Luna Aprecierii Forţelor Armate (video)

Festivalul de Film GI este rodul demersurilor unei organizaţii non-profit, cu caracter educaţional, dedicat schimbului de experienţă militară, în interiorul şi în afara teatrului de război. Anual, în luna mai, declarată Luna Aprecierii Forţelor Armate ale Statelor Unite, acest festival reuneşte pe toţi cei ce au produs filme, în care sunt onorate succesele şi sacrificiile militarilor americani.

Read more »

Operaţiunea Frontul de Acasă

Arlington, Virginia – O audienţă inedită – cu copii din familiile unor militari, de la un autor de blog, în vârstă de 9 ani, la un voluntar de 17 ani, în serviciul comunităţii – a asistat la Gala Premiilor Anuale, ale Operaţiunii Frontul de Acasă, din 2012, dedicată… Copilului de Militar. Aţi citit bine.

Însuşi generalul Martin E. Dempsey, preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore, de la Pentagon a ţinut să aibă o intervenţie, la menţionata ceremonie de premiere, dedicată copiilor militarilor americani, indiferent de categoria de forţe armate sau de arma din care fac parte şi baza de dislocare, pe teritoriul naţional sau peste hotare.

Departamentul Apărării consideră luna aprilie drept LUNA COPILULUI DE MILITAR.

În România aşa ceva ar părea o blasfemie.

Imaginea reală despre armata de azi fiind cea tutelată de…
… un ministru ascuns în spatele propriilor complexe oratorice…
… de un şef al Statului Major General conştient că nu este decât un pasager înstelat, bun să facă frumos, tăcut, misterios, la acţiuni de salon…
… de un pseudo-marinar uitat pe post de portavoce răguşită şi isterică, pentru descurajarea pensionarilor militari năuciţi de lovitura tăierii venitului lunar.

Sunt mii de militari români – rotaţi prin teatrele de război, inclusiv în Afganistan, de unde sovieticii s-au întors cu coada între picioare, în timp ce ai noştri împart şi azi acolo ciocolată, fructe şi sticle cu apă potabilă – care nu contează în ecuaţia respectului public.

Existenţa lor nu este pe agenda campaniei electorale, în care se mitraliază orice alt subiect, în (de)favoarea unor candidaţi mai puţin deştepţi, decât se prezintă singuri, mai puţin generoşi, decât lasă să se înţeleagă şi…
… mai legaţi de vechile metehne, pro-estice, decât de opţiunile pragmatice ale unui viitor dezirabil în comunitatea europeană şi sub umbrela NATO.

Chiar aşa!

Aţi auzit vreun candidat – la posturile din vârful ierarhiei statale – abordând serios reperele relaţiilor viitoare ale României cu Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică?

Eu unul nu.

Şi nu mă miră. Mai ales că ieşind dintr-un studiou de radio, cineva – unul dintre amfitrioni – îmi spunea, deloc în glumă, privindu-mă în ochi, nu tocmai vesel şi în şoaptă:
– Tot cu SUA, nu?

Aţi reţinut numele vreunui oficial al diplomaţiei române punându-l la punct pe tembelul de Kuzmin, ambasadorul rus, până azi, la Chişinău, care a ironizat penibil armata română la ultima şi jalnica sa conferinţă de presă din Chişinău?

I-a tras-o peste bot – ca să citez un jurnalist vivace – cineva, din Ministerul lui Cristian Diaconescu, ca să îi reamintească berbecului putinist că în august 1944 NU trupele sovietice au eliberat capitala României, iar ulterior NU unităţile Armatei Roşii au dus cele mai grele bătălii pentru cucerirea Budapestei?

În România, Operaţiunea Frontul de Acasă nu există.

Casa are geamurile şi uşile sparte.

Intră cine vrea, scuipă, ia ce-i pofteşte inima şi pleacă.

Inclusiv cu blagoslovirea deziluziei intelligence-ului autohton, premierul prezidenţiabil, Mihai Răzvan Ungureanu.

Aşa cum, înainte de 1989, grănicerii României stăteau cu fundurile spre frontieră, ca să prindă pe cei exasperaţi de socialism, dornici să fugă în LUMEA LIBERĂ, aşa acum serviciile secrete stau cu ochii pe camerele de filmat din alcovurile mari şi mici, timp în care KGB-ul de ieri, FSB-ul de azi intoxică presa cu pericole made in USA, pentru a-i ţine pe românii fraieri în iluzia unui capitalism în care singurul argument este CNUTUL.

Cnutul verbal, sau cel exercitat prin dosar.

Trăim în regimul cnutocraţiei.

Doar biciul se va schimba, după alegeri…

OANA STANCU, CRUCEA PATRIARHALĂ ŞI LUMINIŢA KOHALMI

Nu am fost un fan al moderatorilor Oana Stancu şi Adrian Ursu, când evoluau la postul de televiziune Realitatea TV. Dar iată că sâmbătă, 16 aprilie a.c., cei doi au oferit telespectatorilor Antenei 3 un show de zile mari.

În vizorul lunetei lor jurnalistice a fost luat cazul doamnei Luminiţa Kohalmi, consilierul atotputernicei ministrese Elena Udrea. Un personaj tipic ascensiunii nefireşti în societatea românească postdecembristă.

Cineva – bineînţeles că nu de la Direcţia Generală de Informaţii a Armatei – a sensibilizat-o pe domniţa Oana Stancu asupra modului în care consilierul amintit (nu) şi-a completat declaraţia de avere. Omiţând, de pildă, faptul că, împreună cu soţul ei, a preluat, printr-o ciudată operaţiune de închiriere – cu evidentă dedicaţie – un număr de hoteluri deţinute anterior de Ministerul Apărării Naţionale, într-o localitate montană.

Ei bine, explicaţia pe care nu o bănuia teleasta Oana Stancu, privind favorizarea unor asemenea întâmplări – şi a altora similare – în mediul militar românesc este simplă ca bună ziua!

Cetăţeana Luminiţa Kohalmi este total nevinovată.

Şi am să explic, pe această cale, din ce motive e neprihănită.

Domnia sa nu ar fi ajuns şefa structurii de relaţii publice, a Ministerului Apărării Naţionale, venind acolo de mânuţă cu ministrul liberal Teodor Atanasiu, dacă ar fi existat, ca la Pentagon, criterii clare pentru schema posturilor destinate exclusiv numirilor politice – funcţii care se ocupă şi se eliberează la sosirea, respectiv plecarea demnitarului, care are dreptul să se bizuie pe o echipă proprie, de încredere.

Şi în trecut şi în prezent, de câte ori are chef ministrul armatei, poate transforma, peste noapte, un post de general într-unul de funcţionar civil.

Doamna Kohalmi nu are nicio vină, că nu a dat concurs pentru ocuparea postului de şef al Direcţiei Informare şi Relaţii Publice, deoarece nimeni nu a îndrăznit să îl sensibilizeze pe delicatul ministru că această probă ţine de regulile tipice managementului resurselor umane din M.Ap.N..

Iar cei ce ştiau – un general ce uda cu sârg florile din biroul propriu şi un colonel, amândoi în rezervă, ultimul fiind chiar consilier juridic în direcţia menţionată – preferau “să mănânce” liniştiţi salariul substanţial, de care beneficiau în plus faţă de pensia curentă.

Aceeaşi doamnă nu poate fi acuzată că a intrat la doctorat, la Universitatea Naţională de Apărare, ca orice protejat al clasei politice, rectorul de atunci nepermiţându-şi cu ea – în ziua destinată oficial procedurii de admitere – mai mult de un mimat dialog academic, terminat în câteva minute.

După cum nu există niciun temei să fie admonestată, pentru faptul că a solicitat ulterior, sub pretext că se plictiseşte pe fotoliul de şefă a direcţiei menţionate, să predea… ore la cursanţii U.N.Ap.. Ucenicul vrăjitor!

Oana Stancu menţiona, în trecere, în emisiunea amintită, că ultima funcţie a doamnei Kohalmi, la M.Ap.N., a fost cea de director adjunct. Este meritul ministrului Sorin Frunzăverde de a fi realizat că între dorinţa şi putinţa ex-liberalei Kohalmi, pe plan profesional, un gest de bon ton era să facă un pas înapoi, fie şi pentru simplul motiv că armata română are nevoie de lideri militari şi civili care să stăpânească, printre altele, arta oratorică – in integrum. Asta, ca să fiu elegant…

Ministrul Teodor Meleşcanu nu este deloc inocent în menţinerea unei situaţii nefireşti, la structura de relaţii publice menţionată. Dacă dorea să fie înconjurat numai de spirite feminine, precum purtătoarea sa de cuvânt, putea proceda ca în Bulgaria, unde direcţia similară a fost reînfiinţată numai cu purtătoare de cosiţe – inteligente, excelente vorbitoare de limbă engleză, diplomate, generând interlocutorilor militari simpatie, nu adversitate.

Acelaşi ministru l-a adus pe colonelul în rezervă Posteucă pe post de uşier, mă scuzaţi, consilier al său şi – drept răsplată pentru te miri ce – l-a avansat la gradul de general, unul devenit desuet în armata română de azi.

Şi pentru că ministrul pleca, iar generalului Posteucă îi plăcea munca de Moş Teacă, s-a ales şi cu firmanul de administrator al unei staţiuni de refacere a vitalităţii cui vreţi dvs., oficial a militarilor întorşi din teatrele de operaţii.

By the way!/Apropo! Noroc cu americanii.
Că dacă ei nu băteau obrazul oficialilor români, pentru ca militarii noştri să se bucure, la revenirea în patrie, de facilităţi similare profesioniştilor de peste Ocean, azi staţiunile turistice ale Armatei României ar fi fost o simplă amintire.

Nici ministrul Gabriel Oprea nu este de acuzat. Cum în armata română civilii aduşi şi numiţi de un titular al M.Ap.N. nu pleacă împreună cu el, li se caută pretexte.

Şi mister Posteucă ştia că îi va veni rândul. A simţit clipa atunci când a dorit – cum singur declara – să explice ministrului cum ar salva el, mare specialist, o staţiune de refacere a energiilor militarilor reveniţi din deşertul afgan.

Însă ministrul Oprea a fost mai abil. Şi a împuşcat trei iepuri dintr-o lovitură – îndepărtarea lui Posteucă, justificarea unor economii bugetare, mulţumirea doamnei Elena Udrea, prin falicitatea acordată inocentei Luminiţa Kohalmi.

Care, repet, pentru domniţa Oana Stancu, că este total nevinovată.

Vinovaţi sunt generalii care au acceptat infiltrarea în Ministerul Apărării Naţionale a unor personaje care se pricepeau la armată, precum s-ar fi priceput ei la problemele Patriarhiei. Cu precizarea că unii înstelaţi au primit Crucea Patriarhală, şi şi-au făcut semnul crucii de câte ori pleca câte un ministru şi ei rămâneau pe funcţie. Drept plată că au avizat încadrarea unor neica nimeni, pe posturi de maximă răspundere.

Vinovat este şi acel consilier etern, despre care se ştie că are dosarul preşedintelui ţării, om cu apetit pentru intelligence-ul militar, care a încurajat constant evoluţia ascendentă a doamnei ce a uimit-o pe Oana Stancu – deoarece a tras o linie în dreptul soţului ei, pe declaraţia de avere. Un gest înduioşător.

Semn al cultivării, la nivel subliminal, al valorilor familiale.

Am admirat-o pe Oana Stancu, care l-a executat public pe actualul şef al structurii de relaţii publice din armia română. Domniţa Oana nu ştia, dar intuia, că telefonistul de serviciu la M.Ap.N. are mandat să scoată castanele din foc cu argumente de care şi el ar fi râs, ca marinar uns cu toate alifiile, dacă nu ar fi primit şi acceptat o misiune atât de ingrată.

Telefonistul fiind un mai vechi admirator al virtuţilor profesionale ale inocentei doamne, a cărei neprihănire o apăr prin aceste rânduri. Chiar dacă ultima doamnă numită ca secretar de stat, de sorginte tot liberală – un alt monument de inocenţă profesională, pildă de umilire zilnică a generalilor din subordine -, se mira cu voce tare şi martori pe sprânceană, cum a fost posibil, dacă doamna Kohalmi nu se pricepea la relaţii publice în armată să nu fie ajutată de liota de colonei, care-i pupau mânuţa de dimineaţa până seara? Orgolii cazone…

Iată de ce propun jurnaliştilor Oana Stancu şi Adrian Ursu, o emisiune focalizată pe (in)compatibilităţile – la nivelul politicilor de resurse umane – existente între Pentagon şi M.Ap.N.

Mă tem însă că vor rata un nou show.

Pentru simplul fapt că domniţa Oana va râde non stop, de cele descoperite, în acest areal, al mediului militar. Iar domnul Adrian îşi va face cruce…

INTERPELARE PUBLICĂ

*ÎN ATENŢIA EXCELENŢEI SALE, PREMIERUL EMIL BOC

Un important oficial militar m-a întrebat:

“Ştiai că ministrul nostru a avut tupeul, obrăznicia, infamia, aroganţa şi lipsa de demnitate să îl înjosească pe generalul recent numit consilier, recomandându-i să nu îl vadă prin biroul său?”

I-auzi brâul!

Păi, dacă şeful Executivului de la Bucureşti, este tot mai interesat despre cine mai scrie, afirmă, răspândeşte, prin târgul Bucureştilor, veşti rele despre domnia sa, să mai noteze un nume…

Cel al titularului de la M.Ap.N.!

Nu că i-ar pronunţa numele.
Nu că i-ar invoca funcţia.
Nu că s-ar lăuda, cu o relaţie specială, cu ardeleanul care conduce guvernul.
Nicidecum.
Dar prin “mâna liberă”, pe care, se pare, că i-a oferit-o comandantul constituţional, a ceea ce a mai rămas din armia română, confundă clădirea Ministerului Apărării Naţionale, cu edificiul oficial al primarului Neculai Onţanu.

Singurul civil din România care a ratat un singur an, în ultimii opt, când nu a mai luat un grad superior – 2010. De…frică, pardon, de gura lumii. Care păzeşte pepenii uniunii celor care au fost pe alte liste, la ultimele alegeri.

Ca simplu rezervist, pot înţelege că nivelul de pregătire militară, al preşedintelui – aflat pe topoganul dizgraţiei naţionale – nu depăşeşte pe acela al unui comandant de batalion.

Dovada?

Numirile pe care le-a făcut la nivelul
diviziilor de la Bucureşti şi Cluj şi aceea de la vârful ierarhiei Statului Major al Forţelor Terestre. Promovaţii fiind băieţi buni. În familiile lor.

Dar care, prin ascensiunea lor stupefiantă, împotriva regulilor scrise şi nescrise din armata ţării, au generat dezgust, lipsă de încredere şi de perspectivă celor ce aveau naivitatea să creadă că munca lor va fi cuantificată corect la nivelul cel mai înalt.

Nu ar strica deloc ca premierul Emil Boc să verifice câţi consilieri are Gabriel Oprea, când şi de ce au fost numiţi, câţi au renunţat la pensie şi în ce condiţii au rămas, ce atribuţii scrise au şi care sunt însărcinările lor reale, dar mai ales de câte ori sunt solicitaţi cu o consiliere de specialitate.

Îndeosebi, în ce măsură Tatăl Pensionarilor Militari, alias Gabriel Oprea, ţine cont de acestea. Vorba vine…

S-ar putea ca şeful guvernului să aibă oarece surprize. Deloc puţine…
Şi letale. Pe planul imaginii publice al guvernului pe care încă îl mai conduce.

DOUĂ PENSII

Ei bine, stimate cititor, al acestor insignifiante rânduri-gânduri, umilul scrib al cuvintelor care urmează, vânturate în colbul nimicniciei vremurilor pe care le trăim, este beneficiarul a două pensii…militare!

Ambele sosite în aceeaşi zi.

Incredibil, dar adevărat.

Prima este datată 31.12.2010 şi îmi aducea la cunoştinţă că voi beneficia – în urma recalculării pensiilor militare, în baza Legii 119/2010 -, de 39,54% din cuantumul iniţial al venitului lunar, asigurat mie, ca rezervist, până în decembrie 2010.

A doua, sosită în aceeaşi zi, cu acelaşi număr, dar datată 12 ianuarie 2011, mă informa că „examinând actele din dosarul de pensionare cu mandatul nr…. se constată următoarele”, adică un cuantum total diferit, respectiv 92,56% din pensia lunii decembrie!

Măi să fie!
Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie?

Păi nu am avut eu ocazia să fiu partener de dialog, în acelaşi studiou, al postului TV Antena 3, cu onorabilul Marian Sîrbu, liderul aparent al uniunii refugiaţilor, din partidele de opoziţie, la coaliţia de guvernământ, şi acesta se grăbea să îmi spună că am primit în ianuarie pensia mică – la nivelul de 39,54% – pentru că, vezi Doamne, nu aveam stagiul complet?

Eu unul trecând în rezervă la 53 de ani, în condiţiile când aveam ani buni echivalaţi cu câte 1,5 ani de muncă, ca urmare a dificultăţilor profesionale asumate conştient în acea perioadă.

Şi atunci? De unde vine minunea?

Păi de la o practică, neoficială, de identificare a celor care, prin intermediul Internetului, sau al apariţiilor publice, la posturi de televiziune şi radio, condamnă modalitatea abuzivă, discreţionară, a actualului regim politic, de a recalcula pensiile militare.

Acestora li se recalculează rapid, cu prioritate, cuantumul aproximativ al noii pensii, fie pentru a-i determina să tacă, fie pentru a putea fi contracaraţi telefonic, de acelaşi atemporal purtător de cuvânt, care ar fi menit să le condamne public ipocrizia, spre satisfacţia menestrelului apărării, mister Gabriel Oprea!

Vestea proastă pentru iniţiatorii acestei loterii speciale, pentru anumiţi pensionari militari?

Nu mi-au luat în calcul 8 ani şi 9 luni, pentru care sunt sesizate oficial două instituţii de referinţă ale statului – Serviciul Istoric al Armatei şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră – care are arhiva fostului Comandament al Trupelor de Grăniceri.

Şi uite aşa, Comisia de Contestaţii a Deciziilor de Pensie va fi obligată să îmi mai recalculeze pensia, de două ori…

Motiv pentru aplaudacii lui Gabriel Oprea şi suita lui de Caţavenci, de a afirma că datele prezentate de mine nu fac decât să confirme grija acestui partid-brichetă pentru pensionarii militari. Cei aleşi să meargă ca berbecii, nu la tăiere, ci la votare, unde musai să consolideze fotoliile actualilor guvernanţi.

Ei bine, o minune similară nu s-a produs cu camarazii care nu şi-au exprimat, în presă, la radio şi televizor dezgustul pentru degradarea condiţiei lor umane, din ordin politic.

Până la acest moment, din viaţa mea, receptasem deja reuşita puterii de a rupe, tacit, majoritatea covârşitoare a subofiţerilor, ofiţerilor şi generalilor – prin recalculări…pozitive – de colegii cu pensii mutilate abuziv.

Acum m-am convins de perfidia unei puteri căreia a început să i se facă frică şi de vocile care nu fac decât să exprime adevărul.

Şi nu ia decât măsuri favorabile propriilor formaţiuni politice, exploatabile, pe plan propagandistic, la următoarea campanie electorală.

Între cele „Două lozuri”, ale lui Lefter Popescu, şi cele „Două pensii”, ale mele, este o diferenţă ca între Ion Luca Caragiale şi Gabriel Oprea.

În defavoarea cui? Ştiţi dumneavoastră.

CU GÂNDUL LA COLONELUL CUZA

Poate aţi uitat. La 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Principatului Moldova. Ulterior, la 24 ianuarie, era votat, cu mare entuziasm, ca să conducă şi Ţara Românească.

Printr-o mişcare inteligentă a conaţionalilor noştri, din acea vreme, Alexandru Ioan I a condus cele două principate până în ianuarie 1862, când s-a înfăptuit unitatea administrativă, a celor două entităţi teritoriale, consfinţită de constituţia ce prevedea acum o adunare unică şi un guvern doar la Bucureşti.

După 152 de ani, cei ce vor reţine atenţia opiniei publice române nu vor fi organizatorii previzibilelor manifestări culturale dedicate Unirii Principatelor Române.

Ci coloneii în rezervă şi camarazii lor, de alte grade, care au intenţia să protesteze, în mod legal, faţă de o lege care le abrogă un drept câştigat, la o pensie anterior calculată de autorităţile competente ale statului.

Dincolo de statisticile date publicităţii de ministrul Gabriel Oprea, un lucru este cert.

În luna ianuarie 2011, zeci de mii de rezervişti au trăit o dramă reală. Ei au fost priviţi cu:

1. milă, în propriile familii, care au descoperit, brusc, cât de vulnerabile au devenit, pe plan financiar, în urma unei noi decizii arbitrare, a guvernanţilor de azi;

4. nedumerire, de pensionarii civili, care-şi duc viaţa, de azi, pe mâine, într-o umilinţă indescriptibilă.

Şi ca tacâmul să fie complet, o ceată de vlăjgani, rătăcită, cine ştie cum, în rândurile jandarmilor, a transformat în sac de box un simplu ofiţer, prezent la o manifestaţie autorizată a rezerviştilor.

Cancerul defetismului, la nivel naţional, fiind cauza încremenirii, în prostraţie, a milioane de români.

În 1989, cărturari de frunte ai neamului au scos o ediţie princeps a poeziilor lui Eminescu. Una aprobată de Nicolae Ceauşescu. Abia se tipăriseră vreo două mii de exemplare, când Elena Ceauşescu, oripilată că nu i s-a cerut acordul a dispus stoparea multiplicării.

În 2011, nici evocarea lui Mihai Eminescu şi nici amintirea colonelului Alexandru Ioan Cuza nu îi mai întoarce, pe decidenţii actuali, cu faţa la binele poporului român.

Dumnezeu să îi ierte. Noi nu. Niciodată.

ARTICOL PUBLICAT DE ZIUAVECHE.RO

ŞI DE ARENA.MD

MATERIAL ACCESAT, PE 24 IANUARIE 2011, DE DIRECTORATUL COMUNITĂŢII INFORMATIVE