Într-un moment când mai toţi cei preocupaţi, la modul profesional, de lămurirea conceptului de Smart Defence/Apărare inteligentă, credeau că au o viziune integratoare, cunoscutul Jamie Shea – un brand al NATO -, în prezent asistentul secretarului general al Alianţei Nord-Atlantice, pentru provocări de securitate emergente,scoate porumbelul din pălăria cu proiecte viitoare, avute în vedere la Cartierul General al celei mai puternice coagulări de forţe militare de pe mapamond.
Într-o alocuţiune devenită abia acum cunoscută – un fragment fiind redat în imaginile de mai jos -, după ce se referă la Smart Defence ca la o nouă etapă, ce implică faptul că tot ce s-a făcut înainte, de aliaţi, trebuie…aruncat, pentru a opri duplicarea ţărilor în domeniul militar şi a promova specializarea lor, cum s-a reuşit în privinţa avioanelor de luptă, a tancurilor, a cercetării prin satelit, Jamie Shea face o afirmaţie surprinzătoare pentru cei avizaţi şi îngrijorătoare pentru şefii unor instituţii militare, afirmând că nu mai avem nevoie, în Europa, de atâtea academii militare!
În România a mai existat intenţia de a aduce, sub umbrela actualei Universităţi Naţionale de Apărare, academiile ce formează ofiţeri pentru cele trei categorii de forţe armate – terestre, aeriene şi navale – precum şi inginerii militari, structurile menţionate devenind facultăţi cu locaţiile menţinute la Sibiu, Braşov, Constanţa şi Bucureşti.
Conservatorismul a învins necesara reformare, până la capăt, a învăţământului militar.
Am postat informaţia privind uimitoarea prorocire a lui Jamie Shea pentru că ar trebui să reflectăm, un pic, cât de repede s-ar institui mentalitatea de învingător în subunităţi, unităţi şi mari unităţi comandate de ofiţeri şcoliţi în Occident.
Profesionişti militari ce vor fi eliberaţi de prejudecăţi,
care şi acum ţin timona structurii militare cu cap compas…stagnare.
Academia Militară – actuala Universitate Naţională de Apărare, din Bucureşti – are, în evoluţia sa postbelică, două momente total necunoscute opiniei publice, de pe plaiurile mioritice. Evocate în istoria orală, a celor ce au trăit clipe incredibile, dar cu un tâlc aparte, în perioade vitrege, din deceniile însemnate de secera şi ciocanul impuse de marea putere, pe atunci, de la Răsărit.
Primul s-a petrecut pe timpul când liderul României – oficial proclamată republică populară -, temperatul Gheorghe Gheorghiu-Dej, se străduia să găsească o soluţie pentru diminuarea tutelei Kremlinului, al cărei corolar urma să fie retragerea trupele sovietice, din ţară.
Emisarii săi, în frunte cu premierul Ion Gheorghe Maurer purtau, în deceniul şase, convorbiri succesive, extrem de curajoase, cu reprezentanţii Moscovei şi ai Beijingului, în încercarea de a media între liderii U.R.S.S. şi cei ai Chinei comuniste, care, orgolioşi, nevoie mare, nu ezitaseră să ordone trupelor, de la graniţa lor comună, acţiuni de descurajare a părţii… adverse.
Atunci, în mod deliberat, în Academia Militară erau difuzate, la ofiţerii-elevi, stenogramele discuţiilor oficiale, iar poziţiile demne ale diplomaţilor români, abilitatea lui Maurer de a domina, prin verb bine ales, pe interlocutorul bazat doar pe superioritatea numerică a populaţiei şi armatei sale, generau o mândrie din start dorită de iniţiatorii acestei instruiri originale, neinclusă în programa academică oficială.
Chiar dacă purtau uniforme ce se încheiau cu copci la gât, după modelul existent în Armata Roşie, ofiţerii cursanţi simţeau bucuria de a fi martorii eliberării treptate, a României, din chingile Imperiului Sovietic.
Şi Gheorghe Gheorghiu-Dej a reuşit împăcarea lui Stalin cu omologul chinez. Apoi, pe Hruşciov l-a convins, cu ocazia unei celebre vânători, organizate special pentru el, în România, să retragă trupele sovietice.
Pentru asta, Dej a plătit cu viaţa, fiind iradiat special, de intelligence-ul răsăritean, cu prilejul unei vizite ulterioare la Moscova.
Al doilea moment a avut loc în perioada când liderul României – devenită republică socialistă -, colericul Nicolae Ceauşescu, se străduia să îşi păstreze statutul de preşedinte care nu ia automat poziţia de drepţi, când strănuta omologul de la Moscova.
Atunci, la mijlocul deceniului nouă, din secolul trecut, ofiţerilor elevi, din Academia Militară li s-a vorbit, în aula mare, de Mareşalul Ion Antonescu. Franc. Fără mistificări.
Un istoric militar care a făcut asta cu dezinvoltură, vorbind liber nenumăraţilor cursanţi, a fost comandorul Jipa Rotaru. Cu o voce tunătoare, ca pe timp de furtună. Cu privirile aţintite în ochii uimiţi ai tinerilor ofiţeri, ce aşteptau de mult această rupere de nori. Cu recurs la documentele existente în arhivele militare.
Comandorul fulgera conştiinţele junilor locotenenţi-majori, căpitani şi maiori cu sintagme electrizante:– Mareşalul a ordonat…mareşalul a dispus…mareşalul nu a ezitat…
Fremăta sala. De emoţie. De bucurie interioară. De revenire, în forţă, la Adevărurile Naţiei Române – luminoase, în penumbră sau întunericite. De stihiile trecutului.
Cu comandorul Jipa Rotaru, eu şi camarazii mei „am mâncat istorie militară pe pâine”. Ne-a indicat direcţia. Pur naţională. Ne-a arătat unde să găsim sursele inedite. Ne-a învăţat cum să despărţim (re)sentimentele de adevărul istoric.
Când preda de la tribuna din aula mare a Academiei Militare simţeam cum zboară cu gândul peste noi, în timp, în anii confruntărilor dure, din Al Doilea Război Mondial. Unul în care Mareşalul şi-a păstrat onoarea, nevrând să trădeze aliatul de atunci, Germania.
Lovitura de stat care a urmat, prin arestarea lui şi întoarcerea armelor împotriva armatei germane, a fost şi este considerată o trădare – şi azi -, de către ofiţerii Bundeswehrului. Am constatat asta, în mod oficial, la Berlin. Nu o singură dată.
Ca unul care am avut ulterior privilegiul să îl cunosc pe locotenent-colonelul George Magherescu, cel ce a lucrat ani buni alături de Mareşal, ştiindu-i corespondenţa, transmiţându-i ordinele, însoţindu-l în cele mai diverse locuri, ascultându-i îndoielile şi fiind martor la deciziile sale irevocabile, pot scrie acum căistoricul militar Jipa Rotaru ne-a spus adevărul despre Ion Antonescu.
Într-un moment când noi înşine, ca tineri ofiţeri, căutam un model rupt de societatea în care trăiam. Un comandant validat de front. Cu victoriile şi înfrângerile inevitabile. Un bărbat de stat, nu un preş în faţa puterilor trecătoare ale vremii.
Magherescu îmi spunea – după ce am aşteptat o jumătate de oră, în antecamera biroului lui, din casa veche, unde trăia, în Bucureşti, asta ca să mă învăţ cu protocolul de la Cabinetul Mareşalului! – retrăind clipe trecute cu ochii deschişi : – Ion Antonescu a fost un sfânt! Un om fără de partid. A scris liderilor de partid invitându-i să preia puterea. L-au refuzat.
Nu. Ion Antonescu nu a fost un sfânt. Dar şi-a iubit ţara.
A fost soluţia cea mai bună, aleasă de regele Carol al II-lea, pentru ca România, cu un teritoriu amputat samavolnic, în 1940 – la est, sud şi vest – să rămână cu acel areal pământesc menit a-i pregăti reîntoarcerea la graniţele naţionale din 1918.
Iar liderii partidelor istorice preferau să mimeze opoziţia, fiind conştienţi că, pentru moment, era preferabil un generalisim ca Antonescu, de care se puteau delimita fără a păţi nimic, rămânând imaculaţi în perioada ulterioară, când sperau să revină, cu sprijinul statelor occidentale, la putere. O iluzie pe care au plătit-o scump…
Pe 28 aprilie 2011, magister Jipa Rotaru rostuieşte şapte decenii pe răbojul vieţii sale. Nu se cuvine să judec aici decât ipostaza sa de mentor al atâtor ofiţeri elevi, martori, în Academia Militară, ai pasiunii sale pentru restabilirea adevărului istoric, despre Mareşalul Ion Antonescu – cel pus între paranteze, în manualele de istorie, doar pentru că a fost învins, prin trădare, la Palatul Regal, pe 23 August 1944.
Dacă ar fi învins, ar fi avut statui în fiecare oraş…
Aşa şi-a asumat fără frică soarta. Şi a rămas în istoria lumii ca singurul general condamnat la moarte, care a ordonat chiar el plutonului de execuţie, să deschidă focul asupra sa.
După 1990, discipoli ai profesorului universitar dr. Jipa Rotaru au reuşit, pentru scurt timp, să amplaseze, în aula unde le predase mentorul lor despre Mareşal, efigia lui Ion Antonescu.
Care a rămas acolo până ce noii aliaţi, de peste Ocean, şi-au dat seama ce simbol, puternic, mai reprezenta Conducătorul Statului, din anii ultimei conflagraţii mondiale, asupra ofiţerimii postdecembriste, dornică de ordine şi linişte, într-o societate dominată de un haos bine calculat, menit a ascunde jaful, la drumul mare, al avuţiei naţionale.
Erau ani când istoricul militar Constantin Hlihor a scos primul la lumină filmul execuţiei Mareşalului, pe care l-au… cosemnat colegi temerari, precum Mircea Socolov şi Ion Emil, tocmai pentru a apăra, prin echipă, o iniţiativă ce putea atrage represalii, ducând până la îndepărtarea lor din armată. Când am dus acest film la Ministerul Apărării din Chişinău, polcovnicii slavi, din somptuoasele birouri, s-au îngălbenit subit la chip…
Nici ambasada americană din Bucureşti, nici ministrul apărării care a pus în practică o indicaţie verbală a acesteia, nu au avut curajul să ceară expres scoaterea tabloului lui Ion Antonescu, din Academia Militară. Un asemenea ordin ar fi atras o reacţie imprevizibilă a ofiţerilor români, de care se temea chiar Ion Iliescu, preşedintele de atunci al ţării.
S-a găsit, peste noapte, o soluţie pragmatică.
Tabloul rămânea, dar apărea inscripţionarea “criminal de război.”
Dar o asemenea etichetă nu a apărut pe tabloul unui general israelian, ştiut că a ordonat represalii sângeroase împotriva manifestanţilor arabi, pe timpul Intifadei palestiniene!
Un lucru normal. De vreme ce generalii Tzahalului – armata Israelului, au fost mereu victorioşi.
La 70 de ani, comandorul în rezervă Jipa Rotaru este mărturia vie a unui mod lucid de raportare, la memoria Mareşalului ce a condus România în cei mai grei ani de război, din veacul trecut.
Ofiţerii ce i-au fost cursanţi îi datorează şi lui tăria loialităţii faţă de Patrie, probată în vitregiile ulterioare, precum cea din 1989, care le-a marcat decisiv cariera militară.
Nu am fost un fan al moderatorilor Oana Stancu şi Adrian Ursu, când evoluau la postul de televiziune Realitatea TV. Dar iată că sâmbătă, 16 aprilie a.c., cei doi au oferit telespectatorilor Antenei 3 un show de zile mari.
În vizorul lunetei lor jurnalistice a fost luat cazul doamnei Luminiţa Kohalmi, consilierul atotputernicei ministrese Elena Udrea. Un personaj tipic ascensiunii nefireşti în societatea românească postdecembristă.
Cineva – bineînţeles că nu de la Direcţia Generală de Informaţii a Armatei – a sensibilizat-o pe domniţa Oana Stancu asupra modului în care consilierul amintit (nu) şi-a completat declaraţia de avere. Omiţând, de pildă, faptul că, împreună cu soţul ei, a preluat, printr-o ciudată operaţiune de închiriere – cu evidentă dedicaţie – un număr de hoteluri deţinute anterior de Ministerul Apărării Naţionale, într-o localitate montană.
Ei bine, explicaţia pe care nu o bănuia teleasta Oana Stancu, privind favorizarea unor asemenea întâmplări – şi a altora similare – în mediul militar românesc este simplă ca bună ziua!
Cetăţeana Luminiţa Kohalmi este total nevinovată.
Şi am să explic, pe această cale, din ce motive e neprihănită.
Domnia sa nu ar fi ajuns şefa structurii de relaţii publice, a Ministerului Apărării Naţionale, venind acolo de mânuţă cu ministrul liberal Teodor Atanasiu, dacă ar fi existat, ca la Pentagon, criterii clare pentru schema posturilor destinate exclusiv numirilor politice – funcţii care se ocupă şi se eliberează la sosirea, respectiv plecarea demnitarului, care are dreptul să se bizuie pe o echipă proprie, de încredere.
Şi în trecut şi în prezent, de câte ori are chef ministrul armatei, poate transforma, peste noapte, un post de general într-unul de funcţionar civil.
Doamna Kohalmi nu are nicio vină, că nu a dat concurs pentru ocuparea postului de şef al Direcţiei Informare şi Relaţii Publice, deoarece nimeni nu a îndrăznit să îl sensibilizeze pe delicatul ministru că această probă ţine de regulile tipice managementului resurselor umane din M.Ap.N..
Iar cei ce ştiau – un general ce uda cu sârg florile din biroul propriu şi un colonel, amândoi în rezervă, ultimul fiind chiar consilier juridic în direcţia menţionată – preferau “să mănânce” liniştiţi salariul substanţial, de care beneficiau în plus faţă de pensia curentă.
Aceeaşi doamnă nu poate fi acuzată că a intrat la doctorat, la Universitatea Naţională de Apărare, ca orice protejat al clasei politice, rectorul de atunci nepermiţându-şi cu ea – în ziua destinată oficial procedurii de admitere – mai mult de un mimat dialog academic, terminat în câteva minute.
După cum nu există niciun temei să fie admonestată, pentru faptul că a solicitat ulterior, sub pretext că se plictiseşte pe fotoliul de şefă a direcţiei menţionate, să predea… ore la cursanţii U.N.Ap.. Ucenicul vrăjitor!
Oana Stancu menţiona, în trecere, în emisiunea amintită, că ultima funcţie a doamnei Kohalmi, la M.Ap.N., a fost cea de director adjunct. Este meritul ministrului Sorin Frunzăverde de a fi realizat că între dorinţa şi putinţa ex-liberalei Kohalmi, pe plan profesional, un gest de bon ton era să facă un pas înapoi, fie şi pentru simplul motiv că armata română are nevoie de lideri militari şi civili care să stăpânească, printre altele, arta oratorică – in integrum. Asta, ca să fiu elegant…
Ministrul Teodor Meleşcanu nu este deloc inocent în menţinerea unei situaţii nefireşti, la structura de relaţii publice menţionată. Dacă dorea să fie înconjurat numai de spirite feminine, precum purtătoarea sa de cuvânt, putea proceda ca în Bulgaria, unde direcţia similară a fost reînfiinţată numai cu purtătoare de cosiţe – inteligente, excelente vorbitoare de limbă engleză, diplomate, generând interlocutorilor militari simpatie, nu adversitate.
Acelaşi ministru l-a adus pe colonelul în rezervă Posteucă pe post de uşier, mă scuzaţi, consilier al său şi – drept răsplată pentru te miri ce – l-a avansat la gradul de general, unul devenit desuet în armata română de azi.
Şi pentru că ministrul pleca, iar generalului Posteucă îi plăcea munca de Moş Teacă, s-a ales şi cu firmanul de administrator al unei staţiuni de refacere a vitalităţii cui vreţi dvs., oficial a militarilor întorşi din teatrele de operaţii.
By the way!/Apropo!Noroc cu americanii.
Că dacă ei nu băteau obrazul oficialilor români, pentru ca militarii noştri să se bucure, la revenirea în patrie, de facilităţi similare profesioniştilor de peste Ocean, azi staţiunile turistice ale Armatei României ar fi fost o simplă amintire.
Nici ministrul Gabriel Oprea nu este de acuzat. Cum în armata română civilii aduşi şi numiţi de un titular al M.Ap.N. nu pleacă împreună cu el, li se caută pretexte.
Şi mister Posteucă ştia că îi va veni rândul. A simţit clipa atunci când a dorit – cum singur declara – să explice ministrului cum ar salva el, mare specialist, o staţiune de refacere a energiilor militarilor reveniţi din deşertul afgan.
Însă ministrul Oprea a fost mai abil. Şi a împuşcat trei iepuri dintr-o lovitură – îndepărtarea lui Posteucă, justificarea unor economii bugetare, mulţumirea doamnei Elena Udrea, prin falicitatea acordată inocentei Luminiţa Kohalmi.
Care, repet, pentru domniţa Oana Stancu, că este total nevinovată.
Vinovaţi sunt generalii care au acceptat infiltrarea în Ministerul Apărării Naţionale a unor personaje care se pricepeau la armată, precum s-ar fi priceput ei la problemele Patriarhiei. Cu precizarea că unii înstelaţi au primit Crucea Patriarhală, şi şi-au făcut semnul crucii de câte ori pleca câte un ministru şi ei rămâneau pe funcţie. Drept plată că au avizat încadrarea unor neica nimeni, pe posturi de maximă răspundere.
Vinovat este şi acel consilier etern, despre care se ştie că are dosarul preşedintelui ţării, om cu apetit pentru intelligence-ul militar, care a încurajat constant evoluţia ascendentă a doamnei ce a uimit-o pe Oana Stancu – deoarece a tras o linie în dreptul soţului ei, pe declaraţia de avere. Un gest înduioşător.
Semn al cultivării, la nivel subliminal, al valorilor familiale.
Am admirat-o pe Oana Stancu, care l-a executat public pe actualul şef al structurii de relaţii publice din armia română. Domniţa Oana nu ştia, dar intuia, că telefonistul de serviciu la M.Ap.N. are mandat să scoată castanele din foc cu argumente de care şi el ar fi râs, ca marinar uns cu toate alifiile, dacă nu ar fi primit şi acceptat o misiune atât de ingrată.
Telefonistul fiind un mai vechi admirator al virtuţilor profesionale ale inocentei doamne, a cărei neprihănire o apăr prin aceste rânduri. Chiar dacă ultima doamnă numită ca secretar de stat, de sorginte tot liberală – un alt monument de inocenţă profesională, pildă de umilire zilnică a generalilor din subordine -, se mira cu voce tare şi martori pe sprânceană, cum a fost posibil, dacă doamna Kohalmi nu se pricepea la relaţii publice în armată să nu fie ajutată de liota de colonei, care-i pupau mânuţa de dimineaţa până seara? Orgolii cazone…
Iată de ce propun jurnaliştilor Oana Stancu şi Adrian Ursu, o emisiune focalizată pe (in)compatibilităţile – la nivelul politicilor de resurse umane – existente între Pentagon şi M.Ap.N.
Mă tem însă că vor rata un nou show.
Pentru simplul fapt că domniţa Oana va râde non stop, de cele descoperite, în acest areal, al mediului militar. Iar domnul Adrian îşi va face cruce…