Posts tagged: Franţa

PREŢUL REUNIFICĂRII COREII

September 013

La finele primei decade, din luna aprilie a.c., a fost publicat, la Seul, studiul realizat de dr. Robert E. Kelly, profesor la Departamentul de Ştiinţe Politice şi Diplomaţie, al Universităţii Naţionale Pusan, din capitala Republicii Coreea.

Analiza sa vizează implicaţiile unirii naţiunii coreene, într-un singur stat, Republica Populară Democrată Coreeană fiind comparată cu Republica Democrată Germană.

Unificarea celor două state coreene va fi mai scumpă, mai destabilizatoare şi mai generatoare a unei intervenţii străine decât aceea a Republicii Federale Germania, cu Republica Democrată Germană. Ultimele două previziuni sugerând contribuţia, la acest studiu, şi a unei anumite structuri de intelligence, de peste Ocean.

O primă asemănare, între Coreea de Nord şi Germania de Est? Existenţa unei „burghezii roşii”, corupte, al cărui stil luxos de viaţă este justificat, de o manieră ipocrită, de ideologia regimului comunist.

Un al doilea element comun? Puterea discreţionară a serviciilor secrete, menite să prevină apariţia revoltelor şi a liderilor ce nu pot fi şantajaţi şi înduplecaţi să renunţe la conducerea luptei compatrioţilor dornici să pună capăt unui regim corupt şi antinaţional.

Al treilea reper similar? Incapacitatea statului de a produce, sub aspect calitativ, dar şi cantitativ, bunurile necesare unei vieţi decente ale cetăţenilor din republică.

R.D.G., în comparaţie cu R.F.G., şi Coreea de Nord, cu Coreea de Sud, reprezintă zona mai săracă. Asta creează o presiune asupra guvernului comunist, care ştie că o schimbare nu este doar necesară, ci şi inevitabilă.

În R.D.G. şi Coreea de Nord, frontierele au fost, respectiv sunt comparabile cu cele ale unui lagăr împrejmuit cu sârmă ghimpată. Pentru a preveni exodul disperaţilor, spre conaţionalii care trăiesc în landul mai bogat al patriei lor.

În R.F.G. şi Coreea de Sud a funcţionat o societate democrată. Creşterea lor economică se bazează pe implementarea tehnologiilor de ultimă oră, pe funcţionarea economiei de piaţă şi a instituţiilor specifice statului de drept.

Statul sud-coreean şi cel vest-german au considerat S.U.A. drept partener strategic şi prim aliat, fapt care le-a conferit legitimitatea morală ce nu avut-o nici Coreea de Nord, nici R.D.G..

R.F.G. şi Republica Coreea au fost în stare să dispună de forţe armate credibile, moderne, puternice, depăşind astfel, cu cel puţin 50%, pe plan strategic şi economic, statele-surori, de sorginte comunistă.

O frază în care dr. Robert E. Kelly, escamotează adevărul este următoarea:”Ca şi Franţa şi Marea Britanie, în cazul Germaniei, Japonia şi Rusia sunt, din punct de vedere geopolitic, indiferente la unificarea Coreeii.”

O formulare mai realistă poate ar fi fost:”Pentru Franţa şi Marea Britanie, o Germanie unificată reprezenta un stat-tampon mai puternic, în relaţionarea cu statul sovietic, la vremea respectivă, după cum, azi, pentru Japonia şi Rusia, o Coree unificată, evident capitalistă, ar fi un ghimpe dureros în coasta Chinei comuniste.”

Diferenţe notabile între R.D.G. şi Coreea de Nord? Germania de Est era mai bogată decât este acum Coreea comunistă. Astfel, Produsul Intern Brut/P.I.B., pe cap de locuitor, al statului nord-coreean, este de 1.700$, în timp ce în statul german comunist, în 1989, P.I.B.-ul, la acelaşi element de referinţă, era de 10.000$.

Coreea de Nord este surclasată de Germania de Est la toate capitolele, precum managementul de mediu, infrastructura, productivitatea muncii, sănătate, educaţie, tehnologie.

Iată de ce unificarea celor două state coreene va fi mai costisitoare:”În timp ce, după unire, mai mult de 20 de ani, Germania de Vest a transferat 1200 miliarde de euro, la 16.000.000 de persoane, care trăiau în Germania de Est, în 1989, o populaţie mai mare şi mai săracă, cea din Coreea de Nord, de aproape 24,5 milioane de oameni, necesită un sprijin mult mai mare.”

Dar ce au găsit oficialităţile din R.F.G., după unificare, în Germania de Est? Fabrici cu echipamente demodate sau inutilizabile, un sistem de telecomunicaţii necompetitiv, maşini învechite, muncă ineficientă, infrastructură din vremea celui de Al Doilea Război Mondial, nereparată!

Iar situaţia din Coreea comunistă este mult mai rea.

Va fi Coreea de Sud mai puţin capabilă, decât Germania de Vest, ca să realizeze unificarea patriei?
Instituţiile politice sud-coreene sunt apreciate mai slabe decât cele ce funcţionau în R.F.G. O concluzie forţată, deoarece la Seul au fost debarcaţi, rând pe rând, oamenii politici dovediţi corupţi, sau cu intenţii contrare prevederilor constituţionale.

O altă prejudecată? ”Coreii de Sud îi lipseşte capacitatea de acţiune statală, pe care Germania Occidentală a avut-o, în 1989, şi se confruntă cu un regim comunist mult mai puternic.”

O frază infirmată de recenta determinare a autorităţilor de la Seul, de a nu mai permite Coreii de Nord să comită provocări militare soldate cu pierderea unor vieţi omeneşti.

De ce a fost realizat acest studiu? Pentru ca Seulul să înţeleagă că:”astăzi, situaţia internaţională este mai puţin favorabilă unificării. Puterea americană a atins punctul culminant în 1989, când U.R.S.S. era în declin, iar China era departe. Azi, slăbiciunea S.U.A. şi puterea crescândă a Chinei, fac tot mai dificilă sprijinirea Coreii de Sud, în orice confruntare cu China şi Coreea de Nord, pe tema unificării. Coreea de Sud trebuie să facă totul singură, permiţând Chinei să dicteze termenii unificării: cum ar fi condiţia ca forţele militare americane să nu treacă la nord de actuala zonă demilitarizată,

CIMG2679 zona demilitarizată - la graniţa dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud

sau chiar să nu mai fie deloc prezente în peninsulă, ceea ce ar însemna finlandizarea Coreii.”

În 1989, intenţia lui Gorbaciov era restrângerea subvenţionării statelor socialiste satelite, pentru a concentra forţele interne pe restartarea economiei sovietice.

Acum, China este abia la începutul expansiunii sale internaţionale, datorită creşterii puterii economice. Evenimentele sângeroase, din Piaţa Tiananmen, au dovedit fermitatea liderilor de la Beijing, în menţinerea rolului partidului comunist, ca unic conducător al statului chinez.

Beijingul pare mai interesat, în sprijinirea regimului comunist nord-coreean, decât era Moscova în salvarea R.D.G..
Germania de Răsărit era relativ departe de statul sovietic. Coreea de Nord se află la intersectarea intereselor sud-coreene, chineze şi americane.

Coreea de Sud nu poate cumpăra unitatea naţională, printr-un acord cu China, aşa cum a făcut-o R.F.G. cu U.R.S.S., pentru ca Gorbaciov să abandoneze statul socialist est-german.

Băncile sud-coreene par să nu aibă aceeaşi disponibilitate financiară, ca acelea vest-germane. Chiar dacă este membră a G-20, Coreea de Sud este încă la o distanţă notabilă de prosperitatea societăţii germane.

Iar chinezii nu duc lipsă de lichidităţi financiare. Deci vor negocia mai dur decât sovieticii.

Ce uită profesorul Kelly? Că la Seul funcţionează Ministerul Unificării Naţionale, cu o finanţare substanţială şi o tenacitate recunoscută şi la Beijing.

Reunificarea unei naţiuni, divizată de dictatul unei puteri străine, are preţul său. Inclusiv temeritatea unor bărbaţi de stat, de a servi exemplar interesele naţionale, chiar şi atunci când conaţionalii lor, ce i-au ales în fruntea ţării, par a avea soarta Cenuşăresei.

Aşa cum Germania a renăscut, precum Pasărea Phoenix, şi Coreea – ca şi alte state divizate doar prin recursul la manu militari – va trăi clipa unificării naturale. Poate mai devreme decât prevede un think tank.

LIBIA NU-I PRINCIPALUL SHOW!

OPERAŢIUNEA “ODYSSEY DAWN”

sipa-ap-276088-jpg_163307

Viceamiralul William E. Gortney, directorul Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore, de la Pentagon, a declarat, după lovirea Libiei, cu 124 de rachete “Tomahawk”, că au fost vizate doar ţinte militare, reuşindu-se diminuarea substanţială a activităţii radarelor de coastă, distrugerea unor hangare aeriene şi stoparea zborurilor avioanelor militare libiene.

Ce indică satelitul

SATELLITE_s640x427

Au mai fost bombardate unităţile militare terestre trimise de colonelul Gaddafi împotriva rebelilor din Benghazi, aflate la 14 kilometri de acest oraş. 15 avioane americane au participat la această operaţiune, alături de aeronave franceze şi britanice. Pe timpul bombardamentelor au fost bruiate mijloacele de transmisiuni ale trupelor libiene. Aşa au fost stopate acţiunile ofensive ale batalioanelor guvernamentale.

Amiralul Michael Glenn “Mike” Mullen, şeful Comitetului Întrunit al Şefilor de Stat Major a precizat că avioanele militare franceze survolează permanent oraşul Benghazi. Tot acolo se află, în misiuni succesive, 24 de aeronave americane. Prin urmare, zona de interdicţie aeriană este deja instituită.

Fotografiile executate din satelit, asupra zonelor lovite de rachetele „Tomahawk” au indicat celor de la Pentagon necesitatea unor bombardamente noi, pentru a distruge apărarea antiaeriană libiană.

Amiralul Mullen a spus că, în afara misiunilor vizând menţinerea zonei menţionate, nu a ordonat o altă acţiune – adică bombardarea zonei unde s-ar afla colonelul Muammar Gaddafi.

La adăpostul anonimatului, un oficial al Pentagonului a afirmat că exclude posibilitatea ca francezii să dorească suprimarea liderului libian.

Tensiuni în Orientul Mijlociu

north-africa-in-revolt

Libia nu constituie decât una dintre „zonele incendiare” din nordul Africii.

Astfel, în Yemen, în timp ce demonstranţii nu au ezitat să se confrunte cu forţele de poliţie, în oraşul Sana‘a, o serie de militari cu grade şi funcţii mari în armata ţării au dezertat şi au făcut un apel la preşedintele Statelor Unite să sprijine revolta populară.

Pe teritoriul yemenit există forţe speciale americane, menite a contribui la lichidarea taberelor clandestine ale reţelei teroriste al-Qaida.

Un colonel egiptean a precizat că există totuşi o deosebire, între armata yemenită şi cea din propria sa ţară. În Yemenul unificat s-au păstrat diferenţele de viziuni între cei ce au trăit în ex-republica din nord şi conaţionalii din sud. Asta afectează unitatea corpului de comandă, la nivel central.

În Bahrein, unde se află baza navală pusă la dispoziţia Flotei a V-a a Statelor Unite, regele Hamad Ben Issa Al-Khalifa, a acuzat oficial Iranul pentru haosul creat pe străzi, prin confruntarea dintre manifestanţii şiiţi şi forţele de ordine ale monarhiei sunnite.

În Siria, manifestaţiile s-au soldat cu mai mulţi tineri ucişi de trupele guvernamentale, trimise să reprime cele mai puternice demonstraţii din ultimii ani.

“O societate tribală”

images

Se va implica S.U.A. şi în gestionarea situaţiilor conflictuale din aceste ţări? Dacă s-a decis o intervenţie militară în Libia, de ce nu s-ar proceda la fel şi în Siria, unde preşedintele Bashar al-Assad este un aliat declarat al Iranului?

Elise Jordan, fosta consilieră a ex-secretarului de stat Condoleeza Rice crede că, pentru securitatea americană, Libia nu este un factor relevant. Dar constituie o problemă majoră pentru Franţa şi Liga Arabă.

Interesul strategic al S.U.A., în relaţia cu Libia – susţine Jordan – trebuie bine precizat:”Acolo este lumea a treia, o naţiune musulmană, o societate tribală, pe care noi nu o înţelegem. Şi nu ne putem implica într-un alt război civil. Asta este îngrijorarea mea în privinţa Libiei. Afirmaţia unor oficiali americani, că S.U.A. doar a deschis uşa, în Libia, pentru francezi şi englezi, este ca şi cum noi le subvenţionăm interesele de securitate, în timp ce ei nu ne subvenţionează reforma sănătăţii.”

Unde este adevărata criză

iran-natanz2

Întrebat ce crede despre predarea comenzii operaţiunii aeriene, de către americani, fostul secretar de stat Henry Kissinger a declarat la „Fox News”:
”Presupun că va fi predată comanda unui comandament NATO, cu o dominantă franco-engleză. Suntem parte într-o operaţiune militară, am angajat forţele militare, într-o anumită măsură, şi vom fi judecaţi după rezultat. Şi dacă acesta va fi că Gaddafi va rămâne în funcţie, Libia divizată, sau sub conducerea sa consolidată, atunci acţiunile S.U.A. vor fi de neînţeles, de oamenii care observă conduita noastră internaţională. Estimez că rezultatul va fi răsturnarea lui Gaddafi de la putere. Apoi vor fi necesare eforturi internaţionale, pentru a crea o structură politică. Nu trebuie să trimitem trupe americane acolo. Dar nu putem să plecăm şi să afirmăm asta, pur şi simplu. Libia nu este principalul show! Adevărata criză este în Golful Persic. Adevărata problemă este dacă Iranul va domina Golful. Trebuie să fim atenţi la această zonă. Să păstrăm forţele militare disponibile pentru aceasta. Gaddafi are mult sânge american pe mâinile lui. Este un lider detestat. Trebuie să ne gândim la consecinţele acestei operaţiuni, nu doar să ne oprim – odată ce lucrurile au fost pornite -, fără ceva rezultate. ”

Ce va urma

Pe plan militar, aria de manevră a forţelor terestre libiene a fost puternic diminuată. Apărarea antiaeriană a fost dezarticulată. Trecerea operaţiunii aeriene de la comanda americană, la una corespunzătoare forţelor aliate participante, nu va afecta protejarea zonei răsăritene a ţării, controlată de rebeli.

Chiar dacă unele posturi de televiziune, de peste Ocean, prezintă situaţia din Libia ca şi cum colonelul Muammar Gaddafi este pe punctul de a pierde puterea, la Pentagon lucrurile sunt privite mai realist.

Transmiterea în direct, de către televiziunea de stat libiană, a diferitelor luări de poziţie ale şefului de stat libian, demonstrează menţinerea unui nucleu încă puternic al loialiştilor actualului regim.

Semnalul public dat de Henry Kissinger – vizând Iranul – coincide cu amplificarea manifestaţiilor de protest în Siria, unde rămânerea la putere a preşedintelui Bashar al-Assad pare a fi – conform unor diplomaţi egipteni – o chestiune valabilă doar pe termen mediu.

Iar la Teheran, preocuparea de acum a liderilor actuali a devenit – afirmă ministrul de externe Ali Akbar Salehi – extinderea sancţiunilor unilaterale, de către S.U.A., „ca parte a eforturilor Washingtonului de a-şi proteja supremaţia sa.”

Astenie de primăvară?

PETROLUL, GADDAFI ŞI AMERICANII

Cu ani în urmă am asistat la două momente inedite, prilejuite de vizita la Bucureşti a şefului de stat libian, Muammar Abu Minyar al- Gaddafi.
Evocarea lor are o anumită relevanţă, pentru înţelegerea modului de a fi al acestui lider arab, vizat de o nouă mutare geopolitică pe tabla de şah a Orientului Mijlociu.

Bodyguarzi cu…şarm

gaddafi_female_bodyguards2

Chiar la coborârea din avion, a lui Gaddafi, oficialii români au fost surprinşi de faptul că două libience tinere – echipate cu ţinute militare kaki, centuri maro, bocanci negri şi pistoale mitralieră, cu pat rabatabil – erau tot timpul în preajma preşedintelui Libiei.

Una dintre ele l-a însoţit, ca o umbră, până la podiumul unde Gaddafi a urcat, împreună cu omologul român, pentru a primi defilarea gărzii de onoare.

A doua a surprins total dispozitivul autohton de securitate, deoarece s-a postat exact pe direcţia de înaintare a comandantului gărzii. Îi stătea bine cu cosiţele împletite la spate, unde avea şi pistolul-mitralieră, pe care îl ţinea, de ţeavă, cu palma mâinii drepte.

Imaginea era fermecătoare, deoarece, la ora aceea, nu existau luptătoare în armata română. Cum garda de onoare îşi continua neabătută defilarea, iar libianca nu se mişca din locul menţionat, un colonel din dispozitivul de securitate s-a îndreptat surâzător spre juna în uniformă, i-a şoptit ceva la ureche, chiar a cuprins-o uşurel de umeri, pentru a o îndepărta de pe direcţia de înaintare a militarilor români.

Ulterior, am aflat rostul celor două conaţionale ale lui Gaddafi. Erau bodyguarzi, aleşi după un criteriu surprinzător. Conform specialiştilor în antrenarea gărzilor de corp, o femeie este mai rapidă, în reacţii, la un atac terorist, cu câteva fracţiuni de secundă.

Iar cele două „umbre” ale preşedintelui libian mai aveau, în afara armamentului la vedere, şi mici stilete, plasate discret la nivelul cocului, pentru a fi rapid aruncate spre potenţialii agresori.

Al doilea moment s-a petrecut la încheierea vizitei oficiale a lui Muammar al-Gaddafi, când în aeronava libiană a fost încărcat un sicriu metalic. Cei ce l-au adus au urcat apoi la barul aeroportului Otopeni, unde şi-au cumpărat cartuşe de ţigări Kent şi sticle de whisky.

La o cafea servită fără grabă, nu s-au ferit să explice că persoana decedată este rudă cu preşedintele libian, care, din…greşeală, l-a împuşcat la partida de vânătoare organizată de români în onoarea sa.

Teama de atentate şi lichidarea, fără menajamente, a opozanţilor, fie aceştia şi de acelaşi sânge cu el – iată două trăsături ale lui Gaddafi.

O discrepanţă evidentă

nafrica-mideast_large ILUSTRAŢIA MARE A PAGINII DE GEOPOLITICĂ

Harta Orientului Mijlociu a devenit cel mai nou obiect de utilitate publică, din cabinetele liderilor politici interesaţi de soarta lumii arabe.

Pentru conducătorii Arabiei Saudite, Kuweitului, Qatarului şi Emiratelor Arabe Unite există o singură întrebare: când le vine rândul?

După Tunisia şi Egipt, care şi-au alungat preşedinţii de la putere, Yemen şi Bahrein, încă marcate de manifestaţiile de stradă, Libia face o notă discordantă.

Conform opiniei lui Jean-Yves Moisseron, economist la Institutul de Cercetare pentru Dezvoltare, din Franţa, un parodox al evenimentelor din ultima decadă este acela că revolta se extinde în ţările arabe bogate:
”Nivelul de trai al unui locuitor din Bahrein este identic cu acela al unuia din Franţa! Măsurată prin prisma Produsului Intern Brut, bogăţia Libiei o depăşeşte pe aceea a Turciei şi chiar pe aceea a României şi a Braziliei. Libia este de două ori mai bogată decât Tunisia.”

Demonstraţiile şi confruntările de stradă, dintre nemulţumiţi şi forţele de ordine, sau grupurile favorabile actualilor lideri din Yemen, Bahrein şi Libia indică o mutaţie istorică, produsă de un decalaj ignorat de şefii de stat cu puteri absolutiste.

Este vorba, după părerea lui Moisseron, de discrepanţa evidentă „dintre dezvoltarea economică, care determină, peste tot, un mod de viaţă înscris în modernitate, şi menţinerea regimurilor politice depăşite, cel mai adesea încarnate de şefi de stat îmbătrâniţi, caracterizaţi de un incredibil imobilism.”

Dincolo de pretexte

Ultima frază, deşi formulată la Paris, exprimă o viziune pe care o împărtăşesc, acum, liderii importanţi ai lumii occidentale. Toţi fiind conştienţi că „mecanismul dominoului” a fost declanşat de cei cu o experienţă îndelungată în răsturnarea, în diferite forme, a dictatorilor, inclusiv prin recurgerea la soluţia „manu militari”, fie utilizând forţele armate autohtone, fie recurgând la trupe de elită, capabile să extragă dintr-o capitală, sau alta, lideri precum Manuel Antonio Noriega Moreno, care a condus Panama, între 1983-1989.

De altfel, ziarul „The Washington Times”, din 21 februarie a.c., a inclus un editorial intitulat “Momentul Sputnik al lui Al Qaida”, care începe şocant: ”Luptători Al Qaida au declarat un emirat islamic în nord-estul Libiei şi liderul acestei naţiuni nord-africane pare a fi părăsit ţara. Probabil că, în curând, va fi timpul ca infanteriştii marini americani să reviziteze ţărmurile din dreptul oraşului Tripoli.”

Dar Gaddafi a rămas în ţara sa, unde nu există niciun partid politic. Societatea libiană fiind controlată de aşa numitele comitete revoluţionare, care administrează, de facto, pactul social dintre dictator şi populaţia beneficiară a extraordinarei rente petroliere a Libiei, devenită astfel cel mai bogat stat din Africa.

Petrolul libian este exportat astfel: 37,7% în Italia, 10,1% în Germania, 8,4% în Franţa, 7,9% în Spania, 5,9% în Elveţia, 5,3% în Statele Unite, 24,7% la alte state. Procentaje ce explică declaraţiile prudente ale unor oficiali occidentali şi radicalismul altora, în legătură cu reacţia dură a dictatorului libian, faţă de manifestaţiile celor care-i doresc plecarea de la conducerea ţării.

Deciziile luate de S.U.A. şi China, de a sprijini evacuarea conaţionalilor aflaţi în Libia, ca turişti, diplomaţi sau muncitori la firme de construcţii, indică acutizarea confruntărilor violente, între manifestanţi şi partizanii lui Gaddafi.

Însă 80% din populaţie este tânără şi locuieşte în oraşe, unde urmăreşte postul TV Al-Jazira, utilizează telefoanele mobile şi reţelele sociale, pe Internet. Acestea sunt reperele sensului ireversibil al schimbării. Mai ales că 30% din libieni sunt şomeri.

Mutaţiile politice din Tunisia şi Egipt, vecinii Libiei, arată că apune vremea regimurilor arhaice şi totalitare – ce doreau o populaţie educată, dar fără acces la democraţie.

__________________________________________

__________________________________________

~