În anul în care au fost aniversaţi cei 200 de ani de la izbucnirea Marii Revoluţii
Franceze de la 1789, alte Revoluţii au marcat în variate forme, “de catifea” sau
sângeroase, „destrămarea imperiului exterior” al URSS, având drept rezultat eliberarea
Europei Centrale şi de Est de sub ocupaţia Armatei Roşii precum şi înlăturarea sistemului
social-economic şi politic legitimat prin ideologia comunistă. Doi ani mai târziu avea loc
cea de „a IV-a Revoluţie Rusă”, iar statul sovietic însuşi cunoştea o rapidă dezintegrare.
FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE – ŞCOALA NAŢIONALĂ DE
STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE
INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
INSTITUTUL NAŢIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI
CENTRUL PENTRU GEOPOLITICĂ ŞI STUDII DE SECURITATE –
UNIVERSITATEA EUROPEI DE SUD-EST LUMINA
îşi propun să analizeze „finalul unui secol scurt” prin organizarea conferinţei
20 DE ANI DE LA PRĂBUŞIREA IMPERIULUI SOVIETIC – „LECŢII” ÎN RETROSPECTIVĂ
Conferinţa este organizată în parteneriat cu Facultatea de Istorie a Universităţii
Creştine „Dimitrie Cantemir” şi Centrul de Studii Ruse şi Sovietice.
Evenimentul va avea loc în data de 21 noiembrie 2011, începând cu ora 10.00, la
sediul Universităţii Europei de Sud-Est Lumina (Şos. Colentina nr. 64 B, sector 2).
Conferinţa este organizată pe următoarele paneluri:
1) Provocări metodologice în studierea fenomenului prăbuşirii
comunismului în Europa Centrală şi de Est
Istoricii şi politologii au tratat în mod diferit tematica prăbuşirii comunismului în
Europa Centrală şi de Est. Este posibilă o reconciliere a demersului istoriografic cu cel
politologic în abordarea sa?
2) Incursiuni în „durata scurtă” a tranziţiei (1989 – 1991)
În cele două decenii scurse de la prăbuşirea imperiului sovietic s-au clarificat multe
aspecte necunoscute ale acestui moment de cezură fundamental din istoria relaţiilor
internaţionale, însă au rămas multe „pete albe” în reconstituirea veridică a acestui
moment. Ce ştim şi ce nu ştim încă despre perioada 1989 – 1991?
3) „Lecţiile” globale ale prăbuşirii comunismului în Europa Centrală şi
de Est
Evenimentele petrecute în perioada 1989 – 1991 au fost percepute ca evenimente
regionale cu consecinţe globale. Care este semnificaţia lor internaţională? Au marcat
ele începutul unei noi perioade de tranziţie către restructurarea sistemului internaţional
în integralitatea sa? Ce urmează după unipolarismul american?
Înscrierile se trimit prin e-mail la costycorneanu@gmail.com sau fax 021/311.87.06
până la data de 25 octombrie 2011. Vă rugăm să trimiteţi, împreună cu titlul comunicării,
un scurt rezumat al acesteia (maxim 250 cuvinte) şi un curriculum vitae. Organizatorii
conferinţei vor publica un volum cu comunicările şi discuţiile din timpul conferinţei.
Preşedintele Comitetului de Organizare
Prof. univ. dr. Adrian Pop
Agenţia de presă Xinhua a anunţat, pe 29 septembrie a.c., că guvernul chinez a decis să mărească pensiile militarilor cu handicap, familiilor soldaţilor ucişi în acţiune şi foştilor militari ai Armatei Roşii, cu 15, până la 20%.
Noul sistem de pensii militare intră în vigoare la 1 octombrie a.c., se afirmă într-o circulară comună a Ministerului Afacerilor Civile şi Ministerului de Finanţe.
Soldaţii cu handicap (inclusiv ofiţeri de poliţie şi membrii miliţiei), vor primi acum o pensie anuală de peste 30.000 de yuani=4.845 dolari, o creştere vizibilă faţă de cea anterioară, cu 4.000 de yuani, stabilită în anul 2010.
Pensia anuală, pentru membrii de familie – ai soldaţilor căzuţi la datorie -, care locuiesc în zonele urbane va fi ridicată la 10.480 de yuani, iar aceea pentru cei din zonele rurale va ajunge la 6.030 de yuani.
Veteranii Armatei Roşii, care au făcut parte din forţele armate conduse de Partidul Comunist din China, în anii 1927-1937, vor primi o alocare anuală de 22.000 de yuani.
Este a 18-a ajustare de acest fel, pentru militarii cu handicap, după 1978. Asta înseamnă că guvernul central va aloca în plus 870 milioane de yuani.
Guvernul chinez a alocat acum 23 miliarde yuani pentru soldaţii cu handicap, familiile îndoliate, şi ex-soldaţi ai Armatei Roşii, în 2011, de aceste măsuri beneficiind 6 milioane de chinezi.
La 66 de ani distanţă, de la capitularea Germaniei naziste, în faţa Coaliţiei Naţiunilor Unite, este cazul să ne reamintim cum a fost posibil ca Wehrmachtul lui Hitler să pună în aplicare Planul Barbarossa, la care Armata Roşie, a lui Stalin, nu a putut opune decât eroismul, disperarea şi dârzenia luptătorilor copleşiţi de superioritatea numerică şi tehnică a maşinei de război naziste, comandată de generali cu o experienţă incomparabilă cu aceea a înstelaţilor sovietici.
Meritul acestor imagini, realizate de cineaşti ruşi, este acela de a fi prezentat obiectiv raportul de forţe dintre trupele germane şi cele sovietice, precum şi diferenţele calitative majore dintre tehnica de luptă cu care erau înzestraţi soldaţii lui Hitler şi cea cu care încercau să le încetinească ofensiva iniţială purtătorii steluţelor roşii.
Comentariul în limba rusă, cu titrare în limba engleză, este o probă de profesionalism al realizatorilor acestui serial, unul care reconstituie exact erorile liderilor de atunci de la Moscova, fără a recurge la o propagandă ieftină, ci la cifre comparabile, care îndeamnă la reflecţii şi concluzii pragmatice.
Înainte de a fi repurtat victoria, alături de Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie, la 9 mai 1945, statul multinaţional comunist condus de Iosif Visarionovici Stalin a plătit enorm, cu zeci de milioane de vieţi nevinovate, iluzia dictatorului de la Kremlin, conform căreia prin odiosul Pact Ribbentrop-Molotov nu doar îşi va satisface poftele teritoriale, prin anexări samavolnice, precum aceea a Basarabiei, ci şi va tempera spiritul războinic a omologului de la Berlin.
Chiar dacă a savurat parada Victoriei, în Moscova, la 9 Mai 1945, Stalin nu putea şterge din memoria concetăţenilor sovietici umilirea şi dramele trăite în prima parte a războiului dus cu trupele hitleriste, datorate aroganţei şi nedorinţei lui de a acepta o realitate confirmată de tot mai desele rapoarte ale serviciului propriu de contraspionaj.
Eroii pot fi comemoraţi an de an, devenind, în timp, dintr-un şir nesfârşit de nume concrete, un număr impresionant în cartea de istorie. Dar dictatorii nu trebuie uitaţi pentru crimele comise.
Stalin fiind, din această perspectivă, la fel de odios ca şi Hitler.
Academia Militară – actuala Universitate Naţională de Apărare, din Bucureşti – are, în evoluţia sa postbelică, două momente total necunoscute opiniei publice, de pe plaiurile mioritice. Evocate în istoria orală, a celor ce au trăit clipe incredibile, dar cu un tâlc aparte, în perioade vitrege, din deceniile însemnate de secera şi ciocanul impuse de marea putere, pe atunci, de la Răsărit.
Primul s-a petrecut pe timpul când liderul României – oficial proclamată republică populară -, temperatul Gheorghe Gheorghiu-Dej, se străduia să găsească o soluţie pentru diminuarea tutelei Kremlinului, al cărei corolar urma să fie retragerea trupele sovietice, din ţară.
Emisarii săi, în frunte cu premierul Ion Gheorghe Maurer purtau, în deceniul şase, convorbiri succesive, extrem de curajoase, cu reprezentanţii Moscovei şi ai Beijingului, în încercarea de a media între liderii U.R.S.S. şi cei ai Chinei comuniste, care, orgolioşi, nevoie mare, nu ezitaseră să ordone trupelor, de la graniţa lor comună, acţiuni de descurajare a părţii… adverse.
Atunci, în mod deliberat, în Academia Militară erau difuzate, la ofiţerii-elevi, stenogramele discuţiilor oficiale, iar poziţiile demne ale diplomaţilor români, abilitatea lui Maurer de a domina, prin verb bine ales, pe interlocutorul bazat doar pe superioritatea numerică a populaţiei şi armatei sale, generau o mândrie din start dorită de iniţiatorii acestei instruiri originale, neinclusă în programa academică oficială.
Chiar dacă purtau uniforme ce se încheiau cu copci la gât, după modelul existent în Armata Roşie, ofiţerii cursanţi simţeau bucuria de a fi martorii eliberării treptate, a României, din chingile Imperiului Sovietic.
Şi Gheorghe Gheorghiu-Dej a reuşit împăcarea lui Stalin cu omologul chinez. Apoi, pe Hruşciov l-a convins, cu ocazia unei celebre vânători, organizate special pentru el, în România, să retragă trupele sovietice.
Pentru asta, Dej a plătit cu viaţa, fiind iradiat special, de intelligence-ul răsăritean, cu prilejul unei vizite ulterioare la Moscova.
Al doilea moment a avut loc în perioada când liderul României – devenită republică socialistă -, colericul Nicolae Ceauşescu, se străduia să îşi păstreze statutul de preşedinte care nu ia automat poziţia de drepţi, când strănuta omologul de la Moscova.
Atunci, la mijlocul deceniului nouă, din secolul trecut, ofiţerilor elevi, din Academia Militară li s-a vorbit, în aula mare, de Mareşalul Ion Antonescu. Franc. Fără mistificări.
Un istoric militar care a făcut asta cu dezinvoltură, vorbind liber nenumăraţilor cursanţi, a fost comandorul Jipa Rotaru. Cu o voce tunătoare, ca pe timp de furtună. Cu privirile aţintite în ochii uimiţi ai tinerilor ofiţeri, ce aşteptau de mult această rupere de nori. Cu recurs la documentele existente în arhivele militare.
Comandorul fulgera conştiinţele junilor locotenenţi-majori, căpitani şi maiori cu sintagme electrizante:– Mareşalul a ordonat…mareşalul a dispus…mareşalul nu a ezitat…
Fremăta sala. De emoţie. De bucurie interioară. De revenire, în forţă, la Adevărurile Naţiei Române – luminoase, în penumbră sau întunericite. De stihiile trecutului.
Cu comandorul Jipa Rotaru, eu şi camarazii mei „am mâncat istorie militară pe pâine”. Ne-a indicat direcţia. Pur naţională. Ne-a arătat unde să găsim sursele inedite. Ne-a învăţat cum să despărţim (re)sentimentele de adevărul istoric.
Când preda de la tribuna din aula mare a Academiei Militare simţeam cum zboară cu gândul peste noi, în timp, în anii confruntărilor dure, din Al Doilea Război Mondial. Unul în care Mareşalul şi-a păstrat onoarea, nevrând să trădeze aliatul de atunci, Germania.
Lovitura de stat care a urmat, prin arestarea lui şi întoarcerea armelor împotriva armatei germane, a fost şi este considerată o trădare – şi azi -, de către ofiţerii Bundeswehrului. Am constatat asta, în mod oficial, la Berlin. Nu o singură dată.
Ca unul care am avut ulterior privilegiul să îl cunosc pe locotenent-colonelul George Magherescu, cel ce a lucrat ani buni alături de Mareşal, ştiindu-i corespondenţa, transmiţându-i ordinele, însoţindu-l în cele mai diverse locuri, ascultându-i îndoielile şi fiind martor la deciziile sale irevocabile, pot scrie acum căistoricul militar Jipa Rotaru ne-a spus adevărul despre Ion Antonescu.
Într-un moment când noi înşine, ca tineri ofiţeri, căutam un model rupt de societatea în care trăiam. Un comandant validat de front. Cu victoriile şi înfrângerile inevitabile. Un bărbat de stat, nu un preş în faţa puterilor trecătoare ale vremii.
Magherescu îmi spunea – după ce am aşteptat o jumătate de oră, în antecamera biroului lui, din casa veche, unde trăia, în Bucureşti, asta ca să mă învăţ cu protocolul de la Cabinetul Mareşalului! – retrăind clipe trecute cu ochii deschişi : – Ion Antonescu a fost un sfânt! Un om fără de partid. A scris liderilor de partid invitându-i să preia puterea. L-au refuzat.
Nu. Ion Antonescu nu a fost un sfânt. Dar şi-a iubit ţara.
A fost soluţia cea mai bună, aleasă de regele Carol al II-lea, pentru ca România, cu un teritoriu amputat samavolnic, în 1940 – la est, sud şi vest – să rămână cu acel areal pământesc menit a-i pregăti reîntoarcerea la graniţele naţionale din 1918.
Iar liderii partidelor istorice preferau să mimeze opoziţia, fiind conştienţi că, pentru moment, era preferabil un generalisim ca Antonescu, de care se puteau delimita fără a păţi nimic, rămânând imaculaţi în perioada ulterioară, când sperau să revină, cu sprijinul statelor occidentale, la putere. O iluzie pe care au plătit-o scump…
Pe 28 aprilie 2011, magister Jipa Rotaru rostuieşte şapte decenii pe răbojul vieţii sale. Nu se cuvine să judec aici decât ipostaza sa de mentor al atâtor ofiţeri elevi, martori, în Academia Militară, ai pasiunii sale pentru restabilirea adevărului istoric, despre Mareşalul Ion Antonescu – cel pus între paranteze, în manualele de istorie, doar pentru că a fost învins, prin trădare, la Palatul Regal, pe 23 August 1944.
Dacă ar fi învins, ar fi avut statui în fiecare oraş…
Aşa şi-a asumat fără frică soarta. Şi a rămas în istoria lumii ca singurul general condamnat la moarte, care a ordonat chiar el plutonului de execuţie, să deschidă focul asupra sa.
După 1990, discipoli ai profesorului universitar dr. Jipa Rotaru au reuşit, pentru scurt timp, să amplaseze, în aula unde le predase mentorul lor despre Mareşal, efigia lui Ion Antonescu.
Care a rămas acolo până ce noii aliaţi, de peste Ocean, şi-au dat seama ce simbol, puternic, mai reprezenta Conducătorul Statului, din anii ultimei conflagraţii mondiale, asupra ofiţerimii postdecembriste, dornică de ordine şi linişte, într-o societate dominată de un haos bine calculat, menit a ascunde jaful, la drumul mare, al avuţiei naţionale.
Erau ani când istoricul militar Constantin Hlihor a scos primul la lumină filmul execuţiei Mareşalului, pe care l-au… cosemnat colegi temerari, precum Mircea Socolov şi Ion Emil, tocmai pentru a apăra, prin echipă, o iniţiativă ce putea atrage represalii, ducând până la îndepărtarea lor din armată. Când am dus acest film la Ministerul Apărării din Chişinău, polcovnicii slavi, din somptuoasele birouri, s-au îngălbenit subit la chip…
Nici ambasada americană din Bucureşti, nici ministrul apărării care a pus în practică o indicaţie verbală a acesteia, nu au avut curajul să ceară expres scoaterea tabloului lui Ion Antonescu, din Academia Militară. Un asemenea ordin ar fi atras o reacţie imprevizibilă a ofiţerilor români, de care se temea chiar Ion Iliescu, preşedintele de atunci al ţării.
S-a găsit, peste noapte, o soluţie pragmatică.
Tabloul rămânea, dar apărea inscripţionarea “criminal de război.”
Dar o asemenea etichetă nu a apărut pe tabloul unui general israelian, ştiut că a ordonat represalii sângeroase împotriva manifestanţilor arabi, pe timpul Intifadei palestiniene!
Un lucru normal. De vreme ce generalii Tzahalului – armata Israelului, au fost mereu victorioşi.
La 70 de ani, comandorul în rezervă Jipa Rotaru este mărturia vie a unui mod lucid de raportare, la memoria Mareşalului ce a condus România în cei mai grei ani de război, din veacul trecut.
Ofiţerii ce i-au fost cursanţi îi datorează şi lui tăria loialităţii faţă de Patrie, probată în vitregiile ulterioare, precum cea din 1989, care le-a marcat decisiv cariera militară.
La 15 februarie a.c., se împlinesc 22 de ani de la retragerea trupelor sovietice din Afganistan. Mai precis a forţelor cu o componenţă multinaţională, dar o singură uniformă. Aceea a Armatei Roşii.
Printre militarii cu steluţe roşii, la căciuli, caschete şi bonete s-au numărat şi vorbitori de limbă română. I-am întâlnit, prima oară, nu în deşertul afgan, ci într-o altă ţară, la un exerciţiu multinaţional, organizat sub egida Parteneriatului pentru Pace. În Bulgaria.
De data asta purtau uniforma Armatei Republicii Moldova. Au atras, de la bun început, privirile admirative ale camarazilor, din celelalte contingente naţionale, reprezentante ale statelor aspirante la statutul de membru al NATO.
Basarabenii erau robuşti. Tăcuţi. Şi purtau, ca semn distinctiv – inclusiv pe timpul exerciţiilor din teren, când se distingeau prin agilitatea mişcării în teren, rapiditatea mânuirii armamentului individual -, celebrul “batic verde”, cu care îşi acopereau părul tuns scurt, un accesoriu vestimentar util mascării în teren, specific şi forţelor speciale americane.
Cu militarii veniţi din România vorbeau în limba strămoşească. Dar între ei, când erau prin preajmă şi alţi profesionişti în uniformă, utilizau limba rusă. În primele zile s-au dovedit a fi reţinuţi, neîncrezători în dialogurile informale. Şi extrem de mândri.
Apoi şi-au deschis petalele prieteniei, fără nicio reticenţă.
Au contribuit la asta şi întâmplări care nu aveau nimic comun cu exerciţiul în sine. De pildă, un ofiţer bulgar, a cărui bunică era româncă, din Cadrilater, mi-a făcut surpriza să ne invite, pe mine şi omologul basarabean – cu însărcinări similare la exerciţiul menţionat -, la un periplu, prin oraşul Belene. Atunci am văzut şi centrala nucleară din apropierea acestei localităţi. Iar dialogul cu camaradul bulgar şi ofiţerul venit de la Chişinău s-a derulat, ore bune, numai în limba… română!
A fost şi un meci de fotbal, între fraţii veniţi din Republica Moldova şi militarii sosiţi de la Bucureşti.
Moldovenii au jucat dur. În forţă. Cu pase cerute în limba rusă.
Confraţii din România i-au surprins pe basarabeni cu un surâs amical, pe chipurile bronzate la instrucţie, cu driblinguri efectuate a la Dobrin, magicianul fotbalului românesc, şuturi pe poartă din poziţii imposibile, un control relaxat al terenului şi absenţa supărării la faulturile deloc uşoare.
Şi conduita lor a avut un efect neaşteptat.
La finalul meciului, încheiat la egalitate, basarabenii au strâns voiniceşte mâinile conaţionalilor din dreapta Prutului şi le-au făcut cu ochiul, semn că partida de fotbal i-a destins. Spectatorii prezenţi, din celelalte contingente naţionale, au aplaudat finalul amical, contrar debutului oarecum încrâncenat, generat de o pasageră înstrăinare a celor cu… “baticuri verzi”.
Peste un timp, poposind la Chişinău, am aflat că există atât o organizaţie a celor care au luptat cu forţele separatiste din Transnistria, cât şi una care i-a unit pe veteranii războiului din Afganistan. Ultima având, conform unei informaţii de ultimă oră, peste opt mii de membri. Mulţi dintre aceştia venind anual la monumentul ridicat în sectorul Râşcani, din capitala Republicii Moldova, pentru a cinsti memoria celor căzuţi la datorie.
Acum, la început de februarie, guvernul pro-european al premierului Vlad(pentru Vest)/Vladimir(pentru Est) Filat a susținut inițiativa legislativă a trei deputate comuniste privind declararea zilei de 15 februarie drept”Ziua comemorării ostașilor căzuți în războiul din Afganistan”.
Este bine?
Este rău?
Este normal.
Şi va veni şi clipa când această titulatură va fi completată cu acel cuvânt evitat dintr-o îndărătnicie infantilă, a celor ce refuză să înlocuiască ochelarii roşii, ai trecutului, cu cei albaştri, ai viitorului european.
Atunci, probabil, se va numi ”Ziua comemorării ostașilor români căzuți în războiul din Afganistan”.
Citez dintr-o ştire redactată la Chişinău: “Inițiativa legislativă aparține deputatelor comuniste Elena Bodnarenco, Galina Balmoș și Oxana Domenti, care, în nota explicativă menționează că aceasta a fost înaintată la solicitarea Uniunii veteranilor războiului din Afganistan, ce numără peste opt mii de membri. Prin experiența conflictului armat din Afganistan au trecut peste un milion de cetățeni din fostul spațiu sovietic, dintre care 12.500 ostași din R.S.S. Moldovenească”.
Datele statistice arată că, în Afganistan, au decedat 301 ostași originari din Basarabia, 700 au fost răniți, iar 257 de ostaşi au rămas invalizi. Cinci sunt declarați, până în prezent, dispăruți fără urmă. Trist, dar adevărat…
Paradoxul istoriei face ca, prin deşertul afgan, să fi acţionat iniţial trupe sovietice, incluzând militari născuţi în Basarabia, ce scriau epistolele către iubite şi părinţi în limba română şi răspundeau ordinelor primite în limba rusă.
Acum, în teatrul de operaţii afgan, în cadrul trupelor aliate, trimise de NATO se află şi un puternic contingent naţional românesc, extrem de apreciat de americani, pentru loialitate, modestie, eficienţă, capacitate excepţională de comunicare cu populaţia locală, executare exemplară a misiunilor, chiar şi în condiţiile unei dotări perfectibile.
În Afganistan au căzut la datorie şi militari români. Ucişi mişeleşte. Înmormântaţi, în pământul străbun, cu onoruri naţionale.
Sacrificiul anterior al eroilor basarabeni – a căror amintire este cinstită anual la 15 februarie, în stânga Prutului -, urmat de cel al conaţionalilor din Armata României, căzuţi la datorie în acelaşi nemilos deşert afgan, nu constituie decât cărări şerpuitoare spre acelaşi destin comun.
Unul care nu poate fi extirpat din istoria vremurilor viitoare.
Interesul general | Ion Petrescu | 
October 13, 2011 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
