CORLĂŢEAN, CRISTOIU ŞI NOUL JARUZELSKI – DIN CHIŞINĂU

Îmi plac interviurile lui Ion Cristoiu, pentru capacitatea sa continuă de a se mira, elegant, de confesiunile invitaţilor săi.

Până în ultima clipă a vieţii sale, acest jurnalist complex, formator de gazete, emisiuni, opinii, apărător al celor căzuţi în dizgraţie, va rămâne expresia naturală a românului capabil când de agonie, când de extaz, iar, înainte de orice rămânând el însuşi – 100%.

Read more »

Ion Cristoiu şi graţierea lui Adrian Năstase

Postul de televiziune Kanal D, a difuzat pe 21 iunie, la prânz, un interesant dialog cu Ion Cristoiu. Tatăl multor jurnalişti din presa României de azi, un analist care nu se ia după aparenţe, nici nu bate câmpii ca grafologii plini de ei, sau de golul ascuns în turnul propriu de fildeş.

Cristoiu susţine că, pe micile ecrane, opinia publică din România a asistat la o înscenare abilă, menită a justifica ulterior graţierea ex-premierului de încă preşedintele în exerciţiu, al ţării.

El a mai afirmat că întreaga clasă politică, până la activistul de partid, aflat la baza piramidei, s-a raliat – tacit, solidar, automat -, în spatele celui mai bun şef de guvern postdecembrist, după cum au recunoscut Ion Iliescu şi Traian Băsescu.

99,99% Ion Cristoiu m-a convins că Adrian Năstase va fi graţiat de actualul prezident.

00,01% – nu!

Şi o ştiu din experienţă personală. În decembrie 2008, apropiaţii preşedintelui Traian Băsescu au lansat ideea că dacă i s-ar cere, pe diferite canale, inclusiv media, ca să fie graţiat generalul Victor Atanasie Stănculescu, atunci el va proceda în consecinţă şi de Crăciun, nominalizatul generalissim – de care s-a temut cumplit Ion Iliescu – va fi liber, acasă, printre ai săi.

Am fost unul dintre cei care au crezut această ipoteză, mai ales că venea de la generali apropiaţi Palatului Cotroceni.

Dar şi fără dialogurile cu ei, simţeam că este un capăt de linie.

Atunci am publicat un editorial în urma căruia…

…. generalissimul a rămas în închisoare, iar eu mi-am căpătat libertatea de a scrie aşa cum este viaţa – ca o pradă, precum o etichetase inconfundabilul Marin Preda.

00,01% sunt şansele lui Adrian Năstase de a petrece următorii doi ani după gratii.

Deşi, în logica politichiei româneşti, Ion Cristoiu s-ar putea să fi devoalat cea mai mare comedie postdecembristă, cu milioane de telespectatori naivi…

Cristoiu, Manolescu şi bestseller-ul lui Lilian Zamfiroiu

Ministerul Afacerilor Externe a găzduit lansarea unui volum inedit, într-o sală cu oameni de spirit interesaţi de incredibila evoluţie a unui filolog, Lilian Zamfiroiu – cu o experienţă notabilă la Ministerul Apărării Naţionale, unde practic a rescris manuscrisul cărţii atribuite ulterior unui ministru rezervat în relaţiile cu presa – devenit apoi diplomat şi, nu în cele din urmă, un tenace cercetător al unor arhive străine, pentru lucrarea sa de doctorat, în istorie.

Ambasadorul Nicolae Manolescu, cunoscutul critic literar, cel ce a lucrat la Paris, o vreme, cu diplomatul Zamfiroiu, a condus cu aplomb şi umor fin lansarea volumului tipărit de Editura Tritonic:”Relaţii diplomatice româno-italiene 1918-1940.” Acest tom fiind expresia publică a tezei de doctorat, cu aceeaşi temă, susţinută anterior de Lilian Zamfiroiu.

Savoarea spirituală a acestui eveniment – altfel normal la un minister care capacitează conaţionali cu evoluţii profesionale ascendente -, a constat în confesiunile celor ce au citit cartea cu lupa specialistului în domeniu sau au căutat esenţa unui demers deloc neglijabil.

Unele dintre aceste momente au fost provocate, cu surâsul pe buze, chiar de Nicolae Manolescu, care a avertizat sala, mai în glumă, mai în serios, că într-una din zilele de lucru, de la ambasada României la Paris, i-a spus mai tânărului său coleg, cu simpatie:”Nu cred că o să scrii vreodată această carte.”

Cuvinte care au pus jar pe focul creativităţii unei firi sensibile, receptivă la sensul fiecărui mesaj, cu atât mai şocant cu cât era emis de unul dintre mentorii săi.

Ce a urmat? Diplomatul din Paris s-a deplasat, de câteva ori, la arhivele diplomatice de la Roma, unde a studiat meticulos documente originale, în care adevărul relaţiilor sinusoidale româno-italiene este înscris aşa cum a fost. Cu acea exactitate diplomatică specifică unor profesionişti ce caută răspunsuri chiar şi în simple, dar deloc întâmplătoare, gesturi ale unor depozitari, vremelnici, ai puterii supreme.

Această tenacitate a lui Lilian Zamfiroiu a fost observată şi de Ion Cristoiu, care a animat sala – plină de diplomaţi, jurnalişti, scriitori – punând punctul pe „i”:

”Vreau să spun câteva cuvinte despre cartea lui Lilian, pe care nu numai că am cumpărat-o, dar am şi citit-o! Dacă m-aş duce cu aceasta la producătoarea emisiunii TV, nu ar putea să îi treacă titlul pe generic, pentru simplul motiv că nu are nimic senzaţional. Şi totuşi, cartea este bine scrisă! Are pagini valabile şi în perioada de acum, deoarece dezvăluie apetenţa românilor pentru a face o sărbătoare din orice, cum a fost şi recunoaşterea tardivă, de către Italia, a unirii Basarabiei cu România.”

În acest sens, merită reprodus un fragment din cartea filologului, diplomatului şi acum istoricului Zamfiroiu:
”Consolidarea graniţei de răsărit a României, prin recunoaşterea italiană, era privită în Europa ca o realitate de durată, cu caracter definitiv. Cei mai sensibili şi entuziaşti la decizia politică a Italiei au fost românii din ţară, cu prioritate cei din Basarabia. Alături de presa timpului, în care aceste sentimente colective s-au reflectat într-o manieră edificatoare, multe personalităţi politice, administrative şi culturale şi-au exprimat recunoştinţa prin intermediul unor corespondenţe, faţă de instituţiile statului italian, cu deosebire faţă de şeful Guvernului, Benito Mussolini, şi faţă de mareşalul Pietro Badoglio…Cel mai omagiat a fost însă premierul României, generalul Al.Averescu, care era născut în oraşul Ismail (în 1859), din Basarabia. La 17 martie 1927, Consiliul Comunal Reni a „salutat actul” întreprins de Guvernul italian şi a dat nume noi la trei străzi: Regele Victor Emanuel (în locul străzii Poştei), Mussolini (pentru fosta stradă a Dunării) şi General Badoglio (pentru strada Pescăriei).”

Nu ne mai lecuim de această modă a preamăririi unor parteneri ghidaţi de interese clare în relaţiile cu România…

Oricum, perioada anilor 1918-1940, a relaţiilor diplomatice dintre România şi Italia a fost tratată cu aplomb, har şi detaşare, de un diplomat în funcţie, care cunoaşte, zi de zi, complexitatea relaţiilor dintre două state, mai ales când, la nivel înalt, lucrurile nu sunt întotdeauna roze.

Pledoariile complementare ale lui Constantin Buşe, Viorel Faur, Ioan Aurel Pop şi Bogdan Hrib nu au făcut decât confirme un potenţial excepţional, al unui scriitor ce are toate instrumentele necesare pentru a realiza, în viitor, cartea vieţii sale:”Relaţii diplomatice româno-franceze 1989-2012”.

La această adevărată provocare publicistică reflectam atunci când am ieşit, împreună cu Ion Cristoiu, în curtea Ministerului Afacerilor Externe.

Întâmplarea face ca, în acel moment, să fi sosit acolo şi actualul ministru Teodor Baconschi, care nu a ezitat să vină de la maşină la maestrul Cristoiu.

În timp ce îi strîngea amical mâna, ministrul în funcţie probabil nu bănuia că în incinta reşedinţei M.A.E. se afla cel ce ar putea scrie bestseller-ul diplomaţiei române postdecembriste – Lilian Zamfiroiu.