13.30 – aceasta a fost ora Moscovei când informaţia mult aşteptată, de alegători, a scurtcircuitat interesul pentru alte evenimente ale zilei de 24 septembrie 2011, precum locul unde vor cădea resturile satelitului american, după intrarea în atmosferă, sau/şi cine a tras focuri de armă la aproape 1 kilometru de locul unde oficia, în Germania, Papa de la Roma.
Medvedev l-a propus pe Vladimir Putin să candideze la preşedinţia Rusiei. Urma să rostească un lung discurs actualul premier al Rusiei.
Anunţul lui Medvedev nu face decât să indice că mult mediatizata întâlnire de pe Volga, când el era vesel şi Putin îngândurat, mereu cu un pas în urma actualului şef al statului rus, a fost doar un praf aruncat în ochii presei naţionale şi occidentale.
După cum transmite RIA Novosti, vorbind la congresul anual al partidului Rusia Unită, Dmitri Medvedev a mai precizat că este gata să facă “muncă practică în guvern.” În acest mod dezminţind atât zvonul că tandemul cu Putin nu va mai funcţiona, cât şi ipoteza că va deveni liderul Dumei de Stat. Medvedev premier – o perspectivă enunţată în cuvintele citate, una negată de presa rusă, în ultimele luni.
La complexul gigantic Luzhniki, din capitala rusă, Medvedev a rostit cuvintele care au împietrit feţele tinerilor săi consilieri:“Cred că va fi corect dacă congresul va aproba candidatura lui Vladimir Putin pentru preşedinţia Rusiei.”
Instantaneu, sala a fost electrizată de ovaţii.
În acelaşi timp, Dmitri Medvedev a fost de acord să fie capul listei partidului Rusia Unită, cea cu candidaţii la alegerile parlamentare din 4 decembrie. Numărul doi pe listă fiind, fireşte, Vladimir Putin.
Nu înainte de a lămuri asistenţa:“Am fost întrebat adesea: când te vei decide?…Eu şi Vladimir Putin am fost deseori interogaţi: aţi căzut de acord unul cu altul? Ceea ce am propus congresului este o decizie îndelung gândită.”
Anunţul lui Medvedev prefigurează revenirea la Kremlin a politicii externe dure, cu accent pe recursul, previzibil şi frecvent, la manu militari. Aceasta fiind opţiunea prin care Vladimir Putin doreşte repoziţionarea Federaţiei Ruse din postura actuală – de putere regională, aflată pe locul trei, după superputerea lumii, Statele Unite şi după puterea globală China -, în aceea de egala SUA, precum a fost percepută, în secolul trecut, Uniunea Sovietică.
Pentru Chişinău, această veste înseamnă pierderea, fără echivoc, a Transnistriei. Pentru Bucureşti, nu face decât să confirme utilitatea amplasării scutului defensiv antirachetă la Deveselu.
P.S.:La o oră distanţă de anunţul preşedintelui Federaţiei Ruse, premierul Vladimir Putin -alias Vova – l-a propus, aceluiaşi congres, pe Dmitri Medvedev ca viitor şef al executivului de la Moscova.
Vova a declarat că este o mare onoare să primească sprijinul Rusiei Unite pentru candidatura sa la alegerile prezidenţiale, din 2012, şi a îndemnat pe toţi conaţionalii lui să voteze pentru partidul condus de Medvedev, devenit capul listei candidaţilor acestei formaţiuni politice la alegerile parlamentare.
Într-un interviu acordat în studioul de televiziune al Cartierului General al NATO, Dmitri Trenin, directorul Centrului Carnegie din Moscova, afirma, profetic, că la 20 de ani de la dezintegrarea Uniunii Sovietice, viitorul scut american antirachetă poate fi “un pod către viitor, ori unul către trecut.”
Ultima replică, memorabilă, a preşedintelui Barack Obama, către omologul său rus, vizând acest subiect, a fost:”Dmitri (Medvedev) scutul rămâne o problemă, între noi.” Şi aşa a rămas. De altfel şi vizita recentă a lui Dmitri Rogozin, trimisul special al Federaţiei Ruse, la convorbirile organizate peste Ocean, la Departamentul de Stat, nu a făcut decât să confirme menţinerea poziţiilor oficiale deja cunoscute.
Consecvenţa americană mai are un motiv special, dincolo de enunţurile principiale deja cunoscute. Nu se ştie cine va candida, din actualul tandem de la Moscova, la alegerile prezidenţiale din luna martie 2012.
Cu Dmitri Medvedev dialogul se va purta mai amical. Cu Vladimir Putin sunt de luat în calcul durităţi verbale. Deşi actualul premier a dovedit, în recentul său trecut politic şi flexibilităţi surprinzătoare în unele chestiuni de ordin strategic.
Se împiedică experţii ruşi şi americani, în chestiuni de ordin tehnic? Nicidecum, chiar dacă există, în mod firesc, abordări pornite din experienţe diferite, bazate pe tehnologii puţin comparabile. Atunci? Diferenţa specifică vine de la nivelul strategic. Un exemplu? Casa Albă consideră Iranul ca o ameninţare crescândă. Iar Kremlinul insistă pe utilizarea diplomaţiei şi a sancţiunilor internaţionale, pentru diminuarea provocării Teheranului, de a se dota, unilateral, cu arme nucleare.
Crescuţi în spiritul specific mândriei generate de apartenenţa la ex-puterea sovietică, liderii politici şi militari ruşi consideră că, de fapt, scutul american antirachetă vizează doar teoretic apărarea de eventualele rachete trase de Iran, spre Europa. Practic este unul contra rachetelor ruseşti, ceea ce indică menţinerea Federaţiei Ruse în postura de inamic public numărul 1 al comunităţii euro-atlantice. O teză evident falsă.
Dar care a fost, până la urmă, oferta americană, în negocierile bilaterale cu partea rusă? Aceasta a conţinut patru nivele de abordare a consolidării încrederii reciproce:
I. Instituirea de centre bi şi multinaţionale, în cadrul cărora militarii ruşi ar putea monitoriza “natura deloc ameninţătoare a activităţilor de apărare antirachetă, ale Statelor Unite şi ale NATO.”
II. Iniţierea de studii comune, americano-ruse, axate atât pe identificarea modalităţilor în care scutul antirachetă ar putea afecta forţa disuasivă nucleară a Rusiei, cât şi “pe schiţarea măsurilor care trebuie luate, pentru a minimaliza orice problemă.”
III. Reluarea exerciţiilor de apărare antirachetă, în formula NATO-Rusia, derulate o vreme cu succes, apoi întrerupte de războiul scurt, ruso-georgian, din august 2008. Scopul viitoarelor exerciţii fiind identificarea variantelor de apărare comună antirachetă, a forţelor dislocate ale Alianţei Nord-Atlantice şi cele ale Federaţiei Ruse.
IV. Convenirea unui cadru legal de bază, care să reglementeze derularea acestor proiecte şi a altor acţiuni comune viitoare.
Cum au reacţionat negociatorii ruşi? După formula:”da, dar…”! Da. Unele dintre cele patru propuneri li s-au părut interesante. Dar au insistat că primul pas, pentru un consens între Moscova şi Washington D.C. este convenirea asupra principiilor strategice.
În traducere liberă, Kremlinul a sugerat Casei Albe să semneze un document prin care să declare că scutul defensiv american antirachetă nu va ameninţa niciodată descurajarea strategică nucleară a Rusiei.
Negociatorii americani au replicat că Statele Unite nici nu îşi propun să contrabalanseze, prin scut, forţa strategică nucleară rusească, având în vedere numărul, sofisticarea şi amplasarea rachetelor Federaţiei Ruse.
În acelaşi timp, preşedintele SUA, indiferent cine ar fi acesta, nu poate semna un acord prin care, în mod deliberat, constrânge propriile forţe armate să nu mai protejeze, integral, America şi pe aliaţii europeni, de atacuri cu rachete străine.
Din păcate, diferenţa de mentalitate îşi spune cuvântul. În timp ce majoritatea cetăţenilor americani doresc trecerea de la situaţia în care ambele state sunt vizate de o distrugere reciprocă garantată, la una în care stabilitatea reciprocă este asigurată, cei mai mulţi cetăţeni ruşi au încă o viziune tipică Războiului Rece, în care identifică SUA, cu pericolul numărul 1, pe plan nuclear, la adresa securităţii naţionale. Semn de isterie naţională, la nivel subliminal.
Totuşi, de partea americană există practica informării publice vizând bugetul Pentagonului şi documentele de planificare a apărării Statelor Unite. Iar politicienii şi liderii militari ruşi au avut posibilitatea să viziteze centre de comandă şi facilităţi ale apărării antirachetă. Există şi un cadru de alarmare timpurie, în baza căruia radarele NATO şi cele ruseşti fac schimb de informaţii, la nivel de câteva secunde distanţă, de la observarea unei rachete străine.
Richard Weitz, director la Centrul de Analize Politico-Militare, de la Institutul Hudson, aprecia că:”un semn bun este faptul că oficialii ruşi au recunoscut recent disfuncţionalitatea planului sectorial de apărare antirachetă, pe care preşedintele Dmitri Medvedev l-a propus iniţial, la reuniunea Consiliului NATO-Rusia, din luna noiembrie 2010.”
Ce propusese liderul de la Kremlin? Rusia să protejeze spaţiul NATO, de rachetele care ar fi fost trase de alte state şi urmau să traverseze teritoriul rus. Cu speranţa că Alianţa Nord-Atlantică nu va mai dezvolta sisteme defensive în măsură să lanseze rachete peste teritoriul rusesc.
Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen a replicat că angajamentul colectiv de apărare, al aliaţilor, nu permite ca defensiva acestora să fie delegată unui stat care nu este membru al Pactului Nord-Atlantic.
Pe de altă parte, la Cartierul General al Alianţei se cunoaşte realitatea că Rusia nu are capacitatea tehnică de a distruge rachete balistice ce trec prin spaţiul său aerian!
Va renunţa viitorul preşedinte al Rusiei la absurda condiţionare – a oricărui progres, în dialogul pe tema scutului american antirachetă -, de semnarea acordului menit a impune limitări defensivei aeriene a Statelor Unite?
Probabil că fiecare – dintre cele patru propuneri americane – va fi altfel privită, după ce ocupantul scaunului prezidenţial de la Kremlin va avea siguranţa că are timpul şi liniştea necesară unei decizii înţelepte, menită să întărească punctele sale de convergenţă, în dialogul cu preşedintele ce va fi la Casa Albă, după alegerile din anul 2012.
Atâta timp cât NATO face din conlucrarea cu Rusia un obiectiv public constant, al politicii euroatlantice, şi Kremlinul poate reflecta la utilitatea unor decizii strategice constructive. Deci paşnice.
Într-un stat democratic, faptul că un ex-preşedinte emite un atac verbal, la adresa unui lider politic aflat la putere, nu devine o tragedie, ci un moment firesc în arena publică. Într-o federaţie, condusă într-un stil evident autocratic, o asemenea ieşire, la scenă deschisă, atrage reacţii dintre cele mai surprinzătoare.
De pildă, faptul că Mihail Gorbaciov a lansat, în cotidianul “Noutăţile Moscovei”, acuzaţii, deloc facile, la adresa lui Vladimir Putin, a determinat ziarul să posteze un sondaj electronic, din start favorabil premierului rus.
Asta pentru că întrebarea pusă este formulată tendenţios: „Mihail Gorbaciov a lansat alt atac asupra lui Vladimir Putin şi asupra partidului Rusia Unită. Are dreptate sau vremea sa (politică) a trecut?”
Situaţia exprimării voturilor arăta astfel: – Continuă Gorbi! Continuă să spui realitatea aşa cum este – 45,1%.
– El are un punct de vedere bun, acum să vedem şi câteva alternative – 15,7%.
– Sunt numai discuţii – cui îi pasă, într-adevăr ce gândeşte, într-un mănunchi de politicieni, unul despre altul? – 13,7%.
– Putin îşi face dificila misiune fără a fi distras de trecut – 3,9%.
– Du-te de aici, bătrâne! Ar fi fost mai bine dacă nu erai! – 19,6%.
– Nu ştiu – 2%.
De fapt, ce s-a întâmplat? La împlinirea, acum, a două decenii, de la puciul menit a reinstaura stilul totalitar la Kremlin, Mihail Gorbaciov a făcut unele afirmaţii privind situaţia actuală din Federaţia Rusă.
În acest context, ultimul preşedinte al defunctei Uniuni Sovietice a deplâns faptul că liderii ruşi de azi nu au alt interes decât menţinerea propriei lor puteri. El a comparat partidul lui Putin, Rusia Unită, cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, al cărui grabnic sfârşit a constituit cenuşa unui sistem pe care a călcat, fără niciun regret, Boris Elţîn.
De altfel, şi într-o serie de remarci, făcute publice la debutul acestui an, Gorbaciov l-a mai acuzat pe Putin şi echipa sa de menţinere a Federaţiei Ruse într-o postură înapoiată, în raport cu alte state.
Concret, Mihail Gorbaciov a declarat, într-un interviu acordat revistei germane “Der Spiegel”, că „ei vor să ne tragă înapoi, în trecut, în timp ce ţara are mare nevoie de modernizare.”
El şi-a îndemnat conaţionalii să nu fie de acord cu intenţia lui Putin de a reveni la Kremlin, după alegerile din luna martie 2012. De ce? Pentru simplul motiv că Vova (alias Vladimir Putin) nu doreşte decât să rămână la putere, “dar nu să rezolve problemele.”
Doar Putin a fost ţinta reproşurilor fostului reformator rus, atât de lăudat de occidentali? Nu. La fel de criticată a fost şi opoziţia, inclusiv miliardarul Mihail Prohorov, care a format recent propriul său partid – declarat de dreapta – cu scopul de a deveni a doua formaţiune politică importantă, în Duma de Stat/ Gosudarstvennaia Duma, după apropiatele alegeri parlamentare. Gorbaciov nu a ezitat să afirme că “toate partidele sunt doar păpuşi, în mâinile regimului!”
Şi în luna februarie a.c., când a împlinit venerabila vârstă de 80 de ani, el a declarat că îi este efectiv ruşine de elita Rusiei.
Mihail Gorbaciov a mai deplâns faptul că este artificial menţinut misterul în legătură cu cine dintre componenţii actualului tandem politic, de la Moscova, Medvedev şi Putin, va candida la alegerile prezidenţiale din 2012. Un mister ce trădează o vanitate clară la cel mai înalt nivel în statul rus.
Nu în cele din urmă, Gorbaciov a mai avertizat, clasa politică din Federaţia Rusă, că o posibilă revoltă populară, cu ample manifestaţii de stradă, comparabile, ca amploare şi efecte. cu cele caracteristice “primăverii arabe”, ar putea zdruncina actuala putere.
A fost Gorbaciov altfel decât este Putin azi?
Istoricul rus Pavel Stroilov a copiat 30.000 de pagini arhivate de Fundaţia Gorbaciov, unde a poposit pentru o cercetare amănunţită a documentelor originale. Acestea au fost puse ulterior şi la dispoziţia revistei SPIEGEL.
Ce indică documentele respective? Mihail Gorbaciov a fost un om duplicitar şi nu de puţine ori a făcut înţelegeri secrete cu radicalii din partidul comunist şi cu liderii militari.
Deşi fostul reformator sovietic a fost lăudat de occidentali, pentru că nu a recurs la manu militari, pentru a menţine U.R.S.S., nu sunt date clare, nici până azi, în legătură cu aprobarea sau nu, de către el, ca preşedinte al Uniunii Sovietice, a represiunilor militare din Georgia, Lituania şi Azerbaidjan, unde populaţia a manifestat contra guvernului rus, între 1989 şi 1991.
Dar, în schimb se cunoaşte că intervenţiile dure, ale trupelor sovietice, au dus nu doar la împrăştierea demonstranţilor, ci şi la uciderea a 114 azerbaidjeni, 20 de georgieni şi 14 lituanieni. Alte manifestaţii, de intensitate comparabilă cu cele amintite, fiind în Transnistria şi Asia Centrală.
Într-unul dintre documentele fotocopiate şi prezentate de revista germană, este şi afirmaţia lui Gorbaciov, făcută liderului formaţiunii social-democrate vest-germane, Hans-Jochen Vogel, la două zile după sângeroasa represiune a manifestaţiei din Tbilisi:”Aţi auzit despre evenimentele din Georgia. Inamici notorii ai Uniunii Sovietice acţionează acolo. Ei abuzează de procesul democratic, scandează sloganuri provocatoare şi chiar solicită dislocarea unor trupe NATO în republică. Am avut dreptate să avem o abordare fermă în confruntarea cu aceşti aventurieri şi să apărăm perestroika – revoluţia noastră. ”
Duşmanii pedepsiţi, prin împuşcare, de trupele sovietice? 17 femei şi trei bărbaţi din Tbilisi, toţi manifestanţi paşnici!
De fapt, şi la şedinţa Biroului Politic al P.C.U.S., din 4 octombrie 1989, Mihail Gorbaciov a comentat faptul că 3.000 de demonstranţi au fost împuşcaţi, pe 4 iunie, acelaşi an, în Piaţa Tiananmen, din Beijing, în maniera următoare:”Trebuie să fim realişti. Trebuiau să se apere. Şi noi la fel. 3.000 de oameni? Şi ce dacă? ”
Observaţi? Ironia sorţii face ca Gorbaciov ieri, Putin azi, să aibă aceleaşi reacţii faţă de chestiuni precum raportarea Kremlinului la situaţia din Georgia.
După Elţîn – întemeietorul Federaţiei Ruse -, Putin – cel ce i-a imprimat ordine interioară şi fermitate în relaţia cu Occidentul – şi Medvedev – care încearcă, aproape cu disperare, să vopsească gardul, deşi dincolo de acesta se află leopardul Vova – viitorul democrat al Rusiei pare o glumă ce va îngheţa zâmbetele pe chipurile multor lideri europeni.
Ruleta rusească continuă să se învârtă şi nu puţini au pariat că bila prezidenţială se va opri, în martie 2012, la un număr ( de alegători) de culoare roşie.
Cum ar trebui să înceapă ziua de lucru a preşedintelui celui de-al doilea stat românesc? Dar a premierului de la Chişinău? Şi chiar a ex-preşedintelui Republicii Moldova, hâtrul Mihai Ghimpu? Cu revista presei americane! Pentru că, începând din 2012, Casa Albă va accelera integrarea, în arealul occidental, a landului dintre Prut şi Nistru. Washingtonul pariind pe generaţia tânără. Iar Moscova? A mizat (în virtutea încremenirii în proiectul sovietic) pe cei care viaţa îi scoate treptat din arealul activ al societăţii. Una aparent prostită cu iluzia fluturării Drapelului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Asta într-o lume unde contează ce produci, din ce trăieşti, la ce te pricepi mai bine. Nu pe umărul cui încerci să plângi. Fie acesta liderul imperial care savurează un pahar de vodcă, sau cel democrat, care degustă liniştit “The Best Bourbon Whiskey”.
Şi ce indică mass-media de peste Ocean? Postul TV ABC News, cu cele mai bune conexiuni la actuala administraţie americană, a difuzat, pe 19 iulie a.c., un sondaj interesant. Conform acestei testări a convingerilor alegătorilor americani, majoritatea dintre aceştia cred că republicanii din Congres susţin interesele marilor corporaţii, în timp ce preşedintele Obama protejează clasa de mijloc şi întreprinderile mici.
59% dintre repondenţii la sondaj afirmă că reprezentanţii partidului republican, în Congresul SUA, sunt mai preocupaţi, decât actualul şef al statului, de soarta instituţiilor financiare americane. Iar 67% dintre cetăţenii Statelor Unite nu au niciun dubiu că acelaşi partid are drept prioritate vizibilă grija faţă de interesele marilor societăţi de afaceri. Asta fiind „pajura”, de pe reversul monedei mediatice lansate cu sondajul menţionat.
„Capul?” Are, pe faţa aceleiaşi monede, imaginare, chipul lui Obama. 53% dintre americani susţin moral politica actualului preşedinte, de sprijinire a clasei de mijloc, faţă de doar 35% care o dezavuează. Barack Obama îi învinge, la puncte, pe republicani – cu 47% pentru şi 37% contra – şi în privinţa preocupării sale constante pentru cei ce dezvoltă mici afaceri, deci au interese economice „pentru dumneavoastră şi familia proprie.”
Acest sondaj a fost realizat pentru ABC News de “Langer Research Associates”, indicând că Barack Obama este mai simpatizat, decât republicanii, în rândurile alegătorilor independenţi, 52% dintre aceşti repondenţi fiind de partea sa, datorită politicii lui de ajutorare a clasei de mijloc şi numai 33% împotrivă.
Mesajul esenţial al sondajului? Grija lui Obama pentru concetăţenii de condiţie medie şi modestă este un element cheie al durabilităţii sale la Casa Albă. Asta fiind vestea bună pentru fărâma de speranţă, nemărturisită, a lui Dmitri Medvedev, al cărui dorit secund mandat la Kremlin ar beneficia de un substanţial sprijin, din partea realesului de peste Ocean.
Şi ştirea nedorită de centurionii premierului Vladimir Putin. Un politician care pare a nu putea trăi decât cu gândurile la trecut. Un şef de executiv ce nu numai că are controlul presei ruse, dar şi induce teme publice false, menite a aţâţa ura împotriva liderilor unor ex-republici sovietice, precum Georgia şi Estonia.
De pildă, acum conducerea statului georgian este acuzată de faptul că s-a decis reamplasarea unui obelisc – dedicat memoriei victimelor celui de-Al Doilea Război Mondial – din centrul oraşului Batumi, la marginea acestei localităţi. În buna tradiţie stalinistă, oficialităţi de la Moscova şi lideri ai ultimelor organizaţii a veteranilor de război au criticat – “cu asprime”, bine că nu au gafat să folosească expresia sovietică „cu mânie revoluţionară” – măsura redislocării monumentului menţionat.
În aceeaşi zi, tot în presa din capitala rusă, era difuzată ştirea:”cimitir militar vandalizat în Estonia.” Actul, evident condamnabil, fiind atribuit unor vandali. Din nou, vigilente, şi la comanda clară a Moscovei, organizaţiile locale de veterani sovietici – ca să nu fie niciun dubiu – au cerut o investigare a celor petrecute cu mormintele soldaţilor care au luptat pentru interesele hegemoniste ale URSS şi pedepsirea celor vinovaţi, ca şi cum autorităţile estoniene nu ştiau ce au de făcut.
Asta va însemna un eventual al treilea mandat prezidenţial al lui Putin. Ameninţări. Condamnări. Zăngănit de arme. Şi aliaţi pe măsură. Unul fiind Iranul.
La Teheran fiind aceeaşi isterie a condamnării în contumacie.
De data asta, înalţii prelaţi iranieni anunţând, nici mai mult, nici mai puţin, decât judecarea, în absenţă, a 26 de oficiali americani, acuzaţi de violarea drepturilor umane. Pe listă se află ex-secretarul apărării Donald Rumsfeld, adjunctul lui, din acea vreme, Paul Wolfowitz, şefii fostelor centre de detenţie a insurgenţilor islamişti, de la Guantanamo şi Abu Ghraib şi comandantul crucişătorului american „USS Vincennes”, care a doborât un avion al companiei Iran Air, în 1988, ce nu s-a supus avertismentelor de a schimba ruta iniţială, în zona aflată sub protecţia forţei expediţionare a SUA. Motivul acestui proces mimat? Sancţiunile impuse de Statele Unite Iranului, care continuă să îşi dezvolte programul militar, ce va fi finalizat cu producerea în serie a armei nucleare.
Tocmai acum, la Moscova, generalul Nikolai Makarov, şeful Statului Major General al Forţelor Armate Ruse a anunţat decizia de a se trece, pe plan autohton, la construirea dronelor – avioane fără pilot –, produse până acum de concernul VEGA. Makarov a mai precizat că Rusia a cumpărat anterior un număr de drone produse de israelieni, pe care le utilizează pentru a antrena personalul propriu, din forţele aeriene. Rusia fiind statul care condamna utilizarea, de către americani, a dronelor în Afganistan şi Pakistan, pentru lichidarea unor lideri ai militanţilor islamici.
Din fericire, Obama menţine iniţiativa acţiunilor constructive, în relaţia cu tandemul politic de la Moscova. Aşa se explică faptul că Rusia şi SUA au convenit acum facilitarea eliberării vizelor între cele două state, acordul bilateral urmând a intra în funcţiune înainte de finele acestui an! Noul document prevede prelungirea duratei vizei cu intrări multiple, de la 1 la 3 ani.
Conform Departamentului rus pentru Statistică, în primele trei luni ale anului 2011, a existat o creştere cu 54% a ruşilor care vor să vadă, cu ochii lor, America la ea acasă. Cât de mare este dorinţa de libertate a conaţionalilor lui Putin!
Iar prelungirea menţionată nu va face decât să dubleze fluxul actual spre Ţara Libertăţii, conştient asumată.
Expertul rus Serghei Zatsepilov crede că noul acord va mări şi numărul turiştilor americani care vor veni în Rusia nu doar să o viziteze, ci şi să identifice oportunităţi de investiţii, menite a contribui la modernizarea statului rus.
Până când Obama se va decide la un gest politic care să indice alegătorilor ruşi că merită să voteze pentru democraţie, nu pentru autocraţie, la Moscova – „locul de unde încă iau lumină” nu puţini dintre preşedinţii ex-republicilor sovietice – s-au publicat primele rezultate ale celei de-a 13 consultări,
pe probleme bilaterale, între Rusia şi Germania.
Ce a discutat Dmitri Medvedev cu Angela Merkel? „Probleme cheie ale relaţiilor economice bilaterale, situaţia politică din lume, inclusiv conflictele din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, preocupările societăţii civile din Rusia şi Germania.” Cei doi au abordat şi situaţia din Libia şi Siria – unde Moscova pierde teren văzând cu ochii -, relaţiile dintre Israel şi autorităţile palestiniene, conflictele îngheţate din Nagorno-Karabah şi…Transnistria.
Concluzia finală? Bună de trimis naivii în ceaţă! Participanţii la aceste discuţii „îşi vor sincroniza ceasurile lor”, pe fiecare dintre problemele enunţate. Adică… vor rămâne ca acum. Cel puţin până când noul preşedinte de la Kremlin va da mâna cu câştigătorul alegerilor prezidenţiale, din SUA, anul următor.
Atenţionat de opoziţie, că revenirea sa la Kremlin va genera un boicot economic tacit al Occidentului, premierul Vladimir Putin a dat o replică inteligentă, pe 20 iulie a.c., afirmând că investiţiile străine în economia Rusiei au crescut cu 39% în perioada ianuarie-iunie 2011, comparativ cu perioada similară a anului trecut. Asta însemnând o infuzie de 27 miliarde $ în economia rusă.
Cu toată privirea, aparent liniştită, a fostului ofiţer KGB, ajuns acum liderul de facto al Federaţiei Ruse, societatea rusă fierbe, pe plan politic, departajările fiind tot mai vizibile, de la o zi la alta.
Astfel, tot pe 20 iulie a.c., vicepremierul Igor Suvalov a aderat la făcătura politică a lui Putin, caraghioslâcul numit Frontul Popular al Tuturor Ruşilor. Un cadru electoral în care au fost băgate, la grămadă, sindicate, organizaţii neguvernamentale, asociaţii de afaceri şi grupuri de tineri. Unele dintre aceste structuri şi-au exprimat public indignarea de a fi fost introduse în Frontul lui Putin, fără ca să li se ceară consimţământul.
Este incredibil cum – dincolo de declaraţiile absolut aiuritoare ale unor grupuscule, precum „armata feminină a lui Putin”, cea mai proastă opţiune în campania electorală declanşată neoficial – premierul rus nu înţelege exact ce nu a priceput, multă vreme, şi Vladimir Voronin.
O epocă istorică s-a încheiat. America a ajuns la punctul zero al slăbiciunii sale economice, de unde va decola spre echilibrul care i-a asigurat prosperitatea. Ruşii lucizi vor să trăiască demn la ei acasă, într-o democraţie necruţătoare cu corupţia şi abuzurile liderilor cu mentalitate stalinistă. Ex-republicile sovietice, de la marginea muribundei Comunităţi a Statelor Independente au o şansă de a fi stăpâne la ele acasă. Cu condiţia să nu întoarcă spatele exigenţelor, de ordin democratic, ale Occidentului.
Nici Marian Lupu, nici Vlad Filat şi nici Mihai Ghimpu nu sunt pe veci în fruntea celui de-al doilea stat românesc. Orice deraiere spre Răsărit nu va readuce pe comunişti la putere. Ci o nouă generaţie de lideri. Tineri. Şi care ştiu că la Washington D.C. sunt primiţi cu onoruri, în Congresul SUA, doar cei care reuşesc să taie nodul gordian dintr-o lovitură.
În cazul Basarabiei fiind vorba de cordonul politic ombilical cu moştenitorii autocraţi ai Imperiului Sovietic.
Liderul de facto al Federaţiei Ruse, omnipotentul Vladimir Putin, a fost declarat laureat al premiului „Quadriga”, un prestigios premiu german. Aceasta este fraza care a constituit ştirea zilei de duminică, 10 iulie a.c., în Moscova.
La Kremlin, Dmitri Medvedev a cerut detalii suplimentare. Premiul a fost conferit, începând cu anul 2003, unor personalităţi marcante ale politicii, economiei şi culturii, care au avut acţiuni de pionierat spre binele public. Numele premiului a fost preluat de la sculptura care încoronează celebra Poartă Brandenburg, din Berlin.
Ceremonia are loc pe 3 octombrie, data unificării Germaniei, la Berlin, laureaţii premiului primind o copie a sculpturii menţionate. Plus partea care le revine, din valoarea premiului – de 100.000 euro.
Printre cei ce au fost onoraţi, până acum, cu acest premiu se numără unificatorul celor două state germane, ex-cancelarul german Helmuth Kohl, Gerhard Fritz Kurt Schröder – fost şef al guvernului german şi cunoscut promotor al unei relaţii pragmatice cu Moscova, ex-preşedintele Mihail Gorbaciov, aplaudat în Occident, pentru îngroparea URSS şi Vaclav Havel, al 10-lea preşedinte al Cehoslovaciei şi primul al Republicii Cehia, un reformator cunoscut pentru rezistenţa sa anterioară faţă de regimul comunist.
Pentru apropiaţii lui Dmitri Medvedev există două răspunsuri posibile la întrebarea firească: ce semnificaţie reală are acordarea acestui premiu, acum? Varianta liniştitoare este că doar înscrie, în galeria laureaţilor, pe cel care şi-a propus recâştigarea de către Rusia, a forţei politice, militare şi economice pe care a avut-o Uniunea Sovietică, fiind deci o recunoaştere a acţiunilor sale de până acum. Varianta subtilă fiind un semnal de încurajare, dat de Berlin, pentru ca Vladimir Putin să îşi continue drumul politic şi să îşi anunţe candidatura pentru un nou mandat de preşedinte.
De ce ar presa Germania o limpezire a apelor la Moscova? Un posibil răspuns este şi evoluţia lui Dmitri Medvedev, cu sincope publice neaşteptate şi o surprinzătoare încremenire într-un proiect rupt parcă de realitatea imediată. Read more »
Vă mai aduceţi aminte ziua în care George Herbert Walker Bush
– al 41-lea preşedinte al Statelor Unite, cel care a avut un singur mandat la Casa Albă,
între 1989 şi 1993 – a căzut de la tribuna în care se adresa mulţimii de simpatizanţi,
în tentativa de a obţine al doilea mandat prezidenţial?
Atunci, americanii au înţeles că s-a încheiat cariera lui politică.
Şi aşa s-a şi întâmplat!
Pe 29 iunie 2011, Dmitri Anatolievici Medvedev,
al III-lea preşedinte al Federaţiei Ruse, cel căruia i se încheie, în 2012, primul mandat prezidenţial la Kremlin, a uitat… să tragă frâna de mână la autovehiculul pe care a avut ambiţia să îl conducă până în faţa mulţimii de simpatizanţi.
Din acest moment, viteza cu care Putin revine la Kremlin poate fi comparată cu aceea a luminii emanate de Steaua Roşie a URSS.
Dacă atât de încântat a fost Dmitri, pentru că era aşteptat de o mulţime entuziastă, încât a uitat că nu are şofer la volan (!?), fiind el însuşi conducătorul auto, şi a coborât visând modernizarea Rusiei – spre disperarea gărzilor de corp, repezite să oprească maşina, pentru a nu intra în mulţimea simpatizanţilor săi – ce va face când va avea de decis, tot în câteva secunde, dacă apăsă sau nu pe butonul roşu, din valiza cu comenzile sistemului ofensiv nuclear rus?
Al doilea stat românesc pare focalizat pe alegerile locale, în care se vor confrunta reprezentanţii opoziţiei, cu cei ai alianţei pro-europene, ce girează acum preşedinţia landului, conducerea executivului şi aceea a parlamentului.
Adevărul este însă că, dincolo de discursurile electorale, liderii celor patru formaţiuni politice parlamentare sunt extrem de atenţi la deciziile luate în capitalele Uniunii Europene, ale S.U.A., Rusiei şi României.
Cele ce influenţează integrarea clamată în comunitatea europeană şi aceea care va veni de la sine – în zona euroatlantică.
Din Bruxelles, Washington D.C., Moscova şi Bucureşti au venit semnale distincte, care arată că s-a accelerat viteza schimbărilor vizibile la nivel global, pe bătrânul continent, dar şi în regiunea noastră.
Faptul că şeful delegaţiei U.E., Dirk Schubel, a surâs când anunţa încheierea lunii de miere, dintre Republica Moldova şi comunitatea pe care el o reprezintă, este un indiciu sever că oficialii de la Bruxelles pot avea şi alţi interlocutori la Chişinău.
Nicidecum că U.E. ar renunţa la integrarea landului dintre Prut şi Nistru în structura statelor democratice europene, cu aspiraţii total diferite de cele ale ţărilor membre ale C.S.I., unde este obligatorie recunoaşterea tutelei Moscovei, în schimbul tolerării regimurilor absolutiste, din ex-republicile sovietice rămase membre ale acestei comunităţi.
Surpriza – pentru nostalgicii statului sovietic – este faptul că Barack Obama a luat doar act de nemulţumirile Rusiei, reiterate de Medvedev, la Deauville, cu prilejul reuniunii G-8, fără a face nicio concesie, sau a identifica vreun mecanism diplomatic de menţinere a discuţiei pe această temă.
Asta demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că America revine în forţă pe pământ european, nu îşi trădează aliaţii şi ceea ce a promis va face, pentru securitatea viitorului lor.
Chiar dacă Vladimir Putin se va reîntoarce pe scaunul prezidenţial, la Kremlin, cum sugera presa moscovită, în ultimele zile, de data asta va trebui să fie extrem de diplomat cu Statele Unite.
Altfel, într-o nedorită, dar posibilă situaţie de criză, S.U.A. pot instala scutul antirachetă, la graniţa de răsărit a NATO, în decurs de câteva ore.
Interceptoarele americane din România fiind în măsură să protejeze şi Republica Moldova, faţă de eventualele rachete lansate din Asia, indiferent din ce ţară. Acestea urmând a fi distruse, în aer, la o distanţă considerabilă de Nistru.
Faptul că preşedintele României a decis să nu fie prezent la reuniunea de la Varşovia, a omologilor din Europa Centrală şi de Est, ca urmare a invitării – de către Polonia – a entităţii Kosovo, nerecunoscută de Bucureşti, constituie un semnal dur, necesar şi fără echivoc, în legătură cu reacţiile viitoare la orice tentativă de impunere a unui areal teritorial ilegitim, ca stat de sine stătător, în detrimentul adevărurilor istorice.
România nu mai este ameninţabilă manu militari – nota bene – de niciunul dintre vecinii săi geopolitici.
După cum niciun stat limitrof nu are o forţă militară expediţionară, de peste 10.000 de militari, căliţi, prin rotaţie, în trei teatre de operaţiuni militare, aproape 2.000 dintre ei fiind acum în Afganistan.
Capacitatea disuasivă a României stabilizează sudul flancului răsăritean al Alianţei Nord-Atlantice, contribuind astfel la sprijinirea deciziei Statelor Unite de a ignora pur şi simplu ameninţarea Moscovei cu un nou Război Rece.
By the way!/Apropo! Chiar şi în eventualitatea recurgerii la ediţia sa a doua, la finalul noii confruntări, tot fosta superputere de la răsărit va avea de pierdut – pe plan geopolitic.
Un lux pe care Kremlinul, indiferent de voinţa locatarului principal de azi, sau a celui de mâine, nu şi-l poate permite.
De ce? Din două motive.
Peste patru ani, dacă pronosticurile se vor confirma, China va deveni puterea economică numărul 1 a lumii.
Dar, în deceniile următoare, Statele Unite rămân superputerea militară la nivel global.
Niciun lider al Rusiei viitoare, oricât de dur şi orgolios va fi, nu îşi va permite să fie confruntat, tacit, de doi adversari imposibil de învins.
Dintr-o asemenea perspectivă, trenul Republicii Moldova nu mai este în gara din care putea opta spre Occident, sau spre Răsărit.
Direcţia este cea indicată de vicepreşedintele american Joe Biden, în popasul său decisiv la Chişinău.
Disensiunile dintre cei trei mecanici ştiuţi ai locomotivei basarabene, zvonurile infantile – privind posibile demonstraţii de stradă stipendiate de Kiev şi Moscova, care ar putea răsturna actuala guvernare -, chemările provocatoare – privind unirea imediată cu întâiul stat românesc – nu sunt altceva decât convulsiile, mai mult sau mai puţin artificiale, tipice unei republici uluite că i se cere, din Vest, un singur lucru.
Seriozitate.
Cu precizarea că acum, dar şi în viitor, America (va) menţine ora exactă la Chişinău.
Interesul general | Ion Petrescu | 
September 24, 2011 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
