„Destrămarea imperiului exterior” al URSS

În anul în care au fost aniversaţi cei 200 de ani de la izbucnirea Marii Revoluţii
Franceze de la 1789, alte Revoluţii au marcat în variate forme, “de catifea” sau
sângeroase, „destrămarea imperiului exterior” al URSS, având drept rezultat eliberarea
Europei Centrale şi de Est de sub ocupaţia Armatei Roşii precum şi înlăturarea sistemului
social-economic şi politic legitimat prin ideologia comunistă. Doi ani mai târziu avea loc
cea de „a IV-a Revoluţie Rusă”, iar statul sovietic însuşi cunoştea o rapidă dezintegrare.

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE – ŞCOALA NAŢIONALĂ DE
STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

îşi propun să analizeze „finalul unui secol scurt” prin organizarea conferinţei

20 DE ANI DE LA PRĂBUŞIREA IMPERIULUI SOVIETIC – „LECŢII” ÎN RETROSPECTIVĂ

Conferinţa este organizată în parteneriat cu Facultatea de Istorie a Universităţii
Creştine „Dimitrie Cantemir” şi Centrul de Studii Ruse şi Sovietice.

Evenimentul va avea loc în data de 21 noiembrie 2011, începând cu ora 10.00, la
sediul Universităţii Europei de Sud-Est Lumina (Şos. Colentina nr. 64 B, sector 2).

Conferinţa este organizată pe următoarele paneluri:

1) Provocări metodologice în studierea fenomenului prăbuşirii
comunismului în Europa Centrală şi de Est

Istoricii şi politologii au tratat în mod diferit tematica prăbuşirii comunismului în
Europa Centrală şi de Est. Este posibilă o reconciliere a demersului istoriografic cu cel
politologic în abordarea sa?

2) Incursiuni în „durata scurtă” a tranziţiei (1989 – 1991)

În cele două decenii scurse de la prăbuşirea imperiului sovietic s-au clarificat multe
aspecte necunoscute ale acestui moment de cezură fundamental din istoria relaţiilor
internaţionale, însă au rămas multe „pete albe” în reconstituirea veridică a acestui
moment. Ce ştim şi ce nu ştim încă despre perioada 1989 – 1991?

3) „Lecţiile” globale ale prăbuşirii comunismului în Europa Centrală şi
de Est

Evenimentele petrecute în perioada 1989 – 1991 au fost percepute ca evenimente
regionale cu consecinţe globale. Care este semnificaţia lor internaţională? Au marcat
ele începutul unei noi perioade de tranziţie către restructurarea sistemului internaţional
în integralitatea sa? Ce urmează după unipolarismul american?

Înscrierile se trimit prin e-mail la costycorneanu@gmail.com sau fax 021/311.87.06
până la data de 25 octombrie 2011. Vă rugăm să trimiteţi, împreună cu titlul comunicării,
un scurt rezumat al acesteia (maxim 250 cuvinte) şi un curriculum vitae. Organizatorii
conferinţei vor publica un volum cu comunicările şi discuţiile din timpul conferinţei.

Preşedintele Comitetului de Organizare
Prof. univ. dr. Adrian Pop

_________________________________

Pensii militare mărite la 6.000.000 de chinezi

Agenţia de presă Xinhua a anunţat, pe 29 septembrie a.c., că guvernul chinez a decis să mărească pensiile militarilor cu handicap, familiilor soldaţilor ucişi în acţiune şi foştilor militari ai Armatei Roşii, cu 15, până la 20%.

Noul sistem de pensii militare intră în vigoare la 1 octombrie a.c., se afirmă într-o circulară comună a Ministerului Afacerilor Civile şi Ministerului de Finanţe.

Soldaţii cu handicap (inclusiv ofiţeri de poliţie şi membrii miliţiei), vor primi acum o pensie anuală de peste 30.000 de yuani=4.845 dolari, o creştere vizibilă faţă de cea anterioară, cu 4.000 de yuani, stabilită în anul 2010.

Pensia anuală, pentru membrii de familie – ai soldaţilor căzuţi la datorie -, care locuiesc în zonele urbane va fi ridicată la 10.480 de yuani, iar aceea pentru cei din zonele rurale va ajunge la 6.030 de yuani.

Veteranii Armatei Roşii, care au făcut parte din forţele armate conduse de Partidul Comunist din China, în anii 1927-1937, vor primi o alocare anuală de 22.000 de yuani.

Este a 18-a ajustare de acest fel, pentru militarii cu handicap, după 1978. Asta înseamnă că guvernul central va aloca în plus 870 milioane de yuani.

Guvernul chinez a alocat acum 23 miliarde yuani pentru soldaţii cu handicap, familiile îndoliate, şi ex-soldaţi ai Armatei Roşii, în 2011, de aceste măsuri beneficiind 6 milioane de chinezi.

Să nu uităm Barbarossa…

La 66 de ani distanţă, de la capitularea Germaniei naziste, în faţa Coaliţiei Naţiunilor Unite, este cazul să ne reamintim cum a fost posibil ca Wehrmachtul lui Hitler să pună în aplicare Planul Barbarossa, la care Armata Roşie, a lui Stalin, nu a putut opune decât eroismul, disperarea şi dârzenia luptătorilor copleşiţi de superioritatea numerică şi tehnică a maşinei de război naziste, comandată de generali cu o experienţă incomparabilă cu aceea a înstelaţilor sovietici.

Meritul acestor imagini, realizate de cineaşti ruşi, este acela de a fi prezentat obiectiv raportul de forţe dintre trupele germane şi cele sovietice, precum şi diferenţele calitative majore dintre tehnica de luptă cu care erau înzestraţi soldaţii lui Hitler şi cea cu care încercau să le încetinească ofensiva iniţială purtătorii steluţelor roşii.

Comentariul în limba rusă, cu titrare în limba engleză, este o probă de profesionalism al realizatorilor acestui serial, unul care reconstituie exact erorile liderilor de atunci de la Moscova, fără a recurge la o propagandă ieftină, ci la cifre comparabile, care îndeamnă la reflecţii şi concluzii pragmatice.

Înainte de a fi repurtat victoria, alături de Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie, la 9 mai 1945, statul multinaţional comunist condus de Iosif Visarionovici Stalin a plătit enorm, cu zeci de milioane de vieţi nevinovate, iluzia dictatorului de la Kremlin, conform căreia prin odiosul Pact Ribbentrop-Molotov nu doar îşi va satisface poftele teritoriale, prin anexări samavolnice, precum aceea a Basarabiei, ci şi va tempera spiritul războinic a omologului de la Berlin.

Chiar dacă a savurat parada Victoriei, în Moscova, la 9 Mai 1945, Stalin nu putea şterge din memoria concetăţenilor sovietici umilirea şi dramele trăite în prima parte a războiului dus cu trupele hitleriste, datorate aroganţei şi nedorinţei lui de a acepta o realitate confirmată de tot mai desele rapoarte ale serviciului propriu de contraspionaj.

Eroii pot fi comemoraţi an de an, devenind, în timp, dintr-un şir nesfârşit de nume concrete, un număr impresionant în cartea de istorie. Dar dictatorii nu trebuie uitaţi pentru crimele comise.
Stalin fiind, din această perspectivă, la fel de odios ca şi Hitler.

EPISODUL 1:

EPISODUL 2:

EPISODUL 3:

EPISODUL 4:

EPISODUL 5:

15 FEBRUARIE

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

La 15 februarie a.c., se împlinesc 22 de ani de la retragerea trupelor sovietice din Afganistan. Mai precis a forţelor cu o componenţă multinaţională, dar o singură uniformă. Aceea a Armatei Roşii.

Printre militarii cu steluţe roşii, la căciuli, caschete şi bonete s-au numărat şi vorbitori de limbă română. I-am întâlnit, prima oară, nu în deşertul afgan, ci într-o altă ţară, la un exerciţiu multinaţional, organizat sub egida Parteneriatului pentru Pace. În Bulgaria.

De data asta purtau uniforma Armatei Republicii Moldova. Au atras, de la bun început, privirile admirative ale camarazilor, din celelalte contingente naţionale, reprezentante ale statelor aspirante la statutul de membru al NATO.

Basarabenii erau robuşti. Tăcuţi. Şi purtau, ca semn distinctiv – inclusiv pe timpul exerciţiilor din teren, când se distingeau prin agilitatea mişcării în teren, rapiditatea mânuirii armamentului individual -, celebrul “batic verde”, cu care îşi acopereau părul tuns scurt, un accesoriu vestimentar util mascării în teren, specific şi forţelor speciale americane.

Cu militarii veniţi din România vorbeau în limba strămoşească. Dar între ei, când erau prin preajmă şi alţi profesionişti în uniformă, utilizau limba rusă. În primele zile s-au dovedit a fi reţinuţi, neîncrezători în dialogurile informale. Şi extrem de mândri.

Apoi şi-au deschis petalele prieteniei, fără nicio reticenţă.

Au contribuit la asta şi întâmplări care nu aveau nimic comun cu exerciţiul în sine. De pildă, un ofiţer bulgar, a cărui bunică era româncă, din Cadrilater, mi-a făcut surpriza să ne invite, pe mine şi omologul basarabean – cu însărcinări similare la exerciţiul menţionat -, la un periplu, prin oraşul Belene. Atunci am văzut şi centrala nucleară din apropierea acestei localităţi. Iar dialogul cu camaradul bulgar şi ofiţerul venit de la Chişinău s-a derulat, ore bune, numai în limba… română!

A fost şi un meci de fotbal, între fraţii veniţi din Republica Moldova şi militarii sosiţi de la Bucureşti.

Moldovenii au jucat dur. În forţă. Cu pase cerute în limba rusă.
Confraţii din România i-au surprins pe basarabeni cu un surâs amical, pe chipurile bronzate la instrucţie, cu driblinguri efectuate a la Dobrin, magicianul fotbalului românesc, şuturi pe poartă din poziţii imposibile, un control relaxat al terenului şi absenţa supărării la faulturile deloc uşoare.

Şi conduita lor a avut un efect neaşteptat.

La finalul meciului, încheiat la egalitate, basarabenii au strâns voiniceşte mâinile conaţionalilor din dreapta Prutului şi le-au făcut cu ochiul, semn că partida de fotbal i-a destins. Spectatorii prezenţi, din celelalte contingente naţionale, au aplaudat finalul amical, contrar debutului oarecum încrâncenat, generat de o pasageră înstrăinare a celor cu… “baticuri verzi”.

Peste un timp, poposind la Chişinău, am aflat că există atât o organizaţie a celor care au luptat cu forţele separatiste din Transnistria, cât şi una care i-a unit pe veteranii războiului din Afganistan. Ultima având, conform unei informaţii de ultimă oră, peste opt mii de membri. Mulţi dintre aceştia venind anual la monumentul ridicat în sectorul Râşcani, din capitala Republicii Moldova, pentru a cinsti memoria celor căzuţi la datorie.

Acum, la început de februarie, guvernul pro-european al premierului Vlad(pentru Vest)/Vladimir(pentru Est) Filat a susținut inițiativa legislativă a trei deputate comuniste privind declararea zilei de 15 februarie drept ”Ziua comemorării ostașilor căzuți în războiul din Afganistan”.

Este bine?
Este rău?
Este normal.

Şi va veni şi clipa când această titulatură va fi completată cu acel cuvânt evitat dintr-o îndărătnicie infantilă, a celor ce refuză să înlocuiască ochelarii roşii, ai trecutului, cu cei albaştri, ai viitorului european.

Atunci, probabil, se va numi ”Ziua comemorării ostașilor români căzuți în războiul din Afganistan”.

Citez dintr-o ştire redactată la Chişinău: “Inițiativa legislativă aparține deputatelor comuniste Elena Bodnarenco, Galina Balmoș și Oxana Domenti, care, în nota explicativă menționează că aceasta a fost înaintată la solicitarea Uniunii veteranilor războiului din Afganistan, ce numără peste opt mii de membri. Prin experiența conflictului armat din Afganistan au trecut peste un milion de cetățeni din fostul spațiu sovietic, dintre care 12.500 ostași din R.S.S. Moldovenească”.

Datele statistice arată că, în Afganistan, au decedat 301 ostași originari din Basarabia, 700 au fost răniți, iar 257 de ostaşi au rămas invalizi. Cinci sunt declarați, până în prezent, dispăruți fără urmă. Trist, dar adevărat…

Paradoxul istoriei face ca, prin deşertul afgan, să fi acţionat iniţial trupe sovietice, incluzând militari născuţi în Basarabia, ce scriau epistolele către iubite şi părinţi în limba română şi răspundeau ordinelor primite în limba rusă.

Acum, în teatrul de operaţii afgan, în cadrul trupelor aliate, trimise de NATO se află şi un puternic contingent naţional românesc, extrem de apreciat de americani, pentru loialitate, modestie, eficienţă, capacitate excepţională de comunicare cu populaţia locală, executare exemplară a misiunilor, chiar şi în condiţiile unei dotări perfectibile.

În Afganistan au căzut la datorie şi militari români. Ucişi mişeleşte. Înmormântaţi, în pământul străbun, cu onoruri naţionale.

Sacrificiul anterior al eroilor basarabeni – a căror amintire este cinstită anual la 15 februarie, în stânga Prutului -, urmat de cel al conaţionalilor din Armata României, căzuţi la datorie în acelaşi nemilos deşert afgan, nu constituie decât cărări şerpuitoare spre acelaşi destin comun.

Unul care nu poate fi extirpat din istoria vremurilor viitoare.