SUGESTIE PENTRU COMANDANTUL ARMATEI NAŢIONALE

Iniţial, imaginile care au generat aceste rânduri m-au bucurat. În primul rând pentru că Dorin Chirtoacă, charismaticul primar al capitalei celui de-al doilea stat românesc a trecut la o ofensivă imagologică inteligentă. Reflectată şi de probarea aptitudinilor pentru postul de mecanic conductor, al unui transportor blindat, aparţinând unei unităţi a Armatei Republicii Moldova.

Faptul că a păstrat ochelarii, pe timpul demonstrativului filmat de cameramanii prezenţi, constituie un semn de naturaleţe, de respect al identităţii proprii.

Un gest similar, cu ceva timp în urmă, l-a făcut şi Vlad Filat.
Diferenţa?
Dorin Chirtoacă surâde, premierul Filat era preocupat de ceea ce făcea.
Avantaj, la nivelul mesajului receptat de telespectatori – primarul Chişinăului.

Partea a doua a secvenţelor difuzate pe micul ecran vizează recruţii.
Sunt intervievate mamele unor soldaţi ai Brigăzii de Infanterie Motorizată “Ştefan cel Mare”, unde pe vremuri era unitatea sovietică comandată de fratele faimosului general Alexander Ivanovici Lebed, cel care s-a lăudat că dacă vrea, ajunge în şapte ore la Bucureşti.

Şi personal regret că nu a făcut-o!
Pentru că, la momentul declaraţiei sale, starea de spirit, în armata din dreapta Prutului, era una pe măsura provocării arogantului înstelat slav. În şapte ore, între Prut şi Focşani şi-ar fi pierdut onoarea, postul şi viitorul politic – atâta cât a fost ulterior acesta.

Acum vine momentul care m-a întristat.

Prezent la acest eveniment, comandantul Armatei Naţionale a Republicii Moldova,

generalul Iurie Dominic “a anunţat că unii recruţi, care vor merge la armată în această primăvară vor purta uniforme noi.”
Surpriza de proporţii este că fiind întrebat, de o reporteră, în limba trupelor de ocupaţie, din Transnistria, despre acest subiect, tânărul general răspunde candid…în aceeaşi limbă!

Bucurie mai mare, nici că se putea pentru alde Igor Dodon şi Igor Smirnov, nostalgicii vremurilor apuse, ale imperialilor sovietici! Bravos naţiune!

Nu am văzut la Paris, vreun general francez, la Berlin, vreun general german şi la Washington D.C., vreun general american răspunzând unui reporter TV, indiferent de împrejurare, decât în limba oficială a ţării sale. Iar după umila mea ştiinţă există o singură limbă oficială, a celui de-al doilea stat românesc.

Sugerez conaţionalului Iurie Dominic să revadă ceea ce este stipulat, în acest sens, în constituţia republicii, deloc sovietică şi care nu mai este parte a uniunii de state realizată, în veacul trecut, prin forţa armelor şi dictatul imperialist.

Asta dacă ministrul apărării, Vitalie Marinuţă, ţine la statul de drept şi la aplicarea dictonului său:“Cine vrea să muncească, caută soluţii, cine nu – invocă motive.”

Inclusiv lingvistice…

15 FEBRUARIE

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

La 15 februarie a.c., se împlinesc 22 de ani de la retragerea trupelor sovietice din Afganistan. Mai precis a forţelor cu o componenţă multinaţională, dar o singură uniformă. Aceea a Armatei Roşii.

Printre militarii cu steluţe roşii, la căciuli, caschete şi bonete s-au numărat şi vorbitori de limbă română. I-am întâlnit, prima oară, nu în deşertul afgan, ci într-o altă ţară, la un exerciţiu multinaţional, organizat sub egida Parteneriatului pentru Pace. În Bulgaria.

De data asta purtau uniforma Armatei Republicii Moldova. Au atras, de la bun început, privirile admirative ale camarazilor, din celelalte contingente naţionale, reprezentante ale statelor aspirante la statutul de membru al NATO.

Basarabenii erau robuşti. Tăcuţi. Şi purtau, ca semn distinctiv – inclusiv pe timpul exerciţiilor din teren, când se distingeau prin agilitatea mişcării în teren, rapiditatea mânuirii armamentului individual -, celebrul “batic verde”, cu care îşi acopereau părul tuns scurt, un accesoriu vestimentar util mascării în teren, specific şi forţelor speciale americane.

Cu militarii veniţi din România vorbeau în limba strămoşească. Dar între ei, când erau prin preajmă şi alţi profesionişti în uniformă, utilizau limba rusă. În primele zile s-au dovedit a fi reţinuţi, neîncrezători în dialogurile informale. Şi extrem de mândri.

Apoi şi-au deschis petalele prieteniei, fără nicio reticenţă.

Au contribuit la asta şi întâmplări care nu aveau nimic comun cu exerciţiul în sine. De pildă, un ofiţer bulgar, a cărui bunică era româncă, din Cadrilater, mi-a făcut surpriza să ne invite, pe mine şi omologul basarabean – cu însărcinări similare la exerciţiul menţionat -, la un periplu, prin oraşul Belene. Atunci am văzut şi centrala nucleară din apropierea acestei localităţi. Iar dialogul cu camaradul bulgar şi ofiţerul venit de la Chişinău s-a derulat, ore bune, numai în limba… română!

A fost şi un meci de fotbal, între fraţii veniţi din Republica Moldova şi militarii sosiţi de la Bucureşti.

Moldovenii au jucat dur. În forţă. Cu pase cerute în limba rusă.
Confraţii din România i-au surprins pe basarabeni cu un surâs amical, pe chipurile bronzate la instrucţie, cu driblinguri efectuate a la Dobrin, magicianul fotbalului românesc, şuturi pe poartă din poziţii imposibile, un control relaxat al terenului şi absenţa supărării la faulturile deloc uşoare.

Şi conduita lor a avut un efect neaşteptat.

La finalul meciului, încheiat la egalitate, basarabenii au strâns voiniceşte mâinile conaţionalilor din dreapta Prutului şi le-au făcut cu ochiul, semn că partida de fotbal i-a destins. Spectatorii prezenţi, din celelalte contingente naţionale, au aplaudat finalul amical, contrar debutului oarecum încrâncenat, generat de o pasageră înstrăinare a celor cu… “baticuri verzi”.

Peste un timp, poposind la Chişinău, am aflat că există atât o organizaţie a celor care au luptat cu forţele separatiste din Transnistria, cât şi una care i-a unit pe veteranii războiului din Afganistan. Ultima având, conform unei informaţii de ultimă oră, peste opt mii de membri. Mulţi dintre aceştia venind anual la monumentul ridicat în sectorul Râşcani, din capitala Republicii Moldova, pentru a cinsti memoria celor căzuţi la datorie.

Acum, la început de februarie, guvernul pro-european al premierului Vlad(pentru Vest)/Vladimir(pentru Est) Filat a susținut inițiativa legislativă a trei deputate comuniste privind declararea zilei de 15 februarie drept ”Ziua comemorării ostașilor căzuți în războiul din Afganistan”.

Este bine?
Este rău?
Este normal.

Şi va veni şi clipa când această titulatură va fi completată cu acel cuvânt evitat dintr-o îndărătnicie infantilă, a celor ce refuză să înlocuiască ochelarii roşii, ai trecutului, cu cei albaştri, ai viitorului european.

Atunci, probabil, se va numi ”Ziua comemorării ostașilor români căzuți în războiul din Afganistan”.

Citez dintr-o ştire redactată la Chişinău: “Inițiativa legislativă aparține deputatelor comuniste Elena Bodnarenco, Galina Balmoș și Oxana Domenti, care, în nota explicativă menționează că aceasta a fost înaintată la solicitarea Uniunii veteranilor războiului din Afganistan, ce numără peste opt mii de membri. Prin experiența conflictului armat din Afganistan au trecut peste un milion de cetățeni din fostul spațiu sovietic, dintre care 12.500 ostași din R.S.S. Moldovenească”.

Datele statistice arată că, în Afganistan, au decedat 301 ostași originari din Basarabia, 700 au fost răniți, iar 257 de ostaşi au rămas invalizi. Cinci sunt declarați, până în prezent, dispăruți fără urmă. Trist, dar adevărat…

Paradoxul istoriei face ca, prin deşertul afgan, să fi acţionat iniţial trupe sovietice, incluzând militari născuţi în Basarabia, ce scriau epistolele către iubite şi părinţi în limba română şi răspundeau ordinelor primite în limba rusă.

Acum, în teatrul de operaţii afgan, în cadrul trupelor aliate, trimise de NATO se află şi un puternic contingent naţional românesc, extrem de apreciat de americani, pentru loialitate, modestie, eficienţă, capacitate excepţională de comunicare cu populaţia locală, executare exemplară a misiunilor, chiar şi în condiţiile unei dotări perfectibile.

În Afganistan au căzut la datorie şi militari români. Ucişi mişeleşte. Înmormântaţi, în pământul străbun, cu onoruri naţionale.

Sacrificiul anterior al eroilor basarabeni – a căror amintire este cinstită anual la 15 februarie, în stânga Prutului -, urmat de cel al conaţionalilor din Armata României, căzuţi la datorie în acelaşi nemilos deşert afgan, nu constituie decât cărări şerpuitoare spre acelaşi destin comun.

Unul care nu poate fi extirpat din istoria vremurilor viitoare.