contrasemneze raportul ministrului apărării. Gest firesc, doar premierul şi ministrul erau din acelaşi partid.

A doua zi, ministrul era suspendat. Din funcţie…
Avantaj preşedintele: 5-3.
Şi minge de set.

Numai că numirea unui marinar, îmi scapă numele, a creat o puternică nemulţumire în rândul generalilor din Forţele Terestre Române. O fi România în NATO şi armata Statelor Unite model pentru armia autohtonă, dar una este să ai patru categorii de forţe armate – terestre, aeriene, navale şi de infanterie marină – finanţate şi dotate cu tot ce le trebuie şi alta este să te mândreşti cu câteva mii de profesionişti din forţele terestre, rulaţi prin teatrele de operaţii ex-iugoslav, irakian şi afgan, cu trei fregate operaţionale şi o aviaţie militară care moare în 2012.

Şi cum preşedintele ţine, la unele din angajamentele sale, ce s-a gândit? A promis el, în Aula Ministerului Apărării Naţionale, că după un marinar vine un aviator la comanda Statului Major General? A promis. Mârâie generalii din Forţele Terestre Române? Ia să le stricăm noi Crăciunul, că de Anul Nou va fi semnat decretul prezidenţial de numire a unui nou…aerian la timona – ce altceva mai poate fi? – S.M.G.-ului.

Şi precum a scos scamatorul doi iepuraşi din pălăria neagră, aşa şi Conducătorul Statului a scos pe micul ecran doi generali cu vipuşcă roşie. Cum nu este nici la Forţele Navale şi cu atât mai puţin la Forţele Aeriene.
Mai cârâie careva în armată?…
Set adjudecat de preşedinte: 6-3.

*
Şi vine acum rândul întrebărilor mele.
Read more »

UN GEST PROFUND MORAL

Din lunga listă a militarilor de carieră care au avut şansa, onoarea şi puterea de a fi în vârful ierarhiei militare, începând de la colonelul Grigore Gărdescu, care a comandat Marele Stat Major al Armatei Române, de la 8 la 29 ianuarie 1860 şi încheiând cu actualul şef al Statului Major General al Armatei României, amiralul dr. Gheorghe Marin, doar doi generali au purtat numele de Mihail şi niciunul de Gavriil.

Primul a fost generalul de Corp de Armată Adjutant Gheorghe Mihail, care a comandat Marele Stat Major al Armatei Române iniţial de la 23 august la 6 septembrie 1940, iar ulterior a revenit în fruntea M.St.M de la 23 august la 12 octombrie 1944.

Secundul a fost generalul dr. Mihail Eugen Popescu, care a comandat Statul Major General, cu diplomaţie, dar şi cu fermitate, între 31 octombrie 2000 şi 25 octombrie 2004.

Statistica de mai sus a fost generată de dorinţa de a vedea, de ziua sfinţilor Mihail şi Gavriil – cei care conduc cetele de îngeri şi călăuzesc sufletele oamenilor spre rai -, câţi generali, de ieri şi de azi le poartă numele. Generali care au urcat până sus, pe Everestul Armatei Naţionale.

În rândurile credincioşilor din Biserica Ortodoxă Română, arhanghelul Mihail este perceput ca fiind investit să lupte împotriva diavolului, cu misiunea de a păstra cheile raiului.

Despre generalul Mihail Popescu nu am să scriu, acum, decât reconstituirea unui moment petrecut în luna ianuarie 2000. Când era șef al Statului Major al Trupelor de Uscat.

Atunci nu mă aflam în ţară, fiind plecat în Germania. Dar iată, succint, ce mi-a relatat generalul Popescu, cu puţin timp în urmă, la telefon. Deloc întâmplător:

– Se apropia Ziua Marelui Poet Mihai Eminescu şi ofiţerul care se ocupa de acţiunile culturale, colonelul Orhei a venit la mine cu o propunere care mi-a plăcut. Să îl invităm, cu acest prilej, la noi, pe poetul Adrian Păunescu. Îl cunoşteam pe bardul naţional din perioada când am comandat unităţile de artilerie de la Şimleul Silvaniei. Venise acolo pentru a sprijini eforturile dr. Ioan Puşcaş de a concretiza dorinţa românilor de la Ip şi Trăznea, de a cinsti, prin două monumente, memoria înaintaşilor lor, morţi în vremea Diktatului de la Viena, când horthyştii barbari intraseră, noaptea, în casele lor şi ale părinţilor şi bunicilor lor, omorându-i numai pentru că erau români.
– Şi maestrul cum a reacţionat?
– Adrian Păunescu nu numai că a dat curs invitaţiei, dar a şi venit însoţit de fiul său Andrei Păunescu şi de Tatiana Stepa.

Dădusem ordin ca personalul să se strângă în sala de festivităţi. Nu numai că oamenii au venit, dar unii şi-au chemat de acasă soţiile şi copiii. Patru ore a electrizat asistenţa Adrian Păunescu. O asemenea atmosferă nu a mai fost niciodată între acei pereţi! Poetul însuşi era uimit de vibraţia militarilor la versurile şi cântecele sale. A ieşit din sală emoţionat, în uralele şi aplauzele subordonaţilor mei.
– Cum a comentat reacţia publicului?
– A ţinut să îmi spună că s-a simţit mândru. Mândru că a putut să îi privească în ochi şi să le vorbească ofiţerilor şi subofiţerilor prezenţi acolo, despre care intuia că îşi iubesc ţara, dar nu mai văzuse până atunci o asemenea manifestare a patriotismului simplu. Apoi eu mi-am cerut scuze…
– De ce?
– Nu aveam cum să răsplătesc efortul şi dăruirea maestrului, şi a celor care l-au însoţit pe scenă, decât cu o invitaţie ostăşească, la o modestă cină de seară.
– Şi a acceptat?
– Nu numai că a zis da, dar mi-a spus clar că a venit la noi, ca şi în alte locuri cu români de suflet, pentru că nu există valori mai puternice, pentru trăinicia României, decât Armata şi Biserica. A fost una dintre cele mai minunate zile din viaţa mea. Mare om, poetul naţional Adrian Păunescu.

~