Caricatura de mai jos, publicată pe 14 octombrie a.c., la Moscova, este una comandată de premierul Vladimir Putin, alias Vova, care se şi vede ales preşedinte – pentru a treia oară, dar nu contează, doar în Rusia este autocraţie, nu democraţie – şi crede că va avea drept interlocutor la Casa Albă nu pe Barack Obama – prietenul lui Dmitri Medvedev, numit de republicanii de peste Ocean “preşedintele unui singur mandat” – ci pe Mitt Romney.
Ei bine, de data asta, KGB/FSB-ul lui Vova s-a făcut de râs!
Dacă desenul ironic inserat la finalul acestui material publicistic a apărut vineri 14 octombrie, înseamnă că satira grafică a fost comandată la începutul săptămânii trecute, când nici americanii de rând nu bănuiau că noua stea a Partidului Republican, mult mai simpatizat de alegători, este Herman Cain, prezidenţiabilul de culoare!
Cel din imaginile de mai jos:
Herman Cain a surprins America cu planul său fiscal – intitulat sugestiv 9-9-9 -, dar imaginile de mai sus nu fac parte din campania sa pre-electorală, ci reprezintă lovitura de presă a publicaţiei Omaha World-Herald, care a descoperit zilele acestea – sau i s-a livrat în plic, de rivalii lui Cain…- o casetă cu prezidenţiabilul de culoare cântând, pe melodia lui John Lennon, clasica “Imaginaţi-vă”, textul comercial “Imaginaţi-vă că nu există Pizza”!
Secvenţele sunt preluate dintr-un spectacol mai mare, derulat în anul…1991, la întâlnirea organizată de Clubul de Presă din Omaha.
Prin urmare, autorul ironiei grafice de mai jos va trebui să refacă caricatura!
În dreapta îl poate lăsa pe Vladimir Putin – care de fapt este de stânga! -, dar în stânga trebuie să coloreze cu negru pe viitorul preşedinte al Statelor Unite, care are toate şansele să fie un Vultur al Americii, republican, de dreapta, deci dur cu liderii post-sovietici, de la Moscova.
Agenţia Associated Press a difuzat azi o informaţie de pregătire psihologică a populaţiei americane, pentru o decizie ce va fi probabil anunţată în următoarele zile. Pe căi neoficiale – a se citi: prin intermediul structurii de relaţii publice a Pentagonului, împuternicită, din oficiu, să difuzeze, la ordin, date către presa americană, cu specificaţia neindicării sursei – cetăţenii SUA sunt astfel informaţi că s-a luat decizia ca, la finalul acestui an, să nu mai rămână trupe combatante pe teritoriul irakian.
În acest mod, se va pune capăt la cei opt ani de implicare militară a Statelor Unite în Irak.
Chiar dacă se invocă reţinerea guvernului de la Bagdad, pentru continuarea prezenţei trupelor americane, în baze exterioare marilor oraşe din Irak, în vederea continuării instruirii forţelor de securitate autohtone şi acordării, la cerere, a unui sprijin adecvat trupelor irakiene, contra insurgenţilor rămaşi activi, adevărul este altul.
Administraţia actuală transformă retragerea totală din Irak – oficial la finele anului în curs, practic va fi terminată în ianuarie 2012 – într-un puternic as electoral pentru Barack Obama, în cursa electorală pentru obţinerea celui de-al doilea mandat prezidenţial la Casa Albă. Pentru SUA, Irakul însemnând azi 4.400 de militari americani căzuţi la datorie.
Gândiţi-vă la satisfacţia lui Obama, când, la dezbaterile televizate, din anul 2012, va culege aplauzele asistenţei cu afirmaţia:
– Ştiţi bine câţi militari americani erau în Irak, în momentul alegerii mele ca preşedinte. Acum, mai sunt acolo doar 160 de soldaţi meniţi a păzi Ambasada SUA, la Bagdad.
Forţa expediţionară americană din Irak va fi retrasă prin Kuweit, de unde unităţile vor fi redislocate – nota bene – “spre patrie şi alte locaţii.”
Agenţia Associated Press a informat despre acordarea, de către preşedintele Barack Obama, a celei mai înalte distincţii militare unui infanterist marin, despre care întreaga Americă a aflat că a salvat, prin curajul său, viaţa a 36 de camarazi americani şi afgani, pe timpul unui intens schimb de focuri, în Afganistan.
Concret, şeful Statelor Unite a conferit Medalia de Onoare militarului Dakota Meyer, în vârstă de 23 de ani, în cadrul unei ceremonii care a avut loc la Casa Albă. El a salvat de la moarte combatanţi afgani şi americani, în timpul unei bătălii purtate cu talibanii, în anul 2009.
Supravieţuitorii acesteia au depus mărturie că Dakota Meyer a dat dovadă de sânge rece şi a ucis personal opt insurgenţi, în pofida faptului că a fost rănit de o schijă, la braţ.
Este al treilea militar american în viaţă şi primul din Infanteria Marină a Statelor Unite, care a fost recompensat, pentru temeritatea sa, cu Medalia de Onoare, pentru acţiunile derulate în Irak şi Afganistan.
Când Pentagonul a început selectarea candidaţilor pentru această distincţie supremă, Dakota Meyer se mai afla pe tărâm afgan.
Fiind informat că ar putea fi desemnat drept cel mai bun candidat la acest titlu de mare onoare, Meyer a răspuns cu modestie:”Mă mir, atunci nu mi-am făcut decât datoria.” El a trecut în rezervă în luna iunie, 2010.
La finalul ceremoniei, preşedintele Obama l-a invitat pe infanteristul marin Meyer la o bere, servită pe o terasă din apropierea faimoasei Rose Garden.
Gestul prezidenţial este unul meritoriu. Dar, în acelaşi timp, nu trebuie uitată ţinta reală – voturile rezerviştilor americani -, cărora le-a promis locuri de muncă. Aici fiind vorba de peste un milion de conaţionali. Unii dintre aceştia fiind întorşi din teatrele de operaţii irakian şi afgan, pe timpul primului mandat al lui Obama.
Obiectiv privind lucrurile, şeful statului român nu a trecut Oceanul pentru a face un schimb de glume cu omologul american. Asta cu atât mai mult cu cât preşedintele Obama se confruntă cu un scepticisim puternic al alegătorilor nehotărâţi, care par a vedea, la Partidul Republican, o receptivitate sporită faţă de îngrijorările lor vizând cheltuielile guvernamentale.
Conform unui sondaj dat publicităţii chiar pe 13 septembrie a.c. şi difuzat de către agenţia Reuters, votanţii indecişi, care ar putea înclina balanţa, în favoarea lui Obama, la alegerile prezidenţiale din 2012, sunt momentan mai atraşi de opţiunile republicanilor, de reducere a deficitelor bugetare şi chiar de anumite enunţuri ideologice ale lor.
Sondajul s-a concentrat asupra cetăţenilor care l-au sprijinit pe Obama, în alegerile prezidenţiale din 2008, dar au votat cu candidaţii republicani, la alegerile pentru Congresul SUA, din 2010. Ei reprezintă cam 20% din electorat, în unele state, şi probabil că vor avea cuvântul decisiv în stabilirea viitorului ocupant, al fotoliului prezidenţial, de la Casa Albă.
Ei bine, 59% dintre aceşti votanţi nu au decis încă dacă vor vota cu Barack Obama sau cu oponentul său republican – conform sondajului menţionat.
Dar ar putea vota cu actualul preşedinte dacă se va accentua creşterea economică. Asta implică o mai mare apropiere a democraţilor de doleanţele acestei categorii de alegători.
După cum se ştie, administraţia Obama se străduieşte să aloce 450 miliarde de dolari, pentru crearea de noi locuri de muncă, printr-un proiect de lege menit a stimula economia americană şi a scădea rata şomajului, cotată acum la nivelul de 9,1%.
În mod paradoxal, susţine Reuters, mulţi economişti afirmă că dacă vor fi sporite cheltuielile guvernamentale, acestea ar stimula creşterea economică, timp în care membrii Congresului desemnaţi să lucreze la un plan pe termen lung, de ameliorare a datoriei naţionale, caută soluţii pentru a fi fundamentat, pe baze realiste, bugetul pe anul 2012.
Cuiul lui Pepelea? Alegătorii indecişi par a nu fi de acord cu această opţiune. Astfel, jumătate dintre repondenţii la acest sondaj cred că reducerea deficitului bugetar ar fi cel mai eficient mod de creare a noi locuri de muncă. Asta în timp ce doar 16% dintre cei chestionaţi susţin că mărirea cheltuielilor pentru dezvoltare şi inovare ar fi cea mai bună abordare a momentului economic actual.
Opinia celor 50% dintre repondenţi este în conformitate cu aceea susţinută public, de către republicani, în Congresul Statelor Unite. Totuşi, alegătorii au fost sensibili la apelul lui Barack Obama, de a fi mărite impozitele celor bogaţi, pentru ca astfel să fie mărită reducerea deficitelor acumulate.
La acest sondaj au luat parte 400 de alegători indecişi, din 12 state americane. Acţiunea de investigaţie a avut loc pe 16 august a.c. şi are o marjă de eroare de plus sau minus 6,4 procente. Repondenţii nu au fost întrebaţi, în mod specific, dacă l-ar sprijini pe Obama, contra unuia dintre actualii candidaţi republicani, pentru alegerile prezidenţiale.
Dintr-o asemenea perspectivă, The Low Visibility/ Minima vizibilitate, a ceea ce a fost numită o vizită de lucru a şefului statului român peste Ocean, are un alt înţeles.
Ce a câştigat România, acum, în Statele Unite?
Judecând lucrurile la rece, fără patima celor orbiţi de disperarea de a câştiga campania pentru alegerile, nu doar parlamentare, din 2012, câteva repere importante pot fi semnalate.
Primul – la nivel prezidenţial. Preşedintele ţării nu ar fi plecat la Washington D.C., dacă nu avea siguranţa întrevederii cu omologul american. Întâlnirea cu vicepreşedintele Joe Biden nu a făcut decât să confirme, printr-un schimb amical de opinii, ceea ce deja se stabilise pe căi diplomatice – unitatea de vederi privind consolidarea parteneriatului strategic şi amplasarea interceptoarelor americane la Deveselu.
Băsescu – oricât nu ar plăcea asta adversarilor săi – nu s-a dus la Casa Albă „ca să facă frumos”, în faţa partenerului său de dialog. Ce a discutat şeful statului român cu omologul american? Condiţia actuală a României. Cea de jucător-cheie, la flancul răsăritean al NATO. O sintagmă enunţată de secretarul american de stat Hillary Clinton, în declaraţia pe care a făcut-o după semnarea Acordului dintre România şi Statele Unite privind scutul antirachetă.
Acordul menţionat nu este doar rodul unei loialităţi de aliat, probată – pe plan militar – în teatrele de operaţiuni militare din spaţiul ex-iugoslav, irakian şi afgan. Unde au căzut la datorie, pentru America – nu este nicio greşeală de tipar -, nu puţini militari români. Nu unguri. Nu din stânga Prutului. Nu din alte arealuri statale nu prea amicale cu naţiunea română de azi.
Documentul semnat de ministrul român de externe şi doamna Clinton este şi expresia unei temerităţi, de a privi spre Răsăritul Europei ca la o federaţie ce trebuie să înţeleagă că ameninţările emise la Kremlin, pot impresiona doar pe votanţii ruşi, nerăbdători să vadă confirmată bănuiala că Dmitri Medvedev va candida la al doilea mandat prezidenţial, secondat, vorba vine, de Vladimir Putin – eternul premier.
Oficial, după ratificarea acordului, SUA va instala dispozitivele defensive pe parcursul a patru ani. Asta în condiţii de pace. Într-o nedorită situaţie de criză, timpul se va reduce în raport de gravitatea ameninţării, nemaifiind decât o chestiune de zile.
Întâlnirea preşedintelui Băsescu cu directorul CIA, David Petraeus – în prezenţa şefilor principalelor servicii secrete româneşti -, ca şi aceea cu liderul Departamentului Apărării, Leon Panetta – cu participarea ministrului român al apărării şi a şefului Statului Major General al Armatei României – constituie racordări pragmatice salutare, ale noilor decidenţi americani, de la Langley, în McLean, Virginia, sediul Central Intelligence Agency, şi de la Pentagon, cu responsabilii români pe domenii similare, pe sprijinul cărora se vor baza în (im)previzibile situaţii de criză.
O deplasare de o asemenea anvergură, finalizată cu contacte multiple, focalizate pe confirmarea continuităţii, la un etaj superior, al parteneriatului strategic bilateral, este o victorie pentru România. Una majoră. De care s-a luat act la Moscova, Chişinău şi Budapesta. Cu inconvenientele aferente.
Vizita lui Traian Băsescu, la Casa Albă, nu a fost una deloc forţată. Ci conformă interesului naţional. Chiar dacă asta nu place nenumăraţilor şi puternicilor opozanţi interni, ai celui care încă mai este preşedintele României.
Într-un interviu acordat în studioul de televiziune al Cartierului General al NATO, Dmitri Trenin, directorul Centrului Carnegie din Moscova, afirma, profetic, că la 20 de ani de la dezintegrarea Uniunii Sovietice, viitorul scut american antirachetă poate fi “un pod către viitor, ori unul către trecut.”
Ultima replică, memorabilă, a preşedintelui Barack Obama, către omologul său rus, vizând acest subiect, a fost:”Dmitri (Medvedev) scutul rămâne o problemă, între noi.” Şi aşa a rămas. De altfel şi vizita recentă a lui Dmitri Rogozin, trimisul special al Federaţiei Ruse, la convorbirile organizate peste Ocean, la Departamentul de Stat, nu a făcut decât să confirme menţinerea poziţiilor oficiale deja cunoscute.
Consecvenţa americană mai are un motiv special, dincolo de enunţurile principiale deja cunoscute. Nu se ştie cine va candida, din actualul tandem de la Moscova, la alegerile prezidenţiale din luna martie 2012.
Cu Dmitri Medvedev dialogul se va purta mai amical. Cu Vladimir Putin sunt de luat în calcul durităţi verbale. Deşi actualul premier a dovedit, în recentul său trecut politic şi flexibilităţi surprinzătoare în unele chestiuni de ordin strategic.
Se împiedică experţii ruşi şi americani, în chestiuni de ordin tehnic? Nicidecum, chiar dacă există, în mod firesc, abordări pornite din experienţe diferite, bazate pe tehnologii puţin comparabile. Atunci? Diferenţa specifică vine de la nivelul strategic. Un exemplu? Casa Albă consideră Iranul ca o ameninţare crescândă. Iar Kremlinul insistă pe utilizarea diplomaţiei şi a sancţiunilor internaţionale, pentru diminuarea provocării Teheranului, de a se dota, unilateral, cu arme nucleare.
Crescuţi în spiritul specific mândriei generate de apartenenţa la ex-puterea sovietică, liderii politici şi militari ruşi consideră că, de fapt, scutul american antirachetă vizează doar teoretic apărarea de eventualele rachete trase de Iran, spre Europa. Practic este unul contra rachetelor ruseşti, ceea ce indică menţinerea Federaţiei Ruse în postura de inamic public numărul 1 al comunităţii euro-atlantice. O teză evident falsă.
Dar care a fost, până la urmă, oferta americană, în negocierile bilaterale cu partea rusă? Aceasta a conţinut patru nivele de abordare a consolidării încrederii reciproce:
I. Instituirea de centre bi şi multinaţionale, în cadrul cărora militarii ruşi ar putea monitoriza “natura deloc ameninţătoare a activităţilor de apărare antirachetă, ale Statelor Unite şi ale NATO.”
II. Iniţierea de studii comune, americano-ruse, axate atât pe identificarea modalităţilor în care scutul antirachetă ar putea afecta forţa disuasivă nucleară a Rusiei, cât şi “pe schiţarea măsurilor care trebuie luate, pentru a minimaliza orice problemă.”
III. Reluarea exerciţiilor de apărare antirachetă, în formula NATO-Rusia, derulate o vreme cu succes, apoi întrerupte de războiul scurt, ruso-georgian, din august 2008. Scopul viitoarelor exerciţii fiind identificarea variantelor de apărare comună antirachetă, a forţelor dislocate ale Alianţei Nord-Atlantice şi cele ale Federaţiei Ruse.
IV. Convenirea unui cadru legal de bază, care să reglementeze derularea acestor proiecte şi a altor acţiuni comune viitoare.
Cum au reacţionat negociatorii ruşi? După formula:”da, dar…”! Da. Unele dintre cele patru propuneri li s-au părut interesante. Dar au insistat că primul pas, pentru un consens între Moscova şi Washington D.C. este convenirea asupra principiilor strategice.
În traducere liberă, Kremlinul a sugerat Casei Albe să semneze un document prin care să declare că scutul defensiv american antirachetă nu va ameninţa niciodată descurajarea strategică nucleară a Rusiei.
Negociatorii americani au replicat că Statele Unite nici nu îşi propun să contrabalanseze, prin scut, forţa strategică nucleară rusească, având în vedere numărul, sofisticarea şi amplasarea rachetelor Federaţiei Ruse.
În acelaşi timp, preşedintele SUA, indiferent cine ar fi acesta, nu poate semna un acord prin care, în mod deliberat, constrânge propriile forţe armate să nu mai protejeze, integral, America şi pe aliaţii europeni, de atacuri cu rachete străine.
Din păcate, diferenţa de mentalitate îşi spune cuvântul. În timp ce majoritatea cetăţenilor americani doresc trecerea de la situaţia în care ambele state sunt vizate de o distrugere reciprocă garantată, la una în care stabilitatea reciprocă este asigurată, cei mai mulţi cetăţeni ruşi au încă o viziune tipică Războiului Rece, în care identifică SUA, cu pericolul numărul 1, pe plan nuclear, la adresa securităţii naţionale. Semn de isterie naţională, la nivel subliminal.
Totuşi, de partea americană există practica informării publice vizând bugetul Pentagonului şi documentele de planificare a apărării Statelor Unite. Iar politicienii şi liderii militari ruşi au avut posibilitatea să viziteze centre de comandă şi facilităţi ale apărării antirachetă. Există şi un cadru de alarmare timpurie, în baza căruia radarele NATO şi cele ruseşti fac schimb de informaţii, la nivel de câteva secunde distanţă, de la observarea unei rachete străine.
Richard Weitz, director la Centrul de Analize Politico-Militare, de la Institutul Hudson, aprecia că:”un semn bun este faptul că oficialii ruşi au recunoscut recent disfuncţionalitatea planului sectorial de apărare antirachetă, pe care preşedintele Dmitri Medvedev l-a propus iniţial, la reuniunea Consiliului NATO-Rusia, din luna noiembrie 2010.”
Ce propusese liderul de la Kremlin? Rusia să protejeze spaţiul NATO, de rachetele care ar fi fost trase de alte state şi urmau să traverseze teritoriul rus. Cu speranţa că Alianţa Nord-Atlantică nu va mai dezvolta sisteme defensive în măsură să lanseze rachete peste teritoriul rusesc.
Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen a replicat că angajamentul colectiv de apărare, al aliaţilor, nu permite ca defensiva acestora să fie delegată unui stat care nu este membru al Pactului Nord-Atlantic.
Pe de altă parte, la Cartierul General al Alianţei se cunoaşte realitatea că Rusia nu are capacitatea tehnică de a distruge rachete balistice ce trec prin spaţiul său aerian!
Va renunţa viitorul preşedinte al Rusiei la absurda condiţionare – a oricărui progres, în dialogul pe tema scutului american antirachetă -, de semnarea acordului menit a impune limitări defensivei aeriene a Statelor Unite?
Probabil că fiecare – dintre cele patru propuneri americane – va fi altfel privită, după ce ocupantul scaunului prezidenţial de la Kremlin va avea siguranţa că are timpul şi liniştea necesară unei decizii înţelepte, menită să întărească punctele sale de convergenţă, în dialogul cu preşedintele ce va fi la Casa Albă, după alegerile din anul 2012.
Atâta timp cât NATO face din conlucrarea cu Rusia un obiectiv public constant, al politicii euroatlantice, şi Kremlinul poate reflecta la utilitatea unor decizii strategice constructive. Deci paşnice.
Vitalie Marinuţă, ministrul apărării în cel de-al doilea stat românesc – unul dintre viitorii lideri politici importanţi, de la Chişinău, datorită acurateţei declaraţiilor sale publice, bazate pe fapte verificabile, şi previziunilor lucide, ce ţin cont de expertize occidentale inatacabile, pe plan pragmatic – a declarat, după recenta sa întâlnire cu secretarul general al NATO, că apartenenţa posibilă, a Republicii Moldova, la Alianţa Nord-Atlantică, ar fi pe măsura realităţii de netăgăduit: statutul de neutralitate implică asumarea unor cheltuieli militare insuportabile pentru bugetului naţional.
În ce context a fost lansat acest mesaj raţional, al unui ministru tânăr, bine informat asupra lumii viitoare, în care va evolua şi entitatea statală dintre Prut şi Nistru?
Pe termen mediu, până la finele anului în curs, Polonia deţine preşedinţia Uniunii Europene, calitate considerată de Varşovia ca fiind utilă şi consolidării cooperării militare, dintre cele 27 de state membre ale UE, printr-o stimulare adecvată a apărării comunităţii europene.
Un ţel subminat de recentele dispute în cadrul UE, privind intervenţia militară asumată de NATO, în Libia, ca şi de rezistenţa, bine calculată, a Londrei, la coagularea unor structuri militare europene eficiente.
Marile metropole occidentale, marcate de restricţii bugetare severe şi de măsuri de austeritate economică fără precedent, constată că Europa trebuie să îşi reseteze ambiţiile sale politice şi să îşi focalizeze eforturile pentru a contracara tendinţele negative.
A rămas celebră declaraţia din luna septembrie, anul trecut, a ministrului francez al apărării, Herve Morin, care a declarat, la o întâlnire informală a omologilor săi, din UE, că dacă ei nu acţionează ca propriile capacităţi de apărare să devină semnificative, atunci Europa riscă să devină un protectorat: ”50 de ani, de acum încolo, vom deveni un pion în echilibrul dintre noile puteri. Şi vom fi sub umbrela protectoare a alianţei dintre SUA şi China.”
Remarcile ironice ale lui Morin erau generate de diminuările, deloc neglijabile, ale bugetelor de apărare ale ţărilor membre ale Uniunii Europene.
Pornind de la această incontestabilă realitate, Varşovia a militat pentru a revitaliza strânsa coordonare între Polonia, Franţa şi Germania. Unii analişti chiar au privit cu speranţă reapropierea celor trei componente ale Triunghiului de la Weimar.
Iluzie demantelată de reuniunea din februarie a.c., a înalţilor reprezentanţi ai celor trei state, derulată la Varşovia. Una care a confirmat că divergenţele sunt mari între Polonia, Germania şi Franţa, atunci când vine vorba de priorităţile europene.
Una dintre acestea? Viitorul armelor nucleare americane, amplasate în Europa. Polonia doreşte menţinerea lor, pe bătrânul continent. Dar Germania se opune.
De altfel, Angela Merkel – al doilea cancelar german, din istoria relaţiilor bilaterale cu Statele Unite, căruia i s-a oferit posibilitatea să rostească un discurs în faţa camerelor reunite ale Congresului SUA -, a fost privită cu răceală, de presa de peste Ocean, datorită angajamentului public de a muta rachetele nucleare americane, în câţiva ani, în afara teritoriului german.
Prin adoptarea, în mod oficial, de către guvernul de la Berlin, a deciziei de a iniţia redislocarea armelor menţionate, Germania a transformat o chestiune tehnică, nesemnificativă, la nivelul aliaţilor, într-o focalizare a atenţiei acestora pe un element disuasiv central al strategiei Alianţei.
Chiar dacă numărul şi locaţiile armelor nucleare americane sunt strict secrete, Pentagonul nu a confirmat, nici nu a dezminţit informaţia conform căreia 61 de bombe de tipul amintit sunt stocate la Baza Forţelor Aeriene Germane/F.A.G., de lângă satul Buechel, în sud-vestul landului Rheinland-Pfalz.
Dar, purtătorul de cuvânt al armatei federale germane a recunoscut că piloţii militari continuă antrenamentele în cursul cărora simulează lansarea rachetelor nucleare, din avioanele lor, de tipul „Tornado.”
Partea interesantă? F.A.G. vor fi dotate, din anul 2013, cu avioane de luptă de tipul „Eurofighter”, care nu sunt prevăzute cu facilităţi tehnice menite a permite transportarea şi lansarea armelor nucleare. „Eurofighter” va înlocui „Tornado.”
Nu integral! Conform unei precizări a ministerului german de externe, vor fi păstrate câteva avioane „Tornado”, până cel puţin în anul 2020, ca măsură de precauţie, în cazul declanşării unui război nuclear. Aceste aeronave vor staţiona la baza aeriană Lechfeld, din Bavaria, de unde vor zbura spre Buchel, pentru a încărca, în situaţii de urgenţă, bombele americane.
Dacă Polonia doreşte menţinerea armelor nucleare ale SUA, iar Germania are poziţia deja explicată, Franţa face opinie separată, pentru simplul motiv că are propriul arsenal nuclear.
În plus, Parisul este – după cum o demonstrează şi participarea franceză la operaţiunea NATO, din Libia -, adeptul utilizării forţelor expediţionare.
Se va resemna Varşovia, în faţa intereselor diferite ale Berlinului şi Parisului? Nu. Menirea Poloniei, după vizita recentă a preşedintelui Barack Obama, la Varşovia, fiind aceea de a consolida flancul răsăritean al NATO, de la Marea Baltică, la Marea Neagră.
Conform declaraţiei publice a ministrului polonez al apărării, Bogdan Klich, preşedinţia Poloniei are patru priorităţi militare extrem de ambiţioase:
1. Concentrarea atenţiei pe grupurile de luptă ale Uniunii Europene, compuse din unităţi speciale ale statelor membre;
2. Susţinerea capacităţilor militare ale UE, prin reformarea structurii de comandă existentă la ora actuală;
3.Îmbunătăţirea relaţiilor UE cu NATO;
4. Angajarea într-un dialog strategic, cu statele membre ale iniţiativei Parteneriatului Estic al UE, respectiv Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan, Bielorusia, Georgia şi Ucraina.
Şase state care se află pe orbite diferite, unele mai apropiate, altele tot mai depărtate de reţeaua stagnării numită C.S.I. – Comunitatea Statelor aparent Independente. Un C.S.I. supus de Moscova, într-o manieră autocratică.
Rusia fiind acum în faza conştientizării, de către tot mai mulţi alegători, a faptului că o schimbare majoră este necesară în societate. Dovada? Ultimul sondaj de opinie, realizat de Centrul de Studiere a Opiniei Publice, arată că dacă alegerile ar avea loc luna aceasta, partidul lui Putin, Rusia Unită, ar obţine 58,3% din voturi. Atenţie! În noiembrie 2010 avea 63%, din opţiunile repondenţilor la investigaţia sociologică…
Într-un asemenea context, parada militară de la Chişinău, cu noul pas de defilare şi uniforme cu un design total schimbat, nu va face decât să readucă în atenţie declaraţia lui Vitalie Marinuţă, ministrul apărării.
Republica Moldova îşi va accelera şansele de prosperitate şi securitate prin integrarea nu doar în Uniunea Europeană, ci şi în NATO, Alianţă care, pe baza deciziei Sumitului de la Lisabona, are deja trecută, pe harta de la Bruxelles, apărarea de facto a landului dintre Prut şi Nistru.
De jure? Este o chestiune de timp. Şi luciditate.
Un test major pentru încă liderii Alianţei pentru Integrare Europeană. Probabil, ultimul.
Cum ar trebui să înceapă ziua de lucru a preşedintelui celui de-al doilea stat românesc? Dar a premierului de la Chişinău? Şi chiar a ex-preşedintelui Republicii Moldova, hâtrul Mihai Ghimpu? Cu revista presei americane! Pentru că, începând din 2012, Casa Albă va accelera integrarea, în arealul occidental, a landului dintre Prut şi Nistru. Washingtonul pariind pe generaţia tânără. Iar Moscova? A mizat (în virtutea încremenirii în proiectul sovietic) pe cei care viaţa îi scoate treptat din arealul activ al societăţii. Una aparent prostită cu iluzia fluturării Drapelului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Asta într-o lume unde contează ce produci, din ce trăieşti, la ce te pricepi mai bine. Nu pe umărul cui încerci să plângi. Fie acesta liderul imperial care savurează un pahar de vodcă, sau cel democrat, care degustă liniştit “The Best Bourbon Whiskey”.
Şi ce indică mass-media de peste Ocean? Postul TV ABC News, cu cele mai bune conexiuni la actuala administraţie americană, a difuzat, pe 19 iulie a.c., un sondaj interesant. Conform acestei testări a convingerilor alegătorilor americani, majoritatea dintre aceştia cred că republicanii din Congres susţin interesele marilor corporaţii, în timp ce preşedintele Obama protejează clasa de mijloc şi întreprinderile mici.
59% dintre repondenţii la sondaj afirmă că reprezentanţii partidului republican, în Congresul SUA, sunt mai preocupaţi, decât actualul şef al statului, de soarta instituţiilor financiare americane. Iar 67% dintre cetăţenii Statelor Unite nu au niciun dubiu că acelaşi partid are drept prioritate vizibilă grija faţă de interesele marilor societăţi de afaceri. Asta fiind „pajura”, de pe reversul monedei mediatice lansate cu sondajul menţionat.
„Capul?” Are, pe faţa aceleiaşi monede, imaginare, chipul lui Obama. 53% dintre americani susţin moral politica actualului preşedinte, de sprijinire a clasei de mijloc, faţă de doar 35% care o dezavuează. Barack Obama îi învinge, la puncte, pe republicani – cu 47% pentru şi 37% contra – şi în privinţa preocupării sale constante pentru cei ce dezvoltă mici afaceri, deci au interese economice „pentru dumneavoastră şi familia proprie.”
Acest sondaj a fost realizat pentru ABC News de “Langer Research Associates”, indicând că Barack Obama este mai simpatizat, decât republicanii, în rândurile alegătorilor independenţi, 52% dintre aceşti repondenţi fiind de partea sa, datorită politicii lui de ajutorare a clasei de mijloc şi numai 33% împotrivă.
Mesajul esenţial al sondajului? Grija lui Obama pentru concetăţenii de condiţie medie şi modestă este un element cheie al durabilităţii sale la Casa Albă. Asta fiind vestea bună pentru fărâma de speranţă, nemărturisită, a lui Dmitri Medvedev, al cărui dorit secund mandat la Kremlin ar beneficia de un substanţial sprijin, din partea realesului de peste Ocean.
Şi ştirea nedorită de centurionii premierului Vladimir Putin. Un politician care pare a nu putea trăi decât cu gândurile la trecut. Un şef de executiv ce nu numai că are controlul presei ruse, dar şi induce teme publice false, menite a aţâţa ura împotriva liderilor unor ex-republici sovietice, precum Georgia şi Estonia.
De pildă, acum conducerea statului georgian este acuzată de faptul că s-a decis reamplasarea unui obelisc – dedicat memoriei victimelor celui de-Al Doilea Război Mondial – din centrul oraşului Batumi, la marginea acestei localităţi. În buna tradiţie stalinistă, oficialităţi de la Moscova şi lideri ai ultimelor organizaţii a veteranilor de război au criticat – “cu asprime”, bine că nu au gafat să folosească expresia sovietică „cu mânie revoluţionară” – măsura redislocării monumentului menţionat.
În aceeaşi zi, tot în presa din capitala rusă, era difuzată ştirea:”cimitir militar vandalizat în Estonia.” Actul, evident condamnabil, fiind atribuit unor vandali. Din nou, vigilente, şi la comanda clară a Moscovei, organizaţiile locale de veterani sovietici – ca să nu fie niciun dubiu – au cerut o investigare a celor petrecute cu mormintele soldaţilor care au luptat pentru interesele hegemoniste ale URSS şi pedepsirea celor vinovaţi, ca şi cum autorităţile estoniene nu ştiau ce au de făcut.
Asta va însemna un eventual al treilea mandat prezidenţial al lui Putin. Ameninţări. Condamnări. Zăngănit de arme. Şi aliaţi pe măsură. Unul fiind Iranul.
La Teheran fiind aceeaşi isterie a condamnării în contumacie.
De data asta, înalţii prelaţi iranieni anunţând, nici mai mult, nici mai puţin, decât judecarea, în absenţă, a 26 de oficiali americani, acuzaţi de violarea drepturilor umane. Pe listă se află ex-secretarul apărării Donald Rumsfeld, adjunctul lui, din acea vreme, Paul Wolfowitz, şefii fostelor centre de detenţie a insurgenţilor islamişti, de la Guantanamo şi Abu Ghraib şi comandantul crucişătorului american „USS Vincennes”, care a doborât un avion al companiei Iran Air, în 1988, ce nu s-a supus avertismentelor de a schimba ruta iniţială, în zona aflată sub protecţia forţei expediţionare a SUA. Motivul acestui proces mimat? Sancţiunile impuse de Statele Unite Iranului, care continuă să îşi dezvolte programul militar, ce va fi finalizat cu producerea în serie a armei nucleare.
Tocmai acum, la Moscova, generalul Nikolai Makarov, şeful Statului Major General al Forţelor Armate Ruse a anunţat decizia de a se trece, pe plan autohton, la construirea dronelor – avioane fără pilot –, produse până acum de concernul VEGA. Makarov a mai precizat că Rusia a cumpărat anterior un număr de drone produse de israelieni, pe care le utilizează pentru a antrena personalul propriu, din forţele aeriene. Rusia fiind statul care condamna utilizarea, de către americani, a dronelor în Afganistan şi Pakistan, pentru lichidarea unor lideri ai militanţilor islamici.
Din fericire, Obama menţine iniţiativa acţiunilor constructive, în relaţia cu tandemul politic de la Moscova. Aşa se explică faptul că Rusia şi SUA au convenit acum facilitarea eliberării vizelor între cele două state, acordul bilateral urmând a intra în funcţiune înainte de finele acestui an! Noul document prevede prelungirea duratei vizei cu intrări multiple, de la 1 la 3 ani.
Conform Departamentului rus pentru Statistică, în primele trei luni ale anului 2011, a existat o creştere cu 54% a ruşilor care vor să vadă, cu ochii lor, America la ea acasă. Cât de mare este dorinţa de libertate a conaţionalilor lui Putin!
Iar prelungirea menţionată nu va face decât să dubleze fluxul actual spre Ţara Libertăţii, conştient asumată.
Expertul rus Serghei Zatsepilov crede că noul acord va mări şi numărul turiştilor americani care vor veni în Rusia nu doar să o viziteze, ci şi să identifice oportunităţi de investiţii, menite a contribui la modernizarea statului rus.
Până când Obama se va decide la un gest politic care să indice alegătorilor ruşi că merită să voteze pentru democraţie, nu pentru autocraţie, la Moscova – „locul de unde încă iau lumină” nu puţini dintre preşedinţii ex-republicilor sovietice – s-au publicat primele rezultate ale celei de-a 13 consultări,
pe probleme bilaterale, între Rusia şi Germania.
Ce a discutat Dmitri Medvedev cu Angela Merkel? „Probleme cheie ale relaţiilor economice bilaterale, situaţia politică din lume, inclusiv conflictele din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, preocupările societăţii civile din Rusia şi Germania.” Cei doi au abordat şi situaţia din Libia şi Siria – unde Moscova pierde teren văzând cu ochii -, relaţiile dintre Israel şi autorităţile palestiniene, conflictele îngheţate din Nagorno-Karabah şi…Transnistria.
Concluzia finală? Bună de trimis naivii în ceaţă! Participanţii la aceste discuţii „îşi vor sincroniza ceasurile lor”, pe fiecare dintre problemele enunţate. Adică… vor rămâne ca acum. Cel puţin până când noul preşedinte de la Kremlin va da mâna cu câştigătorul alegerilor prezidenţiale, din SUA, anul următor.
Atenţionat de opoziţie, că revenirea sa la Kremlin va genera un boicot economic tacit al Occidentului, premierul Vladimir Putin a dat o replică inteligentă, pe 20 iulie a.c., afirmând că investiţiile străine în economia Rusiei au crescut cu 39% în perioada ianuarie-iunie 2011, comparativ cu perioada similară a anului trecut. Asta însemnând o infuzie de 27 miliarde $ în economia rusă.
Cu toată privirea, aparent liniştită, a fostului ofiţer KGB, ajuns acum liderul de facto al Federaţiei Ruse, societatea rusă fierbe, pe plan politic, departajările fiind tot mai vizibile, de la o zi la alta.
Astfel, tot pe 20 iulie a.c., vicepremierul Igor Suvalov a aderat la făcătura politică a lui Putin, caraghioslâcul numit Frontul Popular al Tuturor Ruşilor. Un cadru electoral în care au fost băgate, la grămadă, sindicate, organizaţii neguvernamentale, asociaţii de afaceri şi grupuri de tineri. Unele dintre aceste structuri şi-au exprimat public indignarea de a fi fost introduse în Frontul lui Putin, fără ca să li se ceară consimţământul.
Este incredibil cum – dincolo de declaraţiile absolut aiuritoare ale unor grupuscule, precum „armata feminină a lui Putin”, cea mai proastă opţiune în campania electorală declanşată neoficial – premierul rus nu înţelege exact ce nu a priceput, multă vreme, şi Vladimir Voronin.
O epocă istorică s-a încheiat. America a ajuns la punctul zero al slăbiciunii sale economice, de unde va decola spre echilibrul care i-a asigurat prosperitatea. Ruşii lucizi vor să trăiască demn la ei acasă, într-o democraţie necruţătoare cu corupţia şi abuzurile liderilor cu mentalitate stalinistă. Ex-republicile sovietice, de la marginea muribundei Comunităţi a Statelor Independente au o şansă de a fi stăpâne la ele acasă. Cu condiţia să nu întoarcă spatele exigenţelor, de ordin democratic, ale Occidentului.
Nici Marian Lupu, nici Vlad Filat şi nici Mihai Ghimpu nu sunt pe veci în fruntea celui de-al doilea stat românesc. Orice deraiere spre Răsărit nu va readuce pe comunişti la putere. Ci o nouă generaţie de lideri. Tineri. Şi care ştiu că la Washington D.C. sunt primiţi cu onoruri, în Congresul SUA, doar cei care reuşesc să taie nodul gordian dintr-o lovitură.
În cazul Basarabiei fiind vorba de cordonul politic ombilical cu moştenitorii autocraţi ai Imperiului Sovietic.
Interesul general | Ion Petrescu | 
October 17, 2011 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
