Conform cotidianului olandez De Telegraaf , trei militari din Forţele Aeriene Olandeze sunt arestaţi de autorităţile libiene,
fapt confirmat de ministerul apărării.
Militarii se aflau la bordul unui elicopter Lynx,
care a decolat de pe fregata Hr. Ms. Tromp
aflată în largul coastelor libiene. Misiunea lor era de a recupera doi europeni,
dintre care unul olandez, aflaţi la Syrte, la circa 450 km depărtare de Tripoli.
Când elicopterul a aterizat, au fost înconjuraţi de o mulţime ostilă şi nu au mai putut decola.
Cei trei militari şi cei doi civili care-i aşteptau au fost arestaţi, iar elicopterul confiscat.
Interesant este faptul că, în timp ce persoanele civile au fost conduse la ambasada olandeză din Tripoli
şi au avut posibilitatea să părăsească Libia pe 2 martie,
cei trei militari – aşa cum se vede şi în imaginile preluate de CNN,
de la televiziunea libiană – sunt menţinuţi ca …ostateci.
Pentru cei ce nu ştiu, este bine să reamintim episodul similar, petrecut pe timpul conflictului militar din spaţiul ex-iugoslav, când armata sârbă a capturat piloţi americani catapultaţi din avioanele lovite de artileria antiaerienă. Şi atunci, aviatorii militari ai NATO, respectiv americanii, au fost prezentaţi la televiziunea din Belgrad. O gafă de proporţii, deoarece întreaga Americă s-a revoltat la vederea chipurilor propriilor piloţi, învineţite de loviturile primite de la militarii sârbi. Ce a urmat se ştie…
De facto, Forţele Armate Libiene consideră acum orice aparat aerian al NATO drept un potenţial agresor. Astfel, în afara incidentului cu elicopterul olandez, o aeronava Hercules C-130, din Forţele Aeriene Regale, ale Marii Britanii, a fost ţinta unui tir antiaerian libian, pe timpul unei operaţiuni de recuperare a conaţionalilor refugiaţi într-o zonă din deşert. Din fericire, nicio persoană nu a fost rănită.
Fregata Hr. Ms. Tromp s-a remarcat în operaţiunile împotriva piraţilor ce atacă navele comerciale în Oceanul Indian.
La declanşarea evenimentelor din Libia a primit ordin să revină, prin Canalul de Suez, în largul apelor maritime libiene.
Semn clar de concentrare a navelor Alianţei Nord-Atlantice, în vederea unei veritabile demonstraţii de forţă/SHOW OF FORCE.
Care urmează.
Nu este vorba de cel din România. Ci de structura similară, de la Londra,
care a publicat (interesant, oare de ce acum, când toată lumea este cu ochii
pe Libia?) mii de pagini vizând O.Z.N.-uri – Obiecte Zburătoare Neidentificate –
arhivate pentru posteritate.
Este de admirat, totuşi, atât abilitatea oficialilor,
din vârful ierarhiei armatei britanice,
de a oferi un subiect aparte opiniei publice, avidă după mister şi senzaţional,
cât şi cea a echipei de teleaşti, de la SKY NEWS,
care, printr-un montaj inteligent
şi un comentariu atractiv, te determină să urmăreşti imaginile până la capăt.
De la întrebarea iniţială a reporterului – “Este acolo (în spaţiul cosmic) ceva?” -, la viitoarea interogaţie – “Mai este cineva în deşertul libian?” nu este decât o chestiune de timp,
oportunitate politică şi decizie tot militară,
la Ministerul Apărării din Marea Britanie.
Agenţia de presă Associated Press a transmis, din Caracas,
capitala Venezuelei, esenţa unei luări de poziţie a preşedintelui
acestei ţări, Hugo Chavez, făcută în ultima zi a lunii februarie 2011.
Chavez a declarat că nu va condamna conduita lui Muammar Gaddafi
şi a avertizat opinia publică, din ţara sa,
că Statele Unite ale Americii pregătesc
o invazie a Libiei.
Într-un discurs televizat –
ce a devenit o obişnuinţă pentru compatrioţii săi,
care îi cunosc apetitul pentru a fi mai tot timpul pe micul ecran -,
preşedintele Hugo Chavez nu a ezitat să afirme: “O campanie de minciuni a fost declanşată la adresa Libiei.
Eu nu îl voi condamna pe Gaddafi.
Aş fi un laş să condamn pe cineva care îmi este prieten.”
În opinia şefului de stat venezuelean,
guvernul american este în spatele acestei campanii.
Chavez ştie că numeroase ţări au condamnat
măsurile represive luate de preşedintele Libiei.
pentru a înfrânge revolta conaţionalilor săi: “probabil că ei au informaţii de care noi nu dispunem.”
Preşedintele Venezuelei a condamnat S.U.A.,
pentru trimiterea de forţe navale şi aeriene în apropierea Libiei
şi sprijinirea discuţiilor menite a institui o zonă de interdicţie
a curselor aeriene asupra teritoriului libian.
Hugo Chavez a avertizat telespectatorii
că oficialii americani se pregătesc să invadeze Libia.
Reacţia preşedintelui este una firească,
dacă avem în vedere că atât el, cât şi Gaddafi,
s-au apropiat, unul de altul,
ca urmare a opoziţiei lor constante
faţă de aspectele ofensive ale politicii externe americane.
Prin avertismentul său, preşedintele Chavez
nu face decât să confirme public
ceea ce a început să devină o posibilă soluţie,
în comunitatea euroatlantică.
Va fi sau nu –
conform dezminţirilor oficiale, de la Washington D.C. -,
o intervenţie militară în Libia?
Se pregăteşte debarcarea puşcaşilor marini americani,
pe coasta estică a litoralului libian?
Acolo fiind un cap de pod sigur,
controlat de rebelii libieni,
aflat la graniţa cu Egiptul,
unde actualul regim militar este unul pro-american.
Conştient de viteza cu care evoluează lucrurile, Serghei Lavrov,
ministrul de externe al Rusiei, a făcut un apel la limitarea reacţiilor internaţionale
la sancţiunile O.N.U..
Evenimentele par însă să se defăşoare mai rapid
decât reacţionează marile cancelarii europene.
Ochii tuturor fiind îndreptaţi acum spre Pentagon.
Care, de regulă, când tace public, acţionează de facto.
Cu ani în urmă am asistat la două momente inedite, prilejuite de vizita la Bucureşti a şefului de stat libian, Muammar Abu Minyar al- Gaddafi.
Evocarea lor are o anumită relevanţă, pentru înţelegerea modului de a fi al acestui lider arab, vizat de o nouă mutare geopolitică pe tabla de şah a Orientului Mijlociu.
Bodyguarzi cu…şarm
Chiar la coborârea din avion, a lui Gaddafi, oficialii români au fost surprinşi de faptul că două libience tinere – echipate cu ţinute militare kaki, centuri maro, bocanci negri şi pistoale mitralieră, cu pat rabatabil – erau tot timpul în preajma preşedintelui Libiei.
Una dintre ele l-a însoţit, ca o umbră, până la podiumul unde Gaddafi a urcat, împreună cu omologul român, pentru a primi defilarea gărzii de onoare.
A doua a surprins total dispozitivul autohton de securitate, deoarece s-a postat exact pe direcţia de înaintare a comandantului gărzii. Îi stătea bine cu cosiţele împletite la spate, unde avea şi pistolul-mitralieră, pe care îl ţinea, de ţeavă, cu palma mâinii drepte.
Imaginea era fermecătoare, deoarece, la ora aceea, nu existau luptătoare în armata română. Cum garda de onoare îşi continua neabătută defilarea, iar libianca nu se mişca din locul menţionat, un colonel din dispozitivul de securitate s-a îndreptat surâzător spre juna în uniformă, i-a şoptit ceva la ureche, chiar a cuprins-o uşurel de umeri, pentru a o îndepărta de pe direcţia de înaintare a militarilor români.
Ulterior, am aflat rostul celor două conaţionale ale lui Gaddafi. Erau bodyguarzi, aleşi după un criteriu surprinzător. Conform specialiştilor în antrenarea gărzilor de corp, o femeie este mai rapidă, în reacţii, la un atac terorist, cu câteva fracţiuni de secundă.
Iar cele două „umbre” ale preşedintelui libian mai aveau, în afara armamentului la vedere, şi mici stilete, plasate discret la nivelul cocului, pentru a fi rapid aruncate spre potenţialii agresori.
Al doilea moment s-a petrecut la încheierea vizitei oficiale a lui Muammar al-Gaddafi, când în aeronava libiană a fost încărcat un sicriu metalic. Cei ce l-au adus au urcat apoi la barul aeroportului Otopeni, unde şi-au cumpărat cartuşe de ţigări Kent şi sticle de whisky.
La o cafea servită fără grabă, nu s-au ferit să explice că persoana decedată este rudă cu preşedintele libian, care, din…greşeală, l-a împuşcat la partida de vânătoare organizată de români în onoarea sa.
Teama de atentate şi lichidarea, fără menajamente, a opozanţilor, fie aceştia şi de acelaşi sânge cu el – iată două trăsături ale lui Gaddafi.
O discrepanţă evidentă
Harta Orientului Mijlociu a devenit cel mai nou obiect de utilitate publică, din cabinetele liderilor politici interesaţi de soarta lumii arabe.
Pentru conducătorii Arabiei Saudite, Kuweitului, Qatarului şi Emiratelor Arabe Unite există o singură întrebare: când le vine rândul?
După Tunisia şi Egipt, care şi-au alungat preşedinţii de la putere, Yemen şi Bahrein, încă marcate de manifestaţiile de stradă, Libia face o notă discordantă.
Conform opiniei lui Jean-Yves Moisseron, economist la Institutul de Cercetare pentru Dezvoltare, din Franţa, un parodox al evenimentelor din ultima decadă este acela că revolta se extinde în ţările arabe bogate: ”Nivelul de trai al unui locuitor din Bahrein este identic cu acela al unuia din Franţa! Măsurată prin prisma Produsului Intern Brut, bogăţia Libiei o depăşeşte pe aceea a Turciei şi chiar pe aceea a României şi a Braziliei. Libia este de două ori mai bogată decât Tunisia.”
Demonstraţiile şi confruntările de stradă, dintre nemulţumiţi şi forţele de ordine, sau grupurile favorabile actualilor lideri din Yemen, Bahrein şi Libia indică o mutaţie istorică, produsă de un decalaj ignorat de şefii de stat cu puteri absolutiste.
Este vorba, după părerea lui Moisseron, de discrepanţa evidentă„dintre dezvoltarea economică, care determină, peste tot, un mod de viaţă înscris în modernitate, şi menţinerea regimurilor politice depăşite, cel mai adesea încarnate de şefi de stat îmbătrâniţi, caracterizaţi de un incredibil imobilism.”
Dincolo de pretexte
Ultima frază, deşi formulată la Paris, exprimă o viziune pe care o împărtăşesc, acum, liderii importanţi ai lumii occidentale. Toţi fiind conştienţi că „mecanismul dominoului” a fost declanşat de cei cu o experienţă îndelungată în răsturnarea, în diferite forme, a dictatorilor, inclusiv prin recurgerea la soluţia „manu militari”, fie utilizând forţele armate autohtone, fie recurgând la trupe de elită, capabile să extragă dintr-o capitală, sau alta, lideri precum Manuel Antonio Noriega Moreno, care a condus Panama, între 1983-1989.
De altfel, ziarul „The Washington Times”, din 21 februarie a.c., a inclus un editorial intitulat “Momentul Sputnik al lui Al Qaida”, care începe şocant: ”Luptători Al Qaida au declarat un emirat islamic în nord-estul Libiei şi liderul acestei naţiuni nord-africane pare a fi părăsit ţara. Probabil că, în curând, va fi timpul ca infanteriştii marini americani să reviziteze ţărmurile din dreptul oraşului Tripoli.”
Dar Gaddafi a rămas în ţara sa, unde nu există niciun partid politic. Societatea libiană fiind controlată de aşa numitele comitete revoluţionare, care administrează, de facto, pactul social dintre dictator şi populaţia beneficiară a extraordinarei rente petroliere a Libiei, devenită astfel cel mai bogat stat din Africa.
Petrolul libian este exportat astfel: 37,7% în Italia, 10,1% în Germania, 8,4% în Franţa, 7,9% în Spania, 5,9% în Elveţia, 5,3% în Statele Unite, 24,7% la alte state. Procentaje ce explică declaraţiile prudente ale unor oficiali occidentali şi radicalismul altora, în legătură cu reacţia dură a dictatorului libian, faţă de manifestaţiile celor care-i doresc plecarea de la conducerea ţării.
Deciziile luate de S.U.A. şi China, de a sprijini evacuarea conaţionalilor aflaţi în Libia, ca turişti, diplomaţi sau muncitori la firme de construcţii, indică acutizarea confruntărilor violente, între manifestanţi şi partizanii lui Gaddafi.
Însă 80% din populaţie este tânără şi locuieşte în oraşe, unde urmăreşte postul TV Al-Jazira, utilizează telefoanele mobile şi reţelele sociale, pe Internet. Acestea sunt reperele sensului ireversibil al schimbării. Mai ales că 30% din libieni sunt şomeri.
Mutaţiile politice din Tunisia şi Egipt, vecinii Libiei, arată că apune vremea regimurilor arhaice şi totalitare – ce doreau o populaţie educată, dar fără acces la democraţie.
Ediţia din 21 februarie 2011, a ziarului „ The Washington Times” a inclus, în mod surprinzător, un editorial asumat de conducerea prestigiosului cotidian, care indică, fără putinţă de tăgadă, lupta surdă dintre pacifiştii lui Obama şi durii din gruparea popular numită „Vulturii Americii.”
Intitulat “Momentul Sputnik al lui Al Qaida”, acest articol de fond este primul semnal public, lansat în capitala americană, în care se semnalează pericolul ca revoltele succesive, din Orientul Mijlociu, să nu aibă ca finalitate înlocuirea autoritarismului cu democraţia de tip occidental.
Editorialul amintit debutează şocant, chiar şi pentru cititorul fidel al acestui ziar:”Luptători Al Qaida au declarat un emirat islamic în nord-estul Libiei şi liderul acestei naţiuni nord-africane pare a fi părăsit ţara. Probabil că, în curând, va fi timpul ca infanteriştii marini americani să reviziteze ţărmurile din dreptul oraşului Tripoli.”
Un grup de luptători Al-Qaida, grupaţi în portul libian din Derna, a proclamat Emiratul islamic de Barqa, amintind astfel vechea denumire a acestei zone.
Derna a fost vreme îndelungată unul dintre adăposturile sigure pentru piraţii din Marea Mediterană. Localitatea a fost cucerită de puşcaşii marini americani în 1805. O reuşită considerată prima victorie a armatei americane în străinătate.
„The Washington Times” consideră că acest moment – de glorie pasageră pentru Al-Qaida – demonstrează ce haos este pe cale de a se institui în regiune.
Pentru întâia oară, de la începutul revoltelor arabe, se scrie, negru pe alb, o concluzie surprinzătoare doar pentru naivi:”Oamenii ieşiţi în stradă, ca să protesteze împotriva tiranilor, nu sunt neapărat luptători pentru libertate.”
În unele privinţe, valul revoluţionar din Orientul Mijlociu – la care Rusia asistă fără să incomodeze agitaţia Casei Albe vizând această regiune – este reflectarea în oglindă a evenimentelor din 1989, în Europa de Est.
Atunci, America privea optimistă înlocuirea liderilor comunişti, tot în urma unor manifestaţii de amploare, încurajate, de o manieră adecvată, de Kremlin.
În acele zile, în ex-statele socialiste exista speranţa că noile autorităţi vor promova acelaşi fel de drepturi fundamentale de care se bucură şi azi americanii.
Brusc, după comentariile iniţial favorabile mutaţiilor înregistrate pe scenele politice din Tunisia şi Egipt, ca şi demonstraţiilor derulate în alte state cu lideri ce le-au condus cu o mână de fier, „The Washington Times” redescoperă lumea arabă:”drepturile pe care americanii le consideră drept sacre sunt de mică importanţă în Orientul Mijlociu. Câteva drepturi, cum ar fi egalitatea între rase şi sexe, sunt considerate incomode. Altele, precum procesul democratic şi libertatea de expresie, nu le sunt arabilor deloc familiare. În plus, altele, cum ar fi libertatea de cult, sunt considerate erezii”.
Urmează atacul frontal la administraţia Obama, deoarece refuză să declare că ar fi preferabil ca revoluţiile din Orientul Mijlociu să instituie guverne cu un stil de conducere occidental.
Barack Obama pare a se teme că dacă va face o asemenea declaraţie, va fi etichetat drept un promotor al “imperialismului”, generând astfel un nou pretext pentru întărirea numerică a musulmanilor extremişti.
O asemenea „postură dezinteresată” a preşedintelui american ar evidenţia slăbiciunea S.U.A., subminând serios şansa forţelor laice de a prelua puterea în statele afectate de revolte.
„The Washington Times” reaminteşte lui Barack Obama că preşedintele Statelor Unite are datoria de a promova principiile unei societăţi deschise, dedicată prosperităţii poporului său, îndeosebi când este cazul să se opună apariţiei unor state islamiste dominate de adepţii liniei dure instituită de legia Shariah/Şaria.
Conducerea cotidianului consideră că nu este nimic rău în faptul că „Statele Unite ajută oamenii din regiune să îşi construiască un viitor liber de asuprirea moscheii sau a statului. Cu excepţia cazului în care domnul Obama are alte convingeri, ar trebui să nu aibă vreo problemă în afirmarea clară a faptului că sistemul nostru de guvernare este mai bun pentru popoarele Orientului Mijlociu.”
Un avertisment clar pentru Obama. De care va trebui să ţină cont, dacă îşi doreşte, într-adevăr, cu ardoare, al doilea mandat prezidenţial.
„Alte convingeri” fiind sintagma elegant aleasă, de jurnaliştii americani, pentru acuzaţia ce i s-a adus, lui Barack Hussein Obama, în 2010, că ar fi de credinţă musulmană.
Emoţia alegătorilor americani a fost atât de mare, încât, la insistenţele consilierilor săi de imagine, a acceptat să fie filmat şi fotografiat într-o duminică, în timp ce mergea cu soţia şi copiii la slujba de la biserică.
Acum, „vulturii americani” vor o nouă probă de loialitate.
Care îi va întări sau diminua şansele lui Barack Obama la alegerile prezidenţiale din 2012.
Interesul general | Ion Petrescu | 
March 3, 2011 07.30 | 
Comments (0) 
Subscribe
