Apartenenţa Basarabiei la Rusia – „nu se poate niciodată”!

Gheorghe Buzatu
__________________________________

În mod obişnuit, istoricii trecutului recent ezită în a stabili care a fost ultima dată de rezonanţă a regimului Ceauşescu. În ce ne priveşte, dintre atâtea sugestii, propunem să ne oprim asupra unei singure zile de anvergură istorică – 13 noiembrie 1989. Aceasta impunându-se categoric selecţiei noastre după cel puţin două criterii cardinale.

În primul rând, la 13 noiembrie 1989 N. Ceauşescu a condus, pentru numai 70 de minute, o şedinţă plenară a C.P.Ex. al C.C. al P.C.R., iar, cu acel prilej, trebuind să supună dezbaterii Raportul de vreo 140 de pagini ce urma să fie prezentat plenului proiectatului Congres al XIV-lea al P.C.R. (Bucureşti, 20-24 noiembrie 1989), liderul – din proprie voinţă, precum de regulă în ultima vreme! – a preferat să insiste exclusiv asupra problemelor grave aferente „dosarului România – U.R.S.S.” şi care, a remarcat în mai multe rânduri vorbitorul, trebuiau soluţionate neîntârziat, aşa precum:

– Problema Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Insulei Şerpilor;

– Combaterea tentativelor de-a se impune un nonsens – recunoaşterea a două popoare – „poporul moldovenesc” şi poporul român (?!).

Stenograma dezbaterilor reţine, în mai multe rânduri, intervenţiile prompte şi la obiect ale Elenei Ceauşescu, care şi-a susţinut cu fermitate soţul: – fie în problema Tezaurului, pretinzând ca ruşii „să ne dea de la ei”; – fie în problema „apartenenţei Basarabiei” la Rusia, ceea ce „nu se poate niciodată”.

MATERIALUL INTEGRAL POATE FI CITIT APĂSÂND AICI.

CU GÂNDUL LA COLONELUL CUZA

Poate aţi uitat. La 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Principatului Moldova. Ulterior, la 24 ianuarie, era votat, cu mare entuziasm, ca să conducă şi Ţara Românească.

Printr-o mişcare inteligentă a conaţionalilor noştri, din acea vreme, Alexandru Ioan I a condus cele două principate până în ianuarie 1862, când s-a înfăptuit unitatea administrativă, a celor două entităţi teritoriale, consfinţită de constituţia ce prevedea acum o adunare unică şi un guvern doar la Bucureşti.

După 152 de ani, cei ce vor reţine atenţia opiniei publice române nu vor fi organizatorii previzibilelor manifestări culturale dedicate Unirii Principatelor Române.

Ci coloneii în rezervă şi camarazii lor, de alte grade, care au intenţia să protesteze, în mod legal, faţă de o lege care le abrogă un drept câştigat, la o pensie anterior calculată de autorităţile competente ale statului.

Dincolo de statisticile date publicităţii de ministrul Gabriel Oprea, un lucru este cert.

În luna ianuarie 2011, zeci de mii de rezervişti au trăit o dramă reală. Ei au fost priviţi cu:

1. milă, în propriile familii, care au descoperit, brusc, cât de vulnerabile au devenit, pe plan financiar, în urma unei noi decizii arbitrare, a guvernanţilor de azi;

4. nedumerire, de pensionarii civili, care-şi duc viaţa, de azi, pe mâine, într-o umilinţă indescriptibilă.

Şi ca tacâmul să fie complet, o ceată de vlăjgani, rătăcită, cine ştie cum, în rândurile jandarmilor, a transformat în sac de box un simplu ofiţer, prezent la o manifestaţie autorizată a rezerviştilor.

Cancerul defetismului, la nivel naţional, fiind cauza încremenirii, în prostraţie, a milioane de români.

În 1989, cărturari de frunte ai neamului au scos o ediţie princeps a poeziilor lui Eminescu. Una aprobată de Nicolae Ceauşescu. Abia se tipăriseră vreo două mii de exemplare, când Elena Ceauşescu, oripilată că nu i s-a cerut acordul a dispus stoparea multiplicării.

În 2011, nici evocarea lui Mihai Eminescu şi nici amintirea colonelului Alexandru Ioan Cuza nu îi mai întoarce, pe decidenţii actuali, cu faţa la binele poporului român.

Dumnezeu să îi ierte. Noi nu. Niciodată.

ARTICOL PUBLICAT DE ZIUAVECHE.RO

ŞI DE ARENA.MD

MATERIAL ACCESAT, PE 24 IANUARIE 2011, DE DIRECTORATUL COMUNITĂŢII INFORMATIVE