Vine un an promiţător pentru consolidarea naţiunii române,confirmarea fiind nervozităţile şi erorile infantile ale diplomaţiei ruse. Se întoarce viscolul secolelor de asuprire nelegitimă a Basarabiei spre Kremlin. Din Putin a mai rămas puţin…
Cu ani în urmă, soarta a făcut să fiu unul dintre cei ce au avut şansa să studieze în cel mai bogat land al Germaniei – Bavaria. Ei bine, despre acel program intensiv, în care aproape cinci luni am fost departe de casă – dar, aidoma argintului viu, dus, împreună cu camarazii din alte armate, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale, din Germania, Belgia, Olanda şi Statele Unite ale Americii – voi scrie cu alt prilej.
Acum mă opresc doar la fraţii mei din… Garmisch. Nu este nicio păcăleală. Niciun truc. Darmite o exagerare. Eram o mână de ofiţeri din România trunchiată – fără Basarabia…- şi doi conaţionali de peste Prut. Unul ofiţer. Celălat diplomat. Mă necăjeam, în sinea mea, când îi vedeam vorbind în pauze, cu ofiţerii ruşi, în limba oficială a defunctei Uniuni Sovietice. Dar îmi trecea seara, când, între orele de studiu şi cina cea de taină veneau în camera unuia dintre noi. Şi vorbeam. Câte în lună. Adică în România. Şi în stele. Adică în cele două armate, momentan separate. De Milcovul de azi. Prutul lacrimilor noastre…
Ofiţerul era impecabil în uniforma sa, croită dintr-un material şi azi electrizant – pentru privirile celor care ţin la instituţia militară. Ani buni efectuase serviciul în Republica Democrată Germană. Văzuse şi reprezentase trupele de ocupaţie sovietică, într-o pseudo-republică, ce striga, prin toţi porii umiliţilor est-germani – culmea coincidenţei, nu-i aşa?…tot la est…ca fraţii de dincolo de Prut – că vor să trăiască, mai ales tinerii şi cei oropsiţi de regimul redegist, în unica lor Patrie de Suflet – Germania. In integrum.
Diplomatul venit de la Chişinău era mai franc, mai volubil, dar mut în privinţa relaţiilor bilaterale oficiale. Pe care evita să le comenteze. Tăcea cu eleganţă.
Împărţirăm noi multe clipe comune, în Europa şi peste Ocean. Şi cei peste 80 de colegi, din fostele state socialiste, inclusiv din Rusia, se obişnuiseră cu această frăţie deloc mimată. Naturală.
Asta până în ziua când… fiecare echipă naţională, mare, mică, cum era, urma să îşi prezinte ţara sa. Cu tot ce putea. De la hărţi, la mâncăruri special gătite, conform tradiţiilor naţionale. Noi, românii pregătisem şi o oală uriaşă de sarmale – cu sprijinul decisiv al unei doamne, Maria, o româncă căsătorită în ţară cu un concetăţean german şi stabilită apoi în Bavaria.
Imaginaţi-vă şi ţuică pusă în pahare, plus vin roşu, ca pentru degustare. Ţuică? Palincă din Ardeal, de se invitau singuri, în repetare, colegii din alte ţărişoare.
Doar fraţii de peste Prut au ţinut să fie…separaţi!… Că este altă republică…că aşa se cuvine…că nu se ştie cine ce va spune…
Asta până când…palinca a făcut zob împărţirea pe reprezentanţe naţionale!
Iar tentantele colege rusoaice, îmbujorate, dar vesele şi plăcute, ne făceau cu ochiul, că paharele lor trebuiau reumplute…
Azi nu mai ştiu de soarta diplomatului. Dar ofiţerul mi-a scris. Frumos. Ca între fraţi.
Emoţionante imagini, nedifuzate de vreun post de televiziune din Bucureşti, mai toate fiind ocupate, pe 1 Decembrie, cu vrajba naţională. O lecţie de organizare, unitate, claritate în idei şi o purtătoare de cuvânt care ştie ce vor junii Basarabiei – cei aflaţi la studii în Patria Mamă:
Dacă vă este dor de anii copilăriei, cu poveştile minunate, impresionante, de neuitat, ale bunicii, atunci merită să vă refugiaţi din lumea cenuşie, de azi, în faţa… marelui ecran. Acolo să vă puneţi ochelarii potriviţi unei producţii cinematografice tridimensionale şi să redescoperiţi – în personajele ce evoluează înaintea ochilor uimiţi de peisajele admirabile şi care trec prin întâmplări uluitoare – trăsături ale unor semeni apropiaţi, precum… ticurile, timidităţile, bravadele, păcălelile, urzelile, loialitatea sau absenţa acesteia, înfruntarea pericolelor mai presus de propriile puteri, într-o prestaţie publică de zile mari: “The Hobbit: An Unexpected Journey.”/ “Hobit: O călătorie neaşteptată”.
Între eforturile eroilor filmului de a recăpăta cetatea strămoşească şi demersurile celor care mai cred în revenirea Basarabiei, in integrum, la Patria Mamă există doar diferenţe de… loc, timp, denumiri. Sinonimă fiind obligaţia de a urma pilda înaintaşilor – aceea de a apăra locul ce nu se va negocia niciodată cu cotropitorii. În film, ocupantul fiind dragonul Smaug, uşor de comparat cu cel Sovietic…
Serghei Victorovici Lavrov a împlinit anul acesta, pe 21 martie, 62 de ani. O vârstă ce aduce laurii înţelepciunii pe fruntea unui diplomat în general sobru, dar cu puseuri publice generate de patronul său spiritual, trăitor la Kremlin. Îndemnurile lui Vladimir Putin, de a semnala public nemulţumiri ale conducerii autoritare de la Moscova, fiind urmate întocmai şi la timp, cu o evlavie tipică unui ex-diplomat sovietic.
Unul ce a avut şansa să cunoască interlocutori de ranguri diferite – vorbind fluent engleza, franceza și singaleza –, pe vremea când ocupa fotoliul de ambasador al Rusiei la Organizaţia Naţiunilor Unite. Adică între anii 1994 – 2004.
Ca ministru de externe şi-a uimit apoi omologii – care-i apreciau sobrietatea atitudinilor publice – cu ridicola scrisoare de felicitare adresată pe 1 septembrie 2010, cu ocazia a 20 de ani de existență a republicii separatiste de la Tiraspol.
O misivă demagogică adresată nu atât liderilor transnistreni, cât celor ce puteau fi interesaţi de menţinerea dorinţei Federaţiei Ruse de a consolida un cap de pod ce ar urma să intre în componenţa sa.
Iată că, acum, bunicuţul Lavrov recidivează şi cu mânie tipic sovietică avertizează – ca să se audă bine şi la Washington D.C., peste Ocean: „La etapa actuală, mai mulți dintre colegii noștri din Occident, care sunt interesați de problema transnistreană, încearcă activ să convingă Chișinăul, că perspectiva euro-atlantică este viitorul Republicii Moldova, inclusiv aderarea la NATO. Noi explicăm, nu pentru că dorim să interzicem ceva, dar pentru că este o realitate – Transnistria nu va adera la NATO”.
Declaraţia lui Lavrov m-a binedispus!
Când scriam despre accelerarea drumului spre comunitatea euro-atlantică a landului dintre Prut şi Nistru, eram privit cu profundă neîncredere.
Unii, de la Bucureşti, altfel bine informaţi, mă sensibilizau că nu a decis nimic, în acest sens, masoneria. Bună gluma.
Alţii, de la Chişinău, altfel bine îndoctrinaţi, mă atenţionau că nici vorbă de o asemenea cotitură istorică, republica lui Filat fiind blocată la mijlocul distanţei dintre Uniunea Europeană şi Uniunea Euro-Asiatică. Amar sindrom mioritic.
Dar acum, nimeni altul decât Excelenţa Sa, Serghei Lavrov – nu oriunde, nu oricum, ci, nota bene, în cadrul unei mese rotunde cu persoane de încredere ale Președintelui Federației Ruse, adică…“să se audă şi la Casa Albă!” – a făcut declaraţia ce confirmă un drum ireversibil, despre care am tot scris chiar cu riscul de a fi considerat rupt de realitate.
Realitatea dorită de lacheii serviciului secret rus F.S.B., nu cea avută în vedere în America.
Potrivit oficialului rus – precizează agenţia RIA Novosti – poziția Moscovei cu privire la reglementarea conflictului transnistrean se bazează pe principiul recunoașterii suveranității, integrității teritoriale și neutralității constituționale a Republicii Moldova, dar cu garantarea unui statut special pentru regiunea transnistreană. „Și dacă vor exista doritori să distrugă această formulă, cum ar fi păstrarea neutralității constituționale și doar în acest caz soluționarea problemei transnistrene în cadrul suveranității Republicii Moldova, asta va duce la schimbarea tuturor coordonatelor acestei probleme”, a mai specificat bunicuţul Lavrov.
De ce tocmai acum, o asemenea declaraţie şi tocmai la acest nivel?
Păi, poate nu ştiaţi că președintele Statelor Unite, Barack Obama, tocmai a salutat adoptarea proiectului de lege de către Senatul SUA care prevede anularea amendamentului Jackson-Vanik pentru Federația Rusă și Republica Moldova și este gata să-l semneze.
Iniţial, Putin şi-a frecat mâinile de bucurie, crezând că este o recunoaştere indirectă a revenirii teritoriului dintre Prut şi Nistru sub umbrela rusă… Numai că încântarea i-a fost de scurtă durată. Pentru că administraţia americană a precizat, pe canale adecvate, că arealul euro-atlantic este cel destinat corabiei basarabene.
Două întrebări legitime şi retorice sunt acum de formulat:
1. Diplomaţia de la Bucureşti, nu doar a luat act de nuanţa, locul şi momentul declaraţiei, ci şi are de gând să sprijine adecvat demersul Unchiului Sam, de peste Ocean?
2. Diplomaţia de la Chişinău înţelege, măcar în ceasul al 12-lea, turnura istorică prefigurată pentru anul 2013?
Nu este exclus ca Moscova să îşi încerce norocul, dorind o demonstraţie militară de forţă, în Transnistria, în prima lună a primăverii anului 2013, pentru ca preşedintele Barack Obama să fie pus în situaţia de a lua act de un fapt împlinit, precum în Georgia – cu arealurile rusificate Abhazia şi Osetia de Sud. Pe care administraţia americană şi aliaţii săi NU le recunosc ca republici independente.
Într-un asemenea scenariu, neutralitatea stipulată în actul constituţional al autorităţilor de la Chişinău va fi radiată, ca preambul justificat, pragmatic, permiţând astfel dislocarea unui element semnificativ al forţei expediţionare americane la vest de Nistru.
Îmi este milă de Serghei Lavrov. Va ajunge să trăiască momentul în care destinatarii scrisorii sale, din 1 decembrie 2010, să fie trecuţi la capitolul: erori ale diplomaţiei Federaţiei Ruse. De nereperat…
Cine-s oare cei 2 cinovnici, poate securişti, din Chişinău, care au avut menirea să deturneze prezenţa ACTIVĂ a Basarabiei la Ziua Unirii din Alba Iulia anului 2012?
Cine să fi fost? Trimişii SIS/Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova? Că dacă ne uităm atent la sigla acestuia… seamănă, de la o poştă, cu efigia F.S.B., reprodusă pe acest blog, în materialul anterior!
Celor doi agenţi, mai mult sau mai puţin secreţi, dar bătuţi în cap, indiferent cine şi de unde le-a dat ordinul, care şi-au bătut joc de compatrioţii din Consiliul Unirii le recomand să urmărească videoclipul de mai jos, fie şi pentru motivul că surpriza pregătită de un talentat cântăreţ, de peste Ocean, soţiei unui militar, revenit din praful deşertului afgan, probează un respect pe care nu îl vor avea niciodată cei ce subminează, prin prostie, cauza naţională:
Interesul general | Ion Petrescu | 
December 28, 2012 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
