Când purtam zilnic uniforma Armatei României, la propriu, nu ca acum, în suflet, auzeam, din când în când, expresia:“Nişte trişti…”
O etichetă valabilă pentru cei încremeniţi în proiectul propriei limitări intelectuale.
Doamna Lucia Hossu Longin rescrie istoria evenimentelor din decembrie 1989. La TVR.
Adică pe bani publici.
Azi am vizionat, pe TVR2, întâmplător, episodul dedicat Timişoarei, din sângeroasa lună a anului amintit.
Un documentar în care se perindau, prin faţa camerei de filmat, oameni care au trăit momente din nefericitele clipe ale schimbării la faţă a României.
Conform montajului madamei menţionate povestea confruntării dintre timişoreni şi autorităţi era aidoma înfruntării dintre Scufiţa – culmea! – Roşie şi lupul cel rău.
Şi asta se numeşte…reconstituirea adevărului istoric!
Dacă nu este o naivitate – şi nu este! – constituie o batjocorire a memoriei colective, o mistificare a istoriei reale, încă ascunsă, sau nerecunoscută oficial, a loviturii de stat, în care Moscova nu a fost deloc…
… fecioara Răsăritului lui Gorbaciov.
Protagoniştii serialului exprimă partea lor de adevăr. La nivelul cetăţenilor simpli, cu viziuni focalizate pe cele trăite atunci, pe străzile Timişoarei.
Deci, la nivelul strict uman, emoţionant, dar incomplet.
Nivelul geopolitic şi cel al serviciilor secrete implicate în răsturnarea lui Ceauşescu, persiflate aiuristic de o amatoare, precum madama amintită indică marea manipulare postdecembristă, ediţia 2013.
Şi asta se întâmplă la televiziunea publică a domnului Claudiu Săftoiu. Fost director al unui serviciu autohton de informaţii, de tip occidental.
Bravos naţiune! Halal televiziune!
Un timid, care nu a avut curajul să-i spună doamnei Lucia Hossu Longin:
– Măcar precizaţi la începutul şi finalul fiecărui episod, din serialul dumneavoastră: “Opinii subiective, incomplete”…
Şi au trecut 24 de ani de la Congresul al XIV-lea al P.C.R., unde a fost reales Nicolae Ceauşescu.
Dar Lucia Hossu Longin menţine spiritul mistificării adevărurilor incomode.
Cele despre lovitura de stat din decembrie 1989.
Recunoscută de generalul Victor Atanasie Stănculescu, motiv pentru care mai stă şi azi în spatele gratiilor.
Şi astfel, chiar şi în 2013, ca şi în anul 1989, trăim printre “Nişte trişti…”
Cuvintele de mai sus aparţin ministrului desemnat al apărării şi au fost rostite în faţa comisiei de resort, azi, la audieri.
În acest timp, generalul – pentru că nu i se poate lua gradul, nu-i aşa? – Eugen Bădălan fuma. Intens. Cu o privire care nu l-a lăsat indiferent pe vorbitor. Care a şi dorit un fel de sprijin, afirmând că vorbeşte despre chestiuni pe care:”…domnul Bădălan le cunoaşte.”
By the way!/Apropo!
Ce domni au condus, după 1989, Ministerul Apărării Naţionale? Read more »
Exact acum cinci ani, mă aflam în misiune,
ca jurnalist simplu, al Armatei României,
în spaţiul românesc dorit a fi transformat în Quebec-ul intracarpatin,
de cei ce mai încearcă, fără nicio şansă, detrunchierea statului român.
Atunci am fost mândru de Preşedintele ţării mele.
Şi m-am bucurat,
când şeful Statului Major General al Armatei Naţionale
mi-a încredinţat misiunea, de onoare,
de a conduce,
două echipe, de jurnalişti militari,
cei mai buni cameramani,
cei mai buni fotoreporteri,
cei mai modeşti iubitori de ţară,
în oraşele
Odorheiu Secuiesc şi Târgu Mureş,
pregătite de ilegala formaţiune antinaţională,
să spele orgoliul unui imperiu defunct,
cum zicea liderul UDMR de atunci,
cu sângele celor ce îi considerau,
naivi,
egalii lor,
în Patria pe veci română.
Încă de la plecarea în misiune,
am simţit viermele trădării în rândurile
unor nevolnici
purtători de uniforme militare româneşti.
Un pezevenghi – al cărui vocabular cotidian,
era bazat pe trivialităţi
rostite ca orice mascul
supus acasă muierii slabe de voce,
dar dominatoare în cele tainice -,
a şi raportat unei directorese,
ce habar nu avea de limba română,
dar fusese instalată la cârma imaginii publice
a Oştirii Române (!),
de U.D.M.R.,
că un ofiţeraş ca mine,
a avut îndrăzneala să execute
ordinul liderului Statului Major General,
şi să o ignore pe purtătoarea de buric gol,
fustă şi minte scurtă,
care confunda presa militară cu B.B.C.,
varianta agramată din Alba Iulia.
A urmat telefonul
altui saltimbac.
Unul care nu ar fi pupat o funcţie în Bucureşti,
dacă nu îl trăgea de păr
acelaşi şef al S.M.G..
Acest eunuc,
devenit servitor,
nevorbitoarei de limbă curată română
mi-a ordonat să revin,
cu cele două echipaje
– ne aflam deja la Ploieşti –
în Capitală.
Subordonaţii mă urmăreau cu atenţie.
Pe faţa mea se citea furia.
În Patria Mea, România,
eu, ofiţer al Armatei Naţionale,
să primesc ordin,
de la un trădător,
ca să execut dispoziţia udemeristă,
de a nu fi prezent,
în oraşele ţării mele,
nu ale Ungariei,
ca jurnalist având drept arme
doar ochii şi dragostea de ţară!
I-am spus să îl sune pe cel ce mi-a dat ordin.
A revenit, la telefon, albit la voce,
după câteva minute: – Executaţi misiunea ordonată iniţial.
Noi – adică el şi udemerista – nu ştim nimic…
Dacă se întâmplă ceva sunteţi singurul răspunzător!
Atunci mi-a fost dor de mareşalul Ion Antonescu!…
Am continuat misiunea până la Miercurea Ciuc.
În satele şi oraşele transilvane era linişte.
Oameni normali, într-o ţară bântuită de grija zilei de mâine.
Pâine. Serviciu. Grijă pentru copii.
A doua zi, cele două echipaje s-au despărţit.
Unul era condus de mine.
Celălalt, de cel mai natural teleast al televiziunii publice,
rugat de Victor Stănculescu să aducă o boare de prospeţime
la emisiunile militare de televiziune.
Un român curat, un ardelean cunoscător al limbii maghiare,
un semen echilibrat şi
un ofiţer cu bun simţ – colonelul Benone Neagoe.
Când am sosit la locul adunării, în Tg. Mureş
am fost martor la un freamăt, pe stradă:
– Vine Traian Băsescu! Vine…
Nu era băşcălie. Nu era ironie.
Brusc, concetăţenii de altă etnie deveniseră îngânduraţi.
Simpla posibilă prezenţă a preşedintelui României,
schimba proiecţia unui eveniment în curs de desfăşurare.
Ca şi în decembrie 1989, în 15 martie 2006,
o mulţime de cameramani străini, nu puţini din Budapesta,
sosiseră ca hienele ahtiate de sânge,
adulmecând promise confruntări între
îngăduitorii români şi întâmplătorii lor concetăţeni.
Am parcurs pe jos piaţeta în care se adunau cei chemaţi la miting.
Şi pentru a fi corect cu adevărul istoric
trebuie să arăt că veneau
îmbrăcaţi ca pentru slujba de la biserică.
Cu familia. Cu coroane de flori, purtând un tricolor deloc românesc.
Depuneau jerbele şi se postau în mulţime. Disciplinaţi.
Fără murmur. În linişte. Demni.
Am aruncat o privire spre acoperişuri.
O puzderie de bărbaţi îmbrăcaţi în haine civile, tunşi scurt,
aveau pregătite aparate de fotografiat şi camere digitale de filmat.
M-am întrebat atunci, în sinea mea,
de ce mai era nevoie de prezenţa noastră,
dacă totul se desfăşura în ordine, firesc,
ca la mitingul unei formaţiuni politice
cu doleanţe proprii.
Au vorbit apoi, pe rând,
liderii minorităţii naţionale
ce era majoritară în ţinuturile
considerate a fi secuieşti.
Cel mai vehement a fost László Tőkés.
Atunci au apărut doi adolescenţi,
cu părul blond, îmbrăcaţi ca pentru alpinism.
Aveau rucsacuri în spate. Şi trupuri atletice.
Aidoma celor din trupele pentru operaţiuni speciale…
Au strigat de câteva ori: – Au-to-no-mia! Au-to-no-mia! Au-to-no-mia!
Nimeni nu le-a răspuns.
Nimeni nu i-a oprit.
Nimeni nu i-a atenţionat.
Siguri pe ei, cei doi au străbătut mulţimea minoritarilor,
care parcă nici nu îi vedeau, nici nu îi auzeau…
Şi au dispărut pe o stradă lăturalnică.
Discursurile s-au încheiat.
Nimeni nu a scandat nimic. Erau doar fluturate
steagurile cu emblema Regatului Ungariei.
Mi-a plăcut disciplina maghiarilor.
Chiar şi când au apărut conaţionalii lor,
îmbrăcaţi în uniforme elegante de husari, pe cai robuşti,
cu pinteni lucitori la cizmele strălucitoare,
nimeni nu a făcut vreun gest necugetat.
Aveau însă cu toţii, în priviri, o mândrie aparte.
Apoi mulţimea s-a împrăştiat. În ordine.
În prea multă linişte. Ceva îmi scăpa…
Am revenit la Bucureşti. Eram conştient că imaginile
realizate de cameramani şi fotoreporteri
nu aveau nimic extraordinar.
M-am prezentat cu acestea la cel ce îmi încredinţase misiunea.
Doream să înţeleg…
Surâzător, liniştit, mulţumit că totul s-a terminat cu bine,
acesta mi-a explicat:
– Cu o zi înainte, pe 14 martie 2006, din ordinul preşedintelui Statelor Unite,
George W. Bush, Condoleezza Rice, ca secretar de stat,
a telefonat la Budapesta, direct la cabinetul premierului maghiar: “Dacă mâine, pe 15 martie vor fi provocări, confruntări etnice
soldate cu vărsări de sânge, preşedintele S.U.A. vă va considera
principalul vinovat. Luaţi-vă măsuri să nu ajungeţi în situaţia asta.”
Un asemenea apel telefonic nu ar fi fost niciodată ordonat şi efectuat
dacă nu ar fi căzut la datorie, în Afganistan, simplii militari români!
America nu-i uită pe cei ce nu îşi precupeţesc viaţa, pentru cauza sa.
Nici până azi nu a fost dislocat vreun contingent maghiar,
alături de trupele americane,
în vreun teatru de operaţiuni militare.
Este temeiul pentru care, acum, la 15 martie,
merită un singur gând
minoritarii din inima ţării noastre: să aibă o viaţă tihnită.
Ferită de învrăjbiri menite a rămâne în negura trecutului…
Exact cu doi ani în urmă, la aceeaşi rubrică, găzduită de un alt săptămânal, ceream public, actualului şef al statului, cu argumente adecvate, graţierea generalului Victor Atanasie Stănculescu.
Pentru primul preşedinte postdecembrist, acesta era un… generalissim. Frica lui Ion Iliescu, de o lovitură de stat militară, dată de Stănculescu, pentru a îl înlătura şi pe el de la putere, era atât de mare, încât a comis şi un gest care a devoalat-o de o manieră comică.
Generalissimul revenea cu avionul dintr-o vizită întreprinsă peste hotare. Iliescu era pe aeroport şi l-a chemat la el. Atunci, l-a anunţat că îl ia în vizita ce urma a se derula într-un stat partener. Stănculescu a surâs enigmatic…
Deci, dacă azi mai era preşedinte cel ce a decis lichidarea fizică a predecesorului său, la conducerea statului român, negraţierea generalissimului avea un temei. Uman.
Aşa, adevărata explicaţie lipseşte.
Ore bune, pe 22 decembrie 1989, generalul Victor Atanasie Stănculescu a fost la comanda armatei, în sediul vechi al Ministerului Apărării Naţionale, după expedierea rapidă, cu elicopterul, a cuplului Ceauşescu, nu doar din sediul Comitetului Central, ci şi de la timona României.
Generalul Milea murise. Guşă se blocase singur printre revoluţionari. Iar generalul Ilie Ceauşescu era arestat, din ordinul lui Stănculescu.
Ion Iliescu nu apăruse la Televiziunea Română. Silviu Brucan şi generalul Militaru fremătau de dorinţa de a reveni în atenţia opiniei publice, sub pretextul salvării naţiunii, de o echipă de conspiratori comunişti.
Pretextele invocate de justiţie, pentru condamnarea generalului Stănculescu, pot păcăli doar pe contemporanii dezinteresaţi de cauza unui… octogenar – aparent oarecare.
Dar nu şi pe profesioniştii armelor, care ştiu cât de uşor poate fi incriminat un purtător de haină militară, numai pentru că se află la un anumit nivel al ierarhiei existente în armată.
Regula este simplă. Cum adevăratul motiv nu poate fi invocat i se inventează ceva. Inclusiv simplul fapt că a ocupat un post de unde răspundea de tot ce se întâmpla cu subordonaţii săi.
Fără decizia inteligentă a lui Stănculescu, de a îl desprinde pe Nicolae Ceauşescu de frâiele puterii în statul socialist, Iliescu ieşea la pensie ca director de editură, iar cei cu diplome de revoluţionari erau azi cetăţeni simpli. Ca noi toţi.
Aşa, patria îi este recunoscătoare generalissimului. Ţinându-l după gratii. Bravos, naţiune! Halal să-ţi fie…
Interesul general | Ion Petrescu | 
December 7, 2013 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
