Posts tagged: TRAIAN BĂSESCU

Teama lui Traian Băsescu

Am ajuns şi ziua în care lui Traian Băsescu îi este efectiv frică.

Nu de Parlament!
Pe care nu dă doi bani.

Nu de opoziţie!
Pe care o etichetează incalificabil şi o subestimează programat,
pentru a menţine bruma de fideli ai PDL,
în ograda votanţilor orbi,
disciplinaţi şi trepanaţi de minima luciditate civică.

Nici de “popor”!
Pe care-l prosteşte când şi cum vrea.

Ci de cei care tac.
Doar ei mai pot ucide DEFETISMUL NAŢIONAL
şi genera schimbarea rapidă.

De ce?
Simplu.

Cei ce nu bat câmpii pe micul ecran
ştiu că nu se pot baza pe babuinii cu pretenţii, din Capitală:

– parlamentarii laşi, transfugi de la un partid la altul;
– politicienii şi teleaştii împrumutaţi cu sute de mii de euro, de moguli cunoscuţi;
– sindicaliştii şantajaţi şi manipulaţi programat;
– nemulţumiţii care critică guvernarea, doar pentru simplul fapt că nu li s-a oferit un post visat irealist.

Traian Băsescu,
ca fost ofiţer de marină cunoaşte regula
Aut Caesar aut nihil:
orice act de trădare naţională are un singur final.

Inevitabil.

Din momentul în care cetăţeanul de la Cotroceni
a făcut propunerea cu păstrarea judeţelor Harghita şi Covasna,
un lucru este clar.

Ştie că este cu spatele la zid.

Cum nu a fost niciodată,
de la (re)alegerea sa ca preşedinte.

Un zid care are în faţă un pluton
ce nu poate fi aneantizat printr-un decret prezidenţial,
fiind Judecata Naţiunii,
de care nu a scăpat nici Regele Mihai I,
pentru trădarea mareşalului Ion Antonescu.

Clepsidra prezidenţială a rămas fără nisip…

Ţânţarul Grigore Cartianu şi incultura geopolitică


Pe cetăţeanul român Cartianu Grigore l-am văzut o singură dată, în slip – el şi fiinţa însoţitoare – la mare. Venise ca tot omul în concediu. Simplu. Modest. Tăcut.

Fără să pretindă ca lumea să se minuneze de apariţia sa. Să îl aplaude frenetic. Şi apoi să năvălească la chioşcurile de ziare pentru a cumpăra, într-un extaz inguidibil, buşificator şi bilibizdrocizant, fasciculele tabloide etichetate empiric Adevărul. Doar unii ştiind al cui este…

L-am urmărit apoi, amuzat, cum se zbenguia, cu un entuziasm infantil, în faţa camerei de televiziune, cu care dorea să reconstituie filmul trădării şi arestării ultimului preşedinte al Republicii Socialiste România.

Atât de încântat era de isprava sa, încât nu observa, ca orice amator în presa profesionistă, că i se sugerau trasee şi interlocutori ce conveneau, aceştia fiind dispuşi să recite, din nou, mărturii de doi bani, fie şi pentru a rămâne chipul lor în arhiva unei televiziuni ce accepta serialul de făcături comice, doar de dragul de a atrage, cu orice preţ, telespectatori naivi.

Când i-a apărut cartea pe tejghelele cu ziare nevândute mi-a fost pur şi simplu milă, atât de autorul acesteia, cât şi de cel ce a investit bani într-o poveste nedigerabilă nici de copiii acestui deceniu.

Brusc descopăr că marele editor şef al ziarului menţionat se pricepe şi la…geopolitică. Hopa Mitică!

Cam mult, pentru domnia sa. Dar dacă a intrat singur în acest areal, merită atenţia cuvenită.

Deci, cetăţeanul român Cartianu Grigore era în pană de subiecte, pentru editorialele pe care şi le (re)citeşte singur, până descoperă altă temă, şi deodată s-a luminat, prin găsirea unui titlu electrizant, propozabil a fi citibil de sute de mii de căutători ai adevărului pierdut în societatea noastră.

Titlul genial (pentru el) fiind: Băsescu şi-a încordat muşchii de ţânţar în faţa lui Obama.

L-a atacat pe preşedintele ţării? O banalitate, nu o temeritate, după 1989.

Ridicolul situaţiei este că s-a pronunţat asupra unei opţiuni de politică externă, în care Grigore Cartianu este exact Habarnam în …Statele Unite ale Americii.

Păi cum altfel poate fi catalogată naivitatea editorialistului – asta ca să fiu diplomat – care scrie cu emfază: cred că şeful statului a făcut o imensă greşeală boicotând reuniunea şefilor de stat din Europa Centrală şi de Est, găzduită de Varşovia şi avându-l ca invitat special pe preşedintele Statelor Unite ale Americii, Barack Obama.

Serios? I-auzi brâul!

După ce a oferit conaţionalilor săi versiunea proprie, a loviturii de stat, din decembrie 1989, (i)luminatul Cartianu îşi învaţă concetăţenii şi niţică…geopolitică!

Peste poate, coane Grigore!

Chiar dacă tot mătăluţă ai scris, cu o înverşunare demnă de o cauză mai bună:
Preşedinţia României consideră că, jucând tare în problema Kosovo, transmite un mesaj ferm spre Vest. Un mesaj cu bătaie spre Transnistria şi spre ţinutul secuiesc, zone tentate să încerce, într-un viitor incert, aventuri precum cea testată deja de Kosovo. Este un calcul cât se poate de greşit. Experienţa ne învaţă că soarta unei ţări mici sau a unei regiuni este stabilită de marile puteri ale lumii. Aşa s-a întâmplat şi cu Transilvania, cu Basarabia, Bucovina şi Cadrilaterul în zorii celui de-al Doilea Război Mondial sau la sfârşitul său, aşa se va întâmpla şi în viitor. Inclusiv soarta Kosovo a fost deja stabilită de marile puteri, indiferent dacă suntem noi de acord sau nu. Drept urmare, înţelept ar fi să ne apărăm interesele discutând cu mai marii lumii, nu boicotându-i sau trântindu-le uşa în nas. Sârbii au făcut pe durii în anii ’90 şi iată unde au ajuns!
E bine să fim fermi, dar să nu devenim caraghioşi. În fond, cine suntem noi? Un ţânţar care-şi încordează muşchii în faţa unui elefant. Ne pricepem de minune să provocăm gâlcevi la finele cărora strigăm ca nişte adevăraţi patrioţi: luaţi-l de pe mine că-l omor!

Combate tare, Rică Venturiano, pardon, Cartianu, dar confundă ţara, vremurile şi situaţiile.

Poate se îndură patronul de la Adevărul şi îl trimite la vreo bursă, peste Ocean, pentru reciclarea fondului afectiv şi a memoriei obiective a domnului editorialist.

Domnule Cartianu, mesajul dumneavoastră este sublim, dar… aplaudabil cel mult pe culoarele Parlamentului din Budapesta.

Calculul eronat vă aparţine!

Ştiţi să număraţi până la 2000?

Cam atâţia militari economiseşte – de ani buni – Pentagonul, prin prezenţa succesivă, de-a lungul vremii, a detaşamentelor naţionale româneşti în teatrele de operaţii ex-iugoslav, irakian şi afgan.

Pe acolo nu a trecut niciun militar ungur!

Pentru cauza libertăţii – susţinută de America şi aliaţii săi – nu a căzut la datorie niciun soldat din subordinea Ministerului Apărării Patriei, de la Buda şi Pesta!

Mesajul actualului preşedinte – care are hibele sale personale, ca lider cu destule umbre, pe plan intern – a fost unul demn.
Pentru ce să fi mers acolo şeful statului român?

Să fie primit câteva minute, ca umilul Marian Lupu, interimarul preşedinte al celui de-al doilea stat românesc, căruia i s-a părut apoi, dintr-un surâs al lui Barack Obama, că acesta parcă-parcă o să vină la Chişinău?

Soarta Transnistriei? Va fi tranşată în dialogul Obama-Medvedev.

Iar a iluziei Ţinutului Secuiesc? În viitoarele memorii ale pensionabilului Victor Orban.

Interesul, pe termen lung, al Statelor Unite este să aibă, în România, aliatul de nădejde de până acum.

Mai ieşiţi la soare, între două editoriale pritocite pe calculator, respiraţi aer curat, căutaţi interlocutori obiectivi, apoi creionaţi un punct de vedere sintetic, acceptabil măcar din perspectiva dorinţei de a reda – nemăsluită – o stare de fapt!

Poate nu ştiaţi…

Viitorul şef al Departamentului Apărării/DoD/Pentagonului este un om care are o relaţie amicală cu şeful statului român – Leon Edward Panetta, în prezent directorul C.I.A., cel ce a supervizat lichidarea, de către echipa SEAL, a lui Osama bin Laden.

Aşa că, preşedintele României are cea mai bună conexiune la Casa Albă.

Dacă vă place văicăreala, privind drobul de sare secuiesc, poate cântaţi la altă masă.

Că în felul acesta, nu o să primiţi prea curând viză pentru o documentare peste Ocean.

Americanii sunt sătui de fraierii lor.

Suntem minţiţi, de Troica de la Chişinău…

România, stat membru al Uniunii Europene şi al NATO, ai cărei militari, unul după altul, cad la datorie – nu ca ai Ungariei Laşe, ascunşi după fustele nevestelor, extrem de pofticioase, în aşternuturile unui regat pe veci apus -, conform misiunii primite de la cea mai puternică alianţă politico-militară din istoria omenirii, în deşertul afgan, semn al unui stoicism pe care îl aveau numai oştenii lui Mihai Viteazul, este atacată – de o manieră intolerabilă, prin discursuri emblematice pentru Troica, aflată la putere la Chişinău -, aidoma pasagerilor unei trăsuri americane, în vestul Săbatic, de comicii vestici ai arenei politice din cel de-al doilea stat românesc, pe care Berlinul l-ar numi, cu firească detaşare istorică, “un alt land”.
Cu iluzoria capitală la Chişinău.

Scriu aceste rânduri după o lectură atentă, a cursivului unui jurnalist căruia patriotismul nu i se pare o etichetă desuetă: Marius Bâtcă.

Un ziarist ce nu pleacă capul la moguli.
Fiu de ofiţer al Armatei României.
Care, la rândul său, a fost unul dintre condeierii talentaţi şi deloc înfricoşaţi de aparatul comunist de partid.
El a avut curajul, în anii socialismului, să îşi bată joc de micimile epocii predecesorului lui Ion Iliescu, prin memorabile Pluguşoare, adevărate pamflete incendiare, publicate în presa militară a acelei epoci.

Marius Bâtcă a scris un electrizant cursiv intitulat “Ruşine! Blestemaţi să fiţi în veci!”

El incrimina versatilitatea “boierilor” de azi, de la Chişinău, al căror nume nu le mai transcriu, din dezgust faţă de chiaburimea ce se joacă de-a liderii… Republicii Democrate Germane, respectiv Republica Moldova.

O entitate antinaţională. Desuetă. Nedigerabilă în plan geopolitic.
Şi – mai ales – nesustenabilă, în plan economic.

Ce scrie Marius? Citiţi atent:

“Acelaşi Filat care, în urmă cu un an, îşi călca în picioare aliatul, omul care a avut curajul şi tăria de caracter de a spune un NU hotărât Moscovei. Este vorba despre Mihai Ghimpu, cel care, pe când ocupa funcţia de preşedinte interimar al R. Moldova, a spus că el nu poate să meargă la Moscova de 9 mai şi nici militarii moldoveni nu au de ce să defileze în Piaţa Roşie. Ghimpu declara atunci că nu sunt motive pentru care Republica Moldova ar participa la parada de 9 mai: “Cum să participi alături de această armată care ne-a adus comunismul, ne-a deportat în Siberia, ne-a colectivizat, ne-a provocat foamete? Şi astăzi se află în cetatea lui Ştefan cel Mare. Această armată a stat la baza formării Transnistriei. Un popor nu a câştigat niciodată, dacă în prim plan nu a fost demnitatea”. Demnitatea, un cuvânt care îi este străin lui Vladimir Filat. Pentru că a făcut ce a făcut şi tot a trimis militarii moldoveni să defileze la Moscova. Iar astăzi a ales să îi sărbătorească cu fast pe ocupanţi. Măcar comuniştii lui Voronin sunt sinceri şi spun lucrurile pe faţă, fără a se ascunde după lozinci europene.”

Dar Marius visează frumos!

Aşa am crezut şi eu!
Că Mihai Ghimpu este un simbol naţional!

Era…

Liderii Mimatei Alianţe pentru Integrare Europeană sunt exponenţii unor grupuri strict economice de interese, cărora puţin le pasă de poporul român, istoria şi viitorul acestuia.

Din fericire, România este condusă de un Scorpion. Puternic.
Respectiv Traian Băsescu.

Mă număr printre neînsemnaţii condeieri care au demonstrat public, nu doar pe un blog amârât, ci şi la cel mai vizionat post de televiziune din România, că preşedintele României face erori majore în probleme de politică internă.

Dar pe plan extern, în pofida denigratorilor stipendiaţi de moguli cunoscuţi, rămâne UN PREŞEDINTE CU CAPUL PE UMERI!

Atunci când surse americane i-au indicat plusul de popularitate al lui Filat, ca lider al PLDM – explicabil prin capacitatea sa pragmatică, deloc sovietică, de a soluţiona probleme urgente, pentru cetăţenii români din stânga Milcovului de azi, respectiv Prutul – , faţă de Ghimpu, care mai conduce, ca un bunic visător, Partidul Liberal, Traian Băsescu l-a invitat, în stilul său franc, pe premierul (era să scriu primarul, mea culpa…) de la Chişinău, la Iaşi.

Ce nu ştie Vladimir Filat, trecătorul preferat al Bruxelles-ului?

Că 22.000.000 de cetăţeni legitimaţi ai României au râs cu poftă!

Toţi au savurat momentul în care şi l-au închipuit pe Traian spunându-i (preventiv) lui Vlad(imir):
– Vezi ce faci…
Avem dosare întregi cu şoferii tăi, de pe TIR-urile care transportă, cunoşti cum, ţigări în Europa…

Chestiunea este simplă!

Ne minţim singuri în legătură cu mentalitatea conaţionalilor din Republica Moldova!

Nu puţini dintre aceştia fiind oportunişti. Şi nostalgici, după vremurile Uniunii Sovietice.

Pot să înşirui aici o suită de jurnalişti cinstiţi, de la Bucureşti, care scriu, din dragoste de ţară, în presa de la Chişinău.

Toţi sunt nişte romantici atemporali. Inclusiv eu.

Teritoriul istoric al României, din stânga Prutului, nu merită decât o singură soartă.

Poate nu ştiaţi. După unificarea Republicii Federale Germania, cu Republica Democrată Germană, generali din Bundeswehr au fost numiţi administratori ai landurilor redobândite de la Mihail Gorbaciov. Asta nu am citit-o, ca alţii, din articole postate pe Internet. Ci am aflat-o în Parlamentul de la Munchen, de la un general în rezervă, din armata federală germană.

Este timpul să nu ne mai uităm la liderii aparent pro-europeni, de la Chişinău, ca la amicii noştri.

Ci ca la Păcălicii noştri.

Troica de la Chişinău, cu nume ce nu le mai evoc, reprezintă expresia hilară a reiterării, în timp, a celor ce au încercat să salveze R.D.G.-ul, înainte de a fi, de jure, încorporat în Patria Mamă – Germania Unificată.

Schimbaţi cuvântul, de lângă Unificată, cu România…

Cum va fi la 9 mai… 2012?

163910750

Nu este nicio greşeală în titlu! Ci semnalarea datei unei mutaţii dezirabile, la care anumiţi oameni de stat, de pe mapamond, se gândesc acum.

La 9 mai 1945, trupele sovietice se aflau faţă în faţă cu trupele americane, în Germania, sărbătorind împreună Victoria împotriva regimului nazist.

La 9 mai 2011, trupe ruse se mai găsesc doar dincolo de Nistru, semn al revenirii treptate, a statelor est-europene, la condiţia de ţări cu un viitor dedicat convieţuirii paşnice, într-o Europă liberă de totalitarism. Şi unită de aspiraţiile democratice spre o lume ostilă confruntărilor militare.

După 66 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, prin semnarea, la ora 22.43, pe 8 mai 1945, a actului de capitulare a Germaniei naziste, perceperea Zilei Victoriei împotriva fascismului este încă diferită în Vestul şi Răsăritul Europei.

163910765

Cum o marchează Moscova?

Acolo abundă semnalele date opiniei publice, din Federaţia Rusă, despre modul în care Europa celebrează Victoria. Se insistă pe faptul că de-a lungul vechiului continent au fost programate ceremonii de onorare a veteranilor din Al Doilea Război Mondial, inclusiv în Franţa şi Marea Britanie – aliaţii de acum şase decenii şi jumătate.

Şi se menţionează, pe un ton rece, despre faptul că, pentru Germania, 9 mai rămâne „o zi a memoriei şi durerii.”

Cu un festivism tipic altor vremuri, teoretic apuse, se insistă pe acţiuni concepute cu un impact major în opinia publică. Astfel, pe 8 mai a.c., la Moscova, mii de tineri activişti (ai cui?) au înmânat şoferilor întâlniţi autocolante în cadrul acţiunii “Ei au apărat patria lor”, pe care sunt trecute “nume ale eroilor din Marele Război Patriotic, reprezentând toate naţionalităţile din fosta Uniune Sovietică. Atunci au luptat, alături de ruşi, pe front, nativi din Iakuţia, Kalmukia, Cecenia şi multe alte republici sovietice.”

163910781

Tristă încremenire în proiect a celor care – şi în anul de graţie 2011 – mai cultivă iluzia unei uniuni a fericirii popoarelor înglobate, cu forţa armelor, de către dictatorul Stalin, în lagărul sovietic.

163910796

Mai atent la sensibilităţile statelor est-europene – care nu uită că după ciuma neagră, a ocupaţiei hitleriste, a urmat ciuma roşie, a celei sovietice -, preşedintele rus a optat pentru un program pragmatic: întâlnire cu reprezentanţi ai veteranilor de război şi cu tinerii ce le onorează lupta dusă cu trupele naziste, depunerea unei coroane de flori la Mormântul Ostaşului Necunoscut, din parcul Alexandrovski, din apropierea Pieţei Roşii.

2highres_00000402695623 ANTRENAMENT PENTRU PARADĂ

Acolo unde, pe 9 mai a.c., îi vor prezenta onorul 20.000 de militari, dintre care 200 sunt printre cei mai buni ofiţeri din Forţele Spaţiale ale Rusiei.

163910863

Ce face Occidentul?

Menţine ritualurile practicate în anii precedenţi.

Astfel, în Franţa, preşedintele Nicolas Sarkozy depune o coroană de flori la Memorialul dedicat generalului de Gaulle şi se va adresa veteranilor la unul dintre locurile de luptă, din ultimul război mondial.

În Marea Britanie, reprezentanţi ai familiei regale, oficiali guvernamentali şi veterani de război vor depune coroane de flori la Mormântul Soldatului Necunoscut.

Iar în Statele Unite, Canada şi Australia acţiunile comemorative vor onora memoria soldaţilor căzuţi la datorie în Al Doilea Război Mondial.

O sensibilitate aparte există totuşi la Kremlin!

163910908

Dovadă atenţia presei ruse pentru modalităţile în care se va marca 9 mai în Ucraina şi Republica Moldova.

Ştiţi surpriza de la Kiev?

Acolo nu va fi nicio paradă militară. Doar steaguri roşii, simbolizând Victoria, vor fi arborate alături de drapelul naţional. Iar seara vor fi trase salve de tun pentru a comemora eroii deveniţi simple nume pe crucile înşirate în Europa Răsăriteană şi Centrală.

În Republica Moldova, conform menţiunii lui Iefim Donos, vicepreşedintele Consiliului Veteranilor, printre manifestările organizate cu acest prilej se numără şi Festivalul Cântecelor Patriotice, ediţia a XIV-a.

Chiar dacă elementul comun, al tuturor acestor comemorări, este amintirea dureroasă a celor ce şi-au dat viaţa pentru libertate, în cel mai sângeros război din istoria omenirii, nu poate fi trecută cu vederea nostalgia autorităţilor actuale ale Federaţiei Ruse, după măreţia, simbolurile şi victoriile Uniunii Sovietice.

163910833

Ce se întâmplă peste Ocean?

Pentru prima oară de la instalarea sa la Casa Albă, Barack Obama se prezintă Americii ca un preşedinte puternic, capabil să ia decizii severe în probleme vizând securitatea naţională, precum cea care a generat operaţiunea de succes a unui comando SEAL împotriva „ţintei militare legale” devenită o simplă amintire – Osama bin Laden.

La numai 48 de ore de la acest succes, cu ecou mondial, un oficial de la Washington D.C. poposea la Bucureşti, pentru a marca public decizia comună, a Statelor Unite şi României, de a amplasa elemente ale scutului antirachetă în Oltenia, la Deveselu.

20100503193320811

Abia acum au înţeles şi generalii ruşi că afirmaţia secretarului general al NATO, de la Summitul din Portugalia, din anul trecut, privind protecţia militară a Republicii Moldova, de către aliaţi, are multiple argumente forte, explicite şi implicite.

101028b-003

Şi preşedintele Traian Băsescu are dreptate. România dispune acum de cel mai înalt nivel de securitate naţională, având mijloace de a descuraja terţe ameninţări, până mai ieri imparabile.

Declaraţiile, pe această temă, ale unor oficiali ruşi şi comentariile tendenţioase ale unor ziare moscovite nu sunt decât exprimările naturale ale unor orgolii fără viitor. De ce?

Între Barack Obama şi Dmitri Medvedev există o relaţie de încredere reciprocă. Una ce se transferă mai încet la nivelele inferioare, în structurile decizionale de la Moscova.

Când neîncrederea în partenerul american – cultivată insidios, 66 de ani – va fi înlocuită cu cooperarea militară constantă şi concretă, precum integrarea radarelor ruse, din sudul federaţiei, în dispozitivul scutului antirachetă menit a apăra Europa de imprevizibile decizii ale regimului de la Teheran, atunci şi tentaţia de a revitaliza, în forme subtile, Umbra Republicilor Sovietice Stalinizate va fi practic abandonată.

Cum relaţionează, azi, Naţiunile Unite ce au repurtat victoria la 9 mai 1945?

Cu două viteze! Una a iniţiativelor de întărire a încrederii reciproce. Alta a sincopelor în comunicarea curentă. Atunci, şi acum, Statele Unite au înclinat balanţa cooperării spre modalităţile pragmatice de eliminare a suspiciunii la nivel înalt.

Din fericire, pentru soarta naţiunii noastre, cele două state româneşti se află acum – România de jure, Republica Moldova de facto -, în comunitatea europeană, ambele beneficiind de protecţia oficială a NATO.

0c0c249a85457fbbcdc56f1dddce_grande

Iar Dmitri Medvedev devine primul preşedinte rus care parcurge calea achiesării publice a acestei noi realităţi geopolitice.

Iată de ce, la 9 mai… 2012, în Federaţia Rusă s-ar putea sărbători, din perspectiva noului mandat dorit de Medvedev, la Kremlin, atât Ziua Victoriei, cât şi aceea a Europei Unite.

15 MARTIE, SUB TRAIAN BĂSESCU

453px-Condoleezza_Rice_cropped

Exact acum cinci ani, mă aflam în misiune,
ca jurnalist simplu, al Armatei României,
în spaţiul românesc dorit a fi transformat în Quebec-ul intracarpatin,
de cei ce mai încearcă, fără nicio şansă, detrunchierea statului român.

Atunci am fost mândru de Preşedintele ţării mele.

Şi m-am bucurat,
când şeful Statului Major General al Armatei Naţionale
mi-a încredinţat misiunea, de onoare,
de a conduce,
două echipe, de jurnalişti militari,
cei mai buni cameramani,
cei mai buni fotoreporteri,
cei mai modeşti iubitori de ţară,
în oraşele
Odorheiu Secuiesc şi Târgu Mureş,
pregătite de ilegala formaţiune antinaţională,
să spele orgoliul unui imperiu defunct,
cum zicea liderul UDMR de atunci,
cu sângele celor ce îi considerau,
naivi,
egalii lor,
în Patria pe veci română.

Încă de la plecarea în misiune,
am simţit viermele trădării în rândurile
unor nevolnici
purtători de uniforme militare româneşti.

Un pezevenghi – al cărui vocabular cotidian,
era bazat pe trivialităţi
rostite ca orice mascul
supus acasă muierii slabe de voce,
dar dominatoare în cele tainice -,
a şi raportat unei directorese,
ce habar nu avea de limba română,
dar fusese instalată la cârma imaginii publice
a Oştirii Române (!),
de U.D.M.R.,
că un ofiţeraş ca mine,
a avut îndrăzneala să execute
ordinul liderului Statului Major General,
şi să o ignore pe purtătoarea de buric gol,
fustă şi minte scurtă,
care confunda presa militară cu B.B.C.,
varianta agramată din Alba Iulia.

A urmat telefonul
altui saltimbac.

Unul care nu ar fi pupat o funcţie în Bucureşti,
dacă nu îl trăgea de păr
acelaşi şef al S.M.G..

Acest eunuc,
devenit servitor,
nevorbitoarei de limbă curată română
mi-a ordonat să revin,
cu cele două echipaje
– ne aflam deja la Ploieşti –
în Capitală.

Subordonaţii mă urmăreau cu atenţie.

Pe faţa mea se citea furia.

În Patria Mea, România,
eu, ofiţer al Armatei Naţionale,
să primesc ordin,
de la un trădător,
ca să execut dispoziţia udemeristă,
de a nu fi prezent,
în oraşele ţării mele,
nu ale Ungariei,
ca jurnalist având drept arme
doar ochii şi dragostea de ţară!

I-am spus să îl sune pe cel ce mi-a dat ordin.

A revenit, la telefon, albit la voce,
după câteva minute:

– Executaţi misiunea ordonată iniţial.
Noi – adică el şi udemerista – nu ştim nimic…
Dacă se întâmplă ceva sunteţi singurul răspunzător!

Atunci mi-a fost dor de mareşalul Ion Antonescu!…

Am continuat misiunea până la Miercurea Ciuc.

În satele şi oraşele transilvane era linişte.
Oameni normali, într-o ţară bântuită de grija zilei de mâine.
Pâine. Serviciu. Grijă pentru copii.

A doua zi, cele două echipaje s-au despărţit.

Unul era condus de mine.
Celălalt, de cel mai natural teleast al televiziunii publice,
rugat de Victor Stănculescu să aducă o boare de prospeţime
la emisiunile militare de televiziune.
Un român curat, un ardelean cunoscător al limbii maghiare,
un semen echilibrat şi
un ofiţer cu bun simţ – colonelul Benone Neagoe.

Când am sosit la locul adunării, în Tg. Mureş
am fost martor la un freamăt, pe stradă:

– Vine Traian Băsescu! Vine…

Nu era băşcălie. Nu era ironie.
Brusc, concetăţenii de altă etnie deveniseră îngânduraţi.
Simpla posibilă prezenţă a preşedintelui României,
schimba proiecţia unui eveniment în curs de desfăşurare.

Ca şi în decembrie 1989, în 15 martie 2006,
o mulţime de cameramani străini, nu puţini din Budapesta,
sosiseră ca hienele ahtiate de sânge,
adulmecând promise confruntări între
îngăduitorii români şi întâmplătorii lor concetăţeni.

Am parcurs pe jos piaţeta în care se adunau cei chemaţi la miting.

Şi pentru a fi corect cu adevărul istoric
trebuie să arăt că veneau
îmbrăcaţi ca pentru slujba de la biserică.
Cu familia. Cu coroane de flori, purtând un tricolor deloc românesc.
Depuneau jerbele şi se postau în mulţime. Disciplinaţi.
Fără murmur. În linişte. Demni.

Am aruncat o privire spre acoperişuri.

O puzderie de bărbaţi îmbrăcaţi în haine civile, tunşi scurt,
aveau pregătite aparate de fotografiat şi camere digitale de filmat.

M-am întrebat atunci, în sinea mea,
de ce mai era nevoie de prezenţa noastră,
dacă totul se desfăşura în ordine, firesc,
ca la mitingul unei formaţiuni politice
cu doleanţe proprii.

Au vorbit apoi, pe rând,
liderii minorităţii naţionale
ce era majoritară în ţinuturile
considerate a fi secuieşti.
Cel mai vehement a fost László Tőkés.

Atunci au apărut doi adolescenţi,
cu părul blond, îmbrăcaţi ca pentru alpinism.
Aveau rucsacuri în spate. Şi trupuri atletice.
Aidoma celor din trupele pentru operaţiuni speciale…

Au strigat de câteva ori:
– Au-to-no-mia! Au-to-no-mia! Au-to-no-mia!

Nimeni nu le-a răspuns.
Nimeni nu i-a oprit.
Nimeni nu i-a atenţionat.

Siguri pe ei, cei doi au străbătut mulţimea minoritarilor,
care parcă nici nu îi vedeau, nici nu îi auzeau…
Şi au dispărut pe o stradă lăturalnică.

Discursurile s-au încheiat.
Nimeni nu a scandat nimic. Erau doar fluturate
steagurile cu emblema Regatului Ungariei.

Mi-a plăcut disciplina maghiarilor.
Chiar şi când au apărut conaţionalii lor,
îmbrăcaţi în uniforme elegante de husari, pe cai robuşti,
cu pinteni lucitori la cizmele strălucitoare,
nimeni nu a făcut vreun gest necugetat.

Aveau însă cu toţii, în priviri, o mândrie aparte.

Apoi mulţimea s-a împrăştiat. În ordine.
În prea multă linişte. Ceva îmi scăpa…

Am revenit la Bucureşti. Eram conştient că imaginile
realizate de cameramani şi fotoreporteri
nu aveau nimic extraordinar.

M-am prezentat cu acestea la cel ce îmi încredinţase misiunea.
Doream să înţeleg…

Surâzător, liniştit, mulţumit că totul s-a terminat cu bine,
acesta mi-a explicat:

– Cu o zi înainte, pe 14 martie 2006, din ordinul preşedintelui Statelor Unite,
George W. Bush, Condoleezza Rice, ca secretar de stat,
a telefonat la Budapesta, direct la cabinetul premierului maghiar:
“Dacă mâine, pe 15 martie vor fi provocări, confruntări etnice
soldate cu vărsări de sânge, preşedintele S.U.A. vă va considera
principalul vinovat. Luaţi-vă măsuri să nu ajungeţi în situaţia asta.”


Un asemenea apel telefonic nu ar fi fost niciodată ordonat şi efectuat
dacă nu ar fi căzut la datorie, în Afganistan, simplii militari români!

America nu-i uită pe cei ce nu îşi precupeţesc viaţa, pentru cauza sa.

Nici până azi nu a fost dislocat vreun contingent maghiar,
alături de trupele americane,
în vreun teatru de operaţiuni militare.

Este temeiul pentru care, acum, la 15 martie,
merită un singur gând
minoritarii din inima ţării noastre:
să aibă o viaţă tihnită.
Ferită de învrăjbiri menite a rămâne în negura trecutului…

SMIRNOV SCHIMBĂ MACAZUL

27_09_2007smirnov1

Când un drum al vieţii m-a dus pe malul drept al Nistrului, dincolo de sesizarea diferenţei notabile dintre debitul acestui fluviu şi cel al Prutului, am observat şi uniforme străine, dincolo de apele învolburate. Ştiam pretextul cu care erau menţinuţi acolo peste o mie de militari ruşi, care nu au nicio vină că au primit misiunea să păzească depozite vechi, plus un comandament subteran, iniţial sovietic, ulterior atribuit structurii funcţionale a Tratatului de la Varşovia, iar azi menţinut pentru iluzii ce nu mai sunt decât în biroul lui Igor Smirnov.

Acest bunicuţ, cu chip de Lenin, vizibil marcat de apropiata vizită a vicepreşedintelui Joe Biden, la Chişinău, a primit îndemnul, de la ultimii nostalgici ai defunctei URSS, să organizeze ceva, să iasă în public cu o declaraţie, să probeze, şi el, că România este un coşmar pentru cei ce trăiesc pe tărâmul istoric al Basarabiei.

Cât de necunoscător al Occidentului poţi să fii ca să crezi bazaconia că tu, omologul caricatural al unui primar dintr-un oraş mic, american, dacă îţi organizezi singur o făcătură de ceremonie, ai putea fi mediatizat de CNN şi eventual ai stârni admiraţia şi căderea pe gânduri a oaspetelui Republicii Moldova, vicepreşedintele Joe Biden?

Scriu asta deoarece, conform agenţiei de ştiri INFOTAG: Cu ocazia sărbătorii primăverii „Mărţişor”, Uniunea Moldovenilor din Transnistria i-a conferit preşedintelui autoproclamatei RMN, Igor Smirnov, titlul de membru de onoare al Uniunii şi i-a înmînat legitimaţia Nr.1. Documentul împreună cu un mărţişor i-a fost înmînat lui Smirnov de către copii veniţi să-l felicite cu prilejul venirii primăverii. Liderul de la Tiraspol le-a mulţumit copiilor şi le-a dorit să-şi păstreze limba maternă, fetiţelor – să crească frumoase ca Sofia Rotari, iar băieţilor – să semene cu Dimitrie Cantemir şi Ştefan cel Mare, menţionînd că „ei au fost moldoveni, nu români”.

Observaţi schimbarea de macaz?

De unde, până mai ieri, Smirnov solicita Moscovei nu numai recunoaşterea republicii sale de doi bani, ci şi integrarea acesteia în Federaţia Rusă, acum tocmai el se autoproclamă Moldoveanul Numărul 1 al Transnistriei!
Fără pic de ruşine.

Smirnov nefiind decât varianta locală, de mucava, a liderilor absolutişti arabi, despre care însuşi Mihail Gorbaciov declara, pe 2 martie a.c., la împlinirea vârstei de 80 de ani, în cadrul unui interviu acordat postului TV „Rusia azi”: “Dacă ne uităm în Orientul Mijlociu, de exemplu, unde, în multe ţări, oamenii au ieşit în stradă, pentru a cere demisia liderilor lor, aceştia au fost la putere pentru 20 sau 30 de ani. Este incredibil! Mubarak a condus Egiptul timp de 29 de ani. Cât despre Gaddafi, mai toţi am uitat momentul când a început să conducă ţara sa. Oamenii au dreptate când susţin că trebuie să fie o limită a mandatelor! Ei au obosit să vadă aceiaşi lideri. În plus, după un deceniu de menţinere la putere apare nepotismul. Oamenii vor să vadă liderii preocupaţi de ceea ce într-adevăr contează. Iată de ce, la vremea mea, am decis ca termenul limită, pe post, pentru secretarul general al partidului, pentru şeful guvernului şi alţi demnitari să fie de maximum 10 ani. După care ei trebuie să se dea la o parte.”

Iar Gorbaciov nu este cetăţean român.

Dar Igor Smirnov ar putea deveni!

Doar oficialităţile germane au lansat invitaţia şi pentru administratorii de la Tiraspol să vină în Germania – stat organizat pe landuri, cu un anumit grad de autonomie decizională – pentru a lua notiţe despre modul în care, într-o democraţie solidă, se rezolvă diferendele.

Şi nu o fi departe ziua când Igor Smirnov o să îl sune pe Mihai Ghimpu, cu o surprinzătoare deferenţă, pentru a îl întreba un singur lucru:

– Domnule preşedinte (din respect pentru faptul că interlocutorul său a fost interimar la Preşedinţia Republicii Moldova), dumneavoastră aveţi experienţă cu românii ăştia, pardon, cu românii noştri. Mâine aterizează la Tiraspol, ptiu, doamne iartă-mă, preşedintele României. După ce trece în revistă garda de onoare, când rămânem între patru ochi, cu ce să-l servesc?…

– Ştiu şi eu, Igor Nikolaevici? Mai bine sunaţi-l pe ambasadorul american, de la Chişinău. Ca să nu greşiţi, din nou…

~