Când a primit, în semn de supremă cinstire, a întregii sale cariere de istoric naţional, sabia înmânată celor distinşi cu titlul simbolic de Cavaler de Clio, a scos-o printr-un singur gest, viguros, aidoma felului în care a mânuit condeiul, cu care a descătuşat lucrurile tăinuite despre idealurile şi finalul vieţii mareşalului Ion Antonescu.
Semn al unui luptător, până în ultima clipă a existenţei sale.
Meritul intrării în circuitul public a dialogului necesar, dar fără precedent, dintre doi ofiţeri în rezervă, îi revine directorului Ion Măldărescu, cel care a inserat, în revista sa online Art-Emis, o mărturie sintetică, aparte, despre războiul dus în Transnistria.
Protagoniştii acestui duel, vorba vine, cerebral dar şi emoţionant sunt un comandor şi un colonel. Care au activat în structuri militare comparabile, dar distincte. Primul – comandorul (r.) prof. univ. dr. Jipa Rotaru, în armata existentă în dreapta Prutului, celălalt – colonelul (r.) dr. Anatol Munteanu, în stânga Milcovului de azi.
Momentul cel mai spectaculos al acestui eveniment cultural-istoric a fost acela când Jipa Rotaru şi Constantin Moşincat au oficiat ceremonia de acordare a sabiei simbolice a Asociaţiei Naţionale a Cavalerilor de Clio, profesorului universitar dr. Gheorghe Buzatu. În aer liber. Lângă cortul militar şi la doi paşi de biserica din Maia.
Este o întrebare generată nu de intenţia prezidenţială, de a reintroduce intonarea matinală, a Imnului Naţional, în şcolile româneşti, ceea ce nu ar fi rău, deşi este interesant că numai într-un anumit context a apărut acest recurs la cultivarea valorilor naţionale. Ci de consolidarea iniţiativei unor prestigioşi cărturari, într-un mediu ignorat de alte minţi luminate.
Astfel, anul acesta, între 9 şi 10 septembrie, s-a desfăşurat un nou eveniment patronat de un veritabil Institut de Istorie Naţională, creat, de facto, în mediul rural. Unul care a reuşit, cu consecvenţă, în ultimii şapte ani, să coaguleze personalităţi de prim rang ale cercetării ştiinţifice a unei perioade sensibile din evoluţia naţiunii noastre, în veacul trecut.
De data asta, în comuna Maia, din judeţul Ialomiţa, aproape 70 de istorici au pus sub lupa intervenţiilor complementare o aniversare cu tâlc: 1941-2011 – 70 de ani de la intrarea României în războiul de reîntregire naţională.
Artem oratoriam/arta oratoriei a fost primul punct de atracţie al schimbului de opinii, informaţii şi chiar replici, între mentorii şi discipolii reuniţi în aer liber, sub prelata unui cort militar, amplasat la câţiva paşi de biserica din localitate, acolo unde este îngropat Barbu Catargiu, ex-prim ministru al României, în 1862, până pe 20 iunie, când a fost împuşcat sub clopotniţa Mitropoliei, după ce ieşise din Adunarea Legislativă.
Mentori? Profesorul universitar dr. Gheorghe Buzatu – de la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei Române -, care, pornind de la poziţionarea momentului 22 iunie 1941, în constelaţia zilelor astrale ale istoriei naţionale, a sensibilizat asistenţa asupra tendinţei oficiale actuale, de a fi diminuată atenţia acordată, în mediul universitar, trecutului poporului român, printr-o focalizare, evident exagerată şi mai puţin obiectivă, pe istoria recentă.
Apoi, comandorul în retragere, profesorul universitar dr. Jipa Rotaru – iniţiatorul întâlnirilor de toamnă din comuna Maia, cu sprijinul salutar al primarului Nicolae Costel, care l-a adus la eveniment şi pe prefectul judeţului, Petru Mădălin Teculescu -, care a avut parte de o surpriză de proporţii. El a fost „uns” Cavaler de Clio, la împlinirea vârstei de 70 de ani, prin decizia Asociaţiei Naţionale, cu aceeaşi denumire, certificată nu doar printr-o diplomă, ci şi printr-o sabie veritabilă, care i-a fost acordată într-un ceremonial inedit, comparabil cu acela practicat de legendarul… rege Arthur, cu Cavalerii Mesei Rotunde.
Nu în ultimul rând, generalul de brigadă, în retragere, profesorul universitar dr. Nicolae Ciobanu, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă, cel care nu doar i-a înmânat sabia – după un tipic aparte – noului Cavaler de Clio, dar a şi îmbărbătat asistenţa, amintind celor prezenţi că au fost clipe şi mai grele, prin care a trecut naţiunea română. Acestea au rămas în istorie. Dar românii merg mai departe.
De unde până unde un Institut de Istorie Naţională la Maia Catargi/I.I.N.M.C.? De şapte ani, asemenea reuniuni ştiinţifice produc volume de sute de pagini, ce includ comunicările invitaţilor la aceste sesiuni în aer liber. Astfel, anul trecut, atenţia participanţilor a fost focalizată pe împlinirea a 65 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Acum a fost lansat, chiar de directorul editurii Karta-Graphic, conferenţiarul universitar dr. Gavriil Preda, tomul “Retrăiri istorice în veacul XXI”, care adună, în economia a peste 600 de pagini, contribuţii ştiinţifice ce vor rămâne în bibliotecile de referinţă ale naţiunii.
De fapt, aici este şi paradoxul anului 2011. Cursurile de istorie pot fi diminuate, modificate, sau efectiv eradicate din curricula universităţilor de azi, dar cărţile memorabile ale istoriografiei naţionale, nu pot fi scoase din rafturile academice, decât în cazul unei dictaturi!
Un alt reper notabil, al I.I.N.M.C. este îmbucurătoarea avalanşă de cărţi de istorie şi reviste cu preocupări în domeniu, produsă, de fiecare dată, de participanţii la eveniment, care aduc cu ei mostre ale regândirii lucide a unor vremuri depăşite cu demnitate de înaintaşii noştri. Semn că pulsează, chiar şi sub aceste forme, o conştiinţă ce nu poate fi extirpată de vreun ordin adolescentin al actualului ministru al învăţământului. Şi cine nu şi-ar dori, astăzi, să plece acasă cu zece volume de istorie, scrise de autori diferiţi, editate în condiţii grafice excepţionale, în diferite colţuri ale României?
O mănuşă aruncată tuturor celor ce se încumetă să ia cuvântul într-un asemenea spaţiu academic, este focalizarea pe ideile şi informaţiile noi, necunoscute din demersuri ştiinţifice anterioare. Totul contra cronometru. Cu semnalarea publică a devierilor previzibil neinteresante. Şi stoparea celor neatenţi la bruscul dezinteres al audienţei. Dintre cei care au trecut, cu inteligenţă, printre furcile caudine ale regulilor I.I.N.M.C. am reţinut câteva nume: Gheorghe Dumitraşcu, Ioan Teşa, Tănase Jenăl, Gabriela Vasilescu, Ion Giurcă, Ion Dragoman, Dumitru Codiţă, Mircea Socolov, Mircea Tănase, Constantin Moşincat, Octavian Burcin, Alin Spânu, Costin Scurtu, Mircea Fechete, Virgiliu Teodorescu, Dumitru şi Florica Dobre.
Remarcabilă prezenţa, la acest eveniment, a unei compatrioate din Chişinău, Maria Vieru, care i-a uimit pe cei prezenţi cu cărţile aduse de dincolo de Prut, mărturii contemporane ale unei conştiinţe de neam ce nu poate fi alienată de existenţa acestei făcături de sorginte sovietică – R.D.G.-ul de azi/Republica Moldova.
A trădat Regele Mihai I viitorul propriei naţiuni ordonând arestarea celui ce comanda Armata Naţională, supusă atunci tăvălugului sovietic? Istoricul Gheorghe Buzatu spunea, la această reuniune a I.I.N.M.C., că s-a descoperit o mărturie ulterioară a lui Iuliu Maniu, care afirma: dacă ar fi ştiut la ce dramă naţională va duce actul de la 23 august 1944, l-ar fi susţinut în continuare pe Mareşalul Ion Antonescu! În acest context am amintit că şi azi, ofiţerii activi în Bundeswehr consideră, în dialogurile private, cu interlocutori similari români, că în acea zi, cei ce au iniţiat puciul regal, rămân – pentru ei – trădători ai aliatului german.
Iniţiatorului evenimentului, Jipa Rotaru, tenacele apărător al imaginii reale a celui care fost Conducătorul Statului – între 4 septembrie 1940 şi 23 august 1944 – i s-a readus aminte un fapt deloc mărunt. În vara acestui an, preşedintele de acum al ţării a recunoscut public actualitatea Ordinului Mareşalului:”OSTAŞI, Vă ordon: Treceţi Prutul.”
Semn că, mai devreme sau mai târziu, sângele apă nu se face, adevărul istoric triumfă, iar inepţiile imperiale se duc pe Apa Sâmbetei.
Academia Militară – actuala Universitate Naţională de Apărare, din Bucureşti – are, în evoluţia sa postbelică, două momente total necunoscute opiniei publice, de pe plaiurile mioritice. Evocate în istoria orală, a celor ce au trăit clipe incredibile, dar cu un tâlc aparte, în perioade vitrege, din deceniile însemnate de secera şi ciocanul impuse de marea putere, pe atunci, de la Răsărit.
Primul s-a petrecut pe timpul când liderul României – oficial proclamată republică populară -, temperatul Gheorghe Gheorghiu-Dej, se străduia să găsească o soluţie pentru diminuarea tutelei Kremlinului, al cărei corolar urma să fie retragerea trupele sovietice, din ţară.
Emisarii săi, în frunte cu premierul Ion Gheorghe Maurer purtau, în deceniul şase, convorbiri succesive, extrem de curajoase, cu reprezentanţii Moscovei şi ai Beijingului, în încercarea de a media între liderii U.R.S.S. şi cei ai Chinei comuniste, care, orgolioşi, nevoie mare, nu ezitaseră să ordone trupelor, de la graniţa lor comună, acţiuni de descurajare a părţii… adverse.
Atunci, în mod deliberat, în Academia Militară erau difuzate, la ofiţerii-elevi, stenogramele discuţiilor oficiale, iar poziţiile demne ale diplomaţilor români, abilitatea lui Maurer de a domina, prin verb bine ales, pe interlocutorul bazat doar pe superioritatea numerică a populaţiei şi armatei sale, generau o mândrie din start dorită de iniţiatorii acestei instruiri originale, neinclusă în programa academică oficială.
Chiar dacă purtau uniforme ce se încheiau cu copci la gât, după modelul existent în Armata Roşie, ofiţerii cursanţi simţeau bucuria de a fi martorii eliberării treptate, a României, din chingile Imperiului Sovietic.
Şi Gheorghe Gheorghiu-Dej a reuşit împăcarea lui Stalin cu omologul chinez. Apoi, pe Hruşciov l-a convins, cu ocazia unei celebre vânători, organizate special pentru el, în România, să retragă trupele sovietice.
Pentru asta, Dej a plătit cu viaţa, fiind iradiat special, de intelligence-ul răsăritean, cu prilejul unei vizite ulterioare la Moscova.
Al doilea moment a avut loc în perioada când liderul României – devenită republică socialistă -, colericul Nicolae Ceauşescu, se străduia să îşi păstreze statutul de preşedinte care nu ia automat poziţia de drepţi, când strănuta omologul de la Moscova.
Atunci, la mijlocul deceniului nouă, din secolul trecut, ofiţerilor elevi, din Academia Militară li s-a vorbit, în aula mare, de Mareşalul Ion Antonescu. Franc. Fără mistificări.
Un istoric militar care a făcut asta cu dezinvoltură, vorbind liber nenumăraţilor cursanţi, a fost comandorul Jipa Rotaru. Cu o voce tunătoare, ca pe timp de furtună. Cu privirile aţintite în ochii uimiţi ai tinerilor ofiţeri, ce aşteptau de mult această rupere de nori. Cu recurs la documentele existente în arhivele militare.
Comandorul fulgera conştiinţele junilor locotenenţi-majori, căpitani şi maiori cu sintagme electrizante:– Mareşalul a ordonat…mareşalul a dispus…mareşalul nu a ezitat…
Fremăta sala. De emoţie. De bucurie interioară. De revenire, în forţă, la Adevărurile Naţiei Române – luminoase, în penumbră sau întunericite. De stihiile trecutului.
Cu comandorul Jipa Rotaru, eu şi camarazii mei „am mâncat istorie militară pe pâine”. Ne-a indicat direcţia. Pur naţională. Ne-a arătat unde să găsim sursele inedite. Ne-a învăţat cum să despărţim (re)sentimentele de adevărul istoric.
Când preda de la tribuna din aula mare a Academiei Militare simţeam cum zboară cu gândul peste noi, în timp, în anii confruntărilor dure, din Al Doilea Război Mondial. Unul în care Mareşalul şi-a păstrat onoarea, nevrând să trădeze aliatul de atunci, Germania.
Lovitura de stat care a urmat, prin arestarea lui şi întoarcerea armelor împotriva armatei germane, a fost şi este considerată o trădare – şi azi -, de către ofiţerii Bundeswehrului. Am constatat asta, în mod oficial, la Berlin. Nu o singură dată.
Ca unul care am avut ulterior privilegiul să îl cunosc pe locotenent-colonelul George Magherescu, cel ce a lucrat ani buni alături de Mareşal, ştiindu-i corespondenţa, transmiţându-i ordinele, însoţindu-l în cele mai diverse locuri, ascultându-i îndoielile şi fiind martor la deciziile sale irevocabile, pot scrie acum căistoricul militar Jipa Rotaru ne-a spus adevărul despre Ion Antonescu.
Într-un moment când noi înşine, ca tineri ofiţeri, căutam un model rupt de societatea în care trăiam. Un comandant validat de front. Cu victoriile şi înfrângerile inevitabile. Un bărbat de stat, nu un preş în faţa puterilor trecătoare ale vremii.
Magherescu îmi spunea – după ce am aşteptat o jumătate de oră, în antecamera biroului lui, din casa veche, unde trăia, în Bucureşti, asta ca să mă învăţ cu protocolul de la Cabinetul Mareşalului! – retrăind clipe trecute cu ochii deschişi : – Ion Antonescu a fost un sfânt! Un om fără de partid. A scris liderilor de partid invitându-i să preia puterea. L-au refuzat.
Nu. Ion Antonescu nu a fost un sfânt. Dar şi-a iubit ţara.
A fost soluţia cea mai bună, aleasă de regele Carol al II-lea, pentru ca România, cu un teritoriu amputat samavolnic, în 1940 – la est, sud şi vest – să rămână cu acel areal pământesc menit a-i pregăti reîntoarcerea la graniţele naţionale din 1918.
Iar liderii partidelor istorice preferau să mimeze opoziţia, fiind conştienţi că, pentru moment, era preferabil un generalisim ca Antonescu, de care se puteau delimita fără a păţi nimic, rămânând imaculaţi în perioada ulterioară, când sperau să revină, cu sprijinul statelor occidentale, la putere. O iluzie pe care au plătit-o scump…
Pe 28 aprilie 2011, magister Jipa Rotaru rostuieşte şapte decenii pe răbojul vieţii sale. Nu se cuvine să judec aici decât ipostaza sa de mentor al atâtor ofiţeri elevi, martori, în Academia Militară, ai pasiunii sale pentru restabilirea adevărului istoric, despre Mareşalul Ion Antonescu – cel pus între paranteze, în manualele de istorie, doar pentru că a fost învins, prin trădare, la Palatul Regal, pe 23 August 1944.
Dacă ar fi învins, ar fi avut statui în fiecare oraş…
Aşa şi-a asumat fără frică soarta. Şi a rămas în istoria lumii ca singurul general condamnat la moarte, care a ordonat chiar el plutonului de execuţie, să deschidă focul asupra sa.
După 1990, discipoli ai profesorului universitar dr. Jipa Rotaru au reuşit, pentru scurt timp, să amplaseze, în aula unde le predase mentorul lor despre Mareşal, efigia lui Ion Antonescu.
Care a rămas acolo până ce noii aliaţi, de peste Ocean, şi-au dat seama ce simbol, puternic, mai reprezenta Conducătorul Statului, din anii ultimei conflagraţii mondiale, asupra ofiţerimii postdecembriste, dornică de ordine şi linişte, într-o societate dominată de un haos bine calculat, menit a ascunde jaful, la drumul mare, al avuţiei naţionale.
Erau ani când istoricul militar Constantin Hlihor a scos primul la lumină filmul execuţiei Mareşalului, pe care l-au… cosemnat colegi temerari, precum Mircea Socolov şi Ion Emil, tocmai pentru a apăra, prin echipă, o iniţiativă ce putea atrage represalii, ducând până la îndepărtarea lor din armată. Când am dus acest film la Ministerul Apărării din Chişinău, polcovnicii slavi, din somptuoasele birouri, s-au îngălbenit subit la chip…
Nici ambasada americană din Bucureşti, nici ministrul apărării care a pus în practică o indicaţie verbală a acesteia, nu au avut curajul să ceară expres scoaterea tabloului lui Ion Antonescu, din Academia Militară. Un asemenea ordin ar fi atras o reacţie imprevizibilă a ofiţerilor români, de care se temea chiar Ion Iliescu, preşedintele de atunci al ţării.
S-a găsit, peste noapte, o soluţie pragmatică.
Tabloul rămânea, dar apărea inscripţionarea “criminal de război.”
Dar o asemenea etichetă nu a apărut pe tabloul unui general israelian, ştiut că a ordonat represalii sângeroase împotriva manifestanţilor arabi, pe timpul Intifadei palestiniene!
Un lucru normal. De vreme ce generalii Tzahalului – armata Israelului, au fost mereu victorioşi.
La 70 de ani, comandorul în rezervă Jipa Rotaru este mărturia vie a unui mod lucid de raportare, la memoria Mareşalului ce a condus România în cei mai grei ani de război, din veacul trecut.
Ofiţerii ce i-au fost cursanţi îi datorează şi lui tăria loialităţii faţă de Patrie, probată în vitregiile ulterioare, precum cea din 1989, care le-a marcat decisiv cariera militară.
Interesul general | Ion Petrescu | 
May 21, 2013 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
