Posts tagged: Rusia

De ce nu are România un Comandament Cibernetic?

De peste Ocean, taman din Baltimore, aflu că liderul Comandamentului Cibernetic al Statelor Unite a declarat, pe 20 octombrie a.c., că nu subscrie opiniilor exprimate în favoarea instituirii unei autorităţi a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru supervizarea Internetului, la nivel mondial.

general-alexander

Mai concret, generalul Keith Alexander, care este şi directorul Agenţiei Naţionale de Securitate, afirmă că unele reglementări sunt necesare pentru a proteja reţelele critice, precum cele de energie electrică, bancare, de transport şi alte elemente-cheie ale societăţii. Aceste precizări, generalul le-a făcut după alocuţiunea rostită la o conferinţă de securitate.

cybercommand

Întrebat dacă ONU ar trebui să aibă un rol de regularizare a utilizării Internetului, pe mapamond, generalul Alexander a spus: “Nu. Nu sunt pentru o asemenea reglementare în sine. Eu nu sunt pentru acea parte a reglementării aşa cum aţi expus-o dvs. “

Luna trecută, Rusia, China, Uzbekistan şi Tadjikistan au înaintat o rezoluţie către Adunarea Generală a ONU, pentru a oferi statelor dreptul individual de a controla Internetul. Rezoluţia, prezentată pe 14 septembrie, solicită “un cod internaţional de conduită pentru securitatea informaţiilor.” Şi mai cere ca “dezbaterile să fie în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, un cadru util privind adoptarea unui astfel de cod internaţional, cu scopul de a realiza, cât mai curând posibil, consensul vizând normele internaţionale ce ar ghida comportamentul statelor, în spaţiul informaţional.”

Culmea ironiei este că toate cele patru state menţionate, conduse de regimuri autoritare, deja controlează, total, reţelele de Internet, funcţionale pe teritoriul naţional. De pildă, numai China are 10.000 de oameni angajaţi în forţa de poliţie cibernetică, care monitorizează utilizatorii de Internet şi website-urile. Cei mai buni dintre ei fiind folosiţi la atacurile cibernetice contra altor state, precum Japonia.

Generalul Alexander a mai afirmat că, mai degrabă decât să încerce ONU impunerea unui regulament, ţările interesate “trebuie mai întâi să se întrebe cum facem acest lucru fără să reglementăm acest demers?” El a sugerat ca fiind extrem de bună utilizarea unor servere care pot prelua şi stoca datele şi aplicaţiile de pe un calculator sau altul. Există şi alte tehnologii, mai noi, ce permit o mai mare vizualizare a ameninţărilor cibernetice în reţelele de stat, dar şi în cele private.

În mod adiţional poate fi îmbunătăţită şi cooperarea, între statele interesate, în domeniul cibernetic.

În ceea ce priveşte consideraţiile de viitor, generalul Alexander a informat jurnaliştii că factorii de decizie politică, din SUA, discută dacă firmele americane ar trebui să fie obligate să divulge informaţii despre atacuri cibernetice: Cred că trebuie să parcurgem drumul necesar, pentru a ne da seama cum ne asigurăm că platformele firmelor nu creează un pericol public, dar eu nu sunt sigur că aş pune asta în regulament.”

În discursul rostit la Asociaţia de Securitate a Sistemelor Informatice, generalul Alexander a mai atenţionat asistenţa că dezvoltarea Internetului în SUA a adus beneficii enorme şi “vulnerabilităţi extraordinare”, care pot fi exploatate de hackeri, criminali şi unele state, evident ostile.

Corporaţii din SUA au fost victime ale atacurilor cibernetice, inclusiv Google, Lockheed Martin şi Booz Allen Hamilton, iar unele şi-au pierdut bunuri de valoare intelectuală prin furtul cibernetic şi spionaj. Ameninţarea este în creştere, ca urmare a utilizării sporite de dispozitive mobile, cum ar fi smartphone-urile şi calculatoarele… tablete.

“Iată ceea ce mă preocupă: Ceea ce vedem ca produse digitale noi sunt distructive prin sarcinile utile, care pot face un ecran albastru, deci neoperabil, ce poate opri sistemul de operare, router-ul sau dispozitivele periferice”, a mai spus generalul Alexander. Dispozitivele electronice mobile generează problema “ordinii de mărime”, din cauza lipsei de securitate creată de-a lungul ultimului deceniu, pentru dispozitivele desktop, a mai precizat comandantul Comandamentului Cibernetic.

De ce nu are România un Comandament Cibernetic? O întrebare firească, într-o lume unde războiul modern se duce iniţial în arealul Internetului. O interogaţie deloc retorică, care merită un răspuns pragmatic – nu scuze de ordin strict financiar -, pe măsura aşteptărilor partenerului strategic, de peste Ocean.

__________________________________

PREŢUL REUNIFICĂRII COREII

September 013

La finele primei decade, din luna aprilie a.c., a fost publicat, la Seul, studiul realizat de dr. Robert E. Kelly, profesor la Departamentul de Ştiinţe Politice şi Diplomaţie, al Universităţii Naţionale Pusan, din capitala Republicii Coreea.

Analiza sa vizează implicaţiile unirii naţiunii coreene, într-un singur stat, Republica Populară Democrată Coreeană fiind comparată cu Republica Democrată Germană.

Unificarea celor două state coreene va fi mai scumpă, mai destabilizatoare şi mai generatoare a unei intervenţii străine decât aceea a Republicii Federale Germania, cu Republica Democrată Germană. Ultimele două previziuni sugerând contribuţia, la acest studiu, şi a unei anumite structuri de intelligence, de peste Ocean.

O primă asemănare, între Coreea de Nord şi Germania de Est? Existenţa unei „burghezii roşii”, corupte, al cărui stil luxos de viaţă este justificat, de o manieră ipocrită, de ideologia regimului comunist.

Un al doilea element comun? Puterea discreţionară a serviciilor secrete, menite să prevină apariţia revoltelor şi a liderilor ce nu pot fi şantajaţi şi înduplecaţi să renunţe la conducerea luptei compatrioţilor dornici să pună capăt unui regim corupt şi antinaţional.

Al treilea reper similar? Incapacitatea statului de a produce, sub aspect calitativ, dar şi cantitativ, bunurile necesare unei vieţi decente ale cetăţenilor din republică.

R.D.G., în comparaţie cu R.F.G., şi Coreea de Nord, cu Coreea de Sud, reprezintă zona mai săracă. Asta creează o presiune asupra guvernului comunist, care ştie că o schimbare nu este doar necesară, ci şi inevitabilă.

În R.D.G. şi Coreea de Nord, frontierele au fost, respectiv sunt comparabile cu cele ale unui lagăr împrejmuit cu sârmă ghimpată. Pentru a preveni exodul disperaţilor, spre conaţionalii care trăiesc în landul mai bogat al patriei lor.

În R.F.G. şi Coreea de Sud a funcţionat o societate democrată. Creşterea lor economică se bazează pe implementarea tehnologiilor de ultimă oră, pe funcţionarea economiei de piaţă şi a instituţiilor specifice statului de drept.

Statul sud-coreean şi cel vest-german au considerat S.U.A. drept partener strategic şi prim aliat, fapt care le-a conferit legitimitatea morală ce nu avut-o nici Coreea de Nord, nici R.D.G..

R.F.G. şi Republica Coreea au fost în stare să dispună de forţe armate credibile, moderne, puternice, depăşind astfel, cu cel puţin 50%, pe plan strategic şi economic, statele-surori, de sorginte comunistă.

O frază în care dr. Robert E. Kelly, escamotează adevărul este următoarea:”Ca şi Franţa şi Marea Britanie, în cazul Germaniei, Japonia şi Rusia sunt, din punct de vedere geopolitic, indiferente la unificarea Coreeii.”

O formulare mai realistă poate ar fi fost:”Pentru Franţa şi Marea Britanie, o Germanie unificată reprezenta un stat-tampon mai puternic, în relaţionarea cu statul sovietic, la vremea respectivă, după cum, azi, pentru Japonia şi Rusia, o Coree unificată, evident capitalistă, ar fi un ghimpe dureros în coasta Chinei comuniste.”

Diferenţe notabile între R.D.G. şi Coreea de Nord? Germania de Est era mai bogată decât este acum Coreea comunistă. Astfel, Produsul Intern Brut/P.I.B., pe cap de locuitor, al statului nord-coreean, este de 1.700$, în timp ce în statul german comunist, în 1989, P.I.B.-ul, la acelaşi element de referinţă, era de 10.000$.

Coreea de Nord este surclasată de Germania de Est la toate capitolele, precum managementul de mediu, infrastructura, productivitatea muncii, sănătate, educaţie, tehnologie.

Iată de ce unificarea celor două state coreene va fi mai costisitoare:”În timp ce, după unire, mai mult de 20 de ani, Germania de Vest a transferat 1200 miliarde de euro, la 16.000.000 de persoane, care trăiau în Germania de Est, în 1989, o populaţie mai mare şi mai săracă, cea din Coreea de Nord, de aproape 24,5 milioane de oameni, necesită un sprijin mult mai mare.”

Dar ce au găsit oficialităţile din R.F.G., după unificare, în Germania de Est? Fabrici cu echipamente demodate sau inutilizabile, un sistem de telecomunicaţii necompetitiv, maşini învechite, muncă ineficientă, infrastructură din vremea celui de Al Doilea Război Mondial, nereparată!

Iar situaţia din Coreea comunistă este mult mai rea.

Va fi Coreea de Sud mai puţin capabilă, decât Germania de Vest, ca să realizeze unificarea patriei?
Instituţiile politice sud-coreene sunt apreciate mai slabe decât cele ce funcţionau în R.F.G. O concluzie forţată, deoarece la Seul au fost debarcaţi, rând pe rând, oamenii politici dovediţi corupţi, sau cu intenţii contrare prevederilor constituţionale.

O altă prejudecată? ”Coreii de Sud îi lipseşte capacitatea de acţiune statală, pe care Germania Occidentală a avut-o, în 1989, şi se confruntă cu un regim comunist mult mai puternic.”

O frază infirmată de recenta determinare a autorităţilor de la Seul, de a nu mai permite Coreii de Nord să comită provocări militare soldate cu pierderea unor vieţi omeneşti.

De ce a fost realizat acest studiu? Pentru ca Seulul să înţeleagă că:”astăzi, situaţia internaţională este mai puţin favorabilă unificării. Puterea americană a atins punctul culminant în 1989, când U.R.S.S. era în declin, iar China era departe. Azi, slăbiciunea S.U.A. şi puterea crescândă a Chinei, fac tot mai dificilă sprijinirea Coreii de Sud, în orice confruntare cu China şi Coreea de Nord, pe tema unificării. Coreea de Sud trebuie să facă totul singură, permiţând Chinei să dicteze termenii unificării: cum ar fi condiţia ca forţele militare americane să nu treacă la nord de actuala zonă demilitarizată,

CIMG2679 zona demilitarizată - la graniţa dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud

sau chiar să nu mai fie deloc prezente în peninsulă, ceea ce ar însemna finlandizarea Coreii.”

În 1989, intenţia lui Gorbaciov era restrângerea subvenţionării statelor socialiste satelite, pentru a concentra forţele interne pe restartarea economiei sovietice.

Acum, China este abia la începutul expansiunii sale internaţionale, datorită creşterii puterii economice. Evenimentele sângeroase, din Piaţa Tiananmen, au dovedit fermitatea liderilor de la Beijing, în menţinerea rolului partidului comunist, ca unic conducător al statului chinez.

Beijingul pare mai interesat, în sprijinirea regimului comunist nord-coreean, decât era Moscova în salvarea R.D.G..
Germania de Răsărit era relativ departe de statul sovietic. Coreea de Nord se află la intersectarea intereselor sud-coreene, chineze şi americane.

Coreea de Sud nu poate cumpăra unitatea naţională, printr-un acord cu China, aşa cum a făcut-o R.F.G. cu U.R.S.S., pentru ca Gorbaciov să abandoneze statul socialist est-german.

Băncile sud-coreene par să nu aibă aceeaşi disponibilitate financiară, ca acelea vest-germane. Chiar dacă este membră a G-20, Coreea de Sud este încă la o distanţă notabilă de prosperitatea societăţii germane.

Iar chinezii nu duc lipsă de lichidităţi financiare. Deci vor negocia mai dur decât sovieticii.

Ce uită profesorul Kelly? Că la Seul funcţionează Ministerul Unificării Naţionale, cu o finanţare substanţială şi o tenacitate recunoscută şi la Beijing.

Reunificarea unei naţiuni, divizată de dictatul unei puteri străine, are preţul său. Inclusiv temeritatea unor bărbaţi de stat, de a servi exemplar interesele naţionale, chiar şi atunci când conaţionalii lor, ce i-au ales în fruntea ţării, par a avea soarta Cenuşăresei.

Aşa cum Germania a renăscut, precum Pasărea Phoenix, şi Coreea – ca şi alte state divizate doar prin recursul la manu militari – va trăi clipa unificării naturale. Poate mai devreme decât prevede un think tank.

CINE CONDUCE REPUBLICA MOLDOVA?

c5a3ara-moldovei

Iată o întrebare firească, din moment ce vizita vicepreşedintelui Joe Biden nu a făcut decât să confirme zâzania persistentă la nivelul celor trei lideri ai Alianţei pentru Integrare Europeană/A.I.E şi, din păcate, conduita – îmi pare rău, dar asta este situaţia – absolut infantilă, a lui Voronin, dornic să ştie tot Chişinăul că şi-a luat orgoliul în braţe, neparticipând nici el, nici alt emisar al lui, la întâlnirea decidentului numărul 2, în Statele Unite, cu reprezentanţii partidelor parlamentare.

Din moment ce vizita înaltului demnitar american era considerată, la Casa Albă, un semnal clar că Washington-ul sprijină programul de reforme al A.I.E şi aspiraţiile occidentale ale actualei guvernări, fiecare moment de referinţă al programului lui Joe Biden ar fi trebuit să ţină cont de această simbolistică.

Primul moment fiind la aeroportul din Chişinău.

Aici trebuie demontată o iluzie, abil speculată, de comunişti. Sigur că, anul trecut, atunci când a trecut Oceanul, premierul actual al Republicii Moldova a adresat invitaţii oficialilor americani, care au rămas în atenţia acestora, pentru momente alese în funcţie de oportunităţile viitorului.

Numai că turneul actual, prin Europa, al lui Joe Biden, a avut un obiectiv precis. Dialogul la cel mai înalt nivel, la Moscova, pentru a obţine sprijinul tandemului Dmitri Medvedev-Vladimir Putin, în detensionarea situaţiei din Libia. Şi asta i-a reuşit, din moment ce Rusia a stopat exportul de armament către statul libian. Urmând ca, în perioada următoare, să vedem şi alte opţiuni americane sprijinite, explicit sau tacit, de Federaţia Rusă.

Finlanda – care, in integrum, nu a fost niciodată „provincie a URSS”, cum cred unii paraleli cu istoria Europei, de la Chişinău -, precum şi Republica Moldova, au fost trecute în turneu şi pentru a nu alarma opinia publică internaţională, în privinţa unei posibile intervenţii militare a Statelor Unite, despre care să fie detaliat informată doar conducerea Federaţiei Ruse.

Revenind la momentul primirii lui Joe Biden, pe aeroport, normal ar fi fost să fie acolo cei trei lideri ai A.I.E., Marian Lupu, Vlad Filat şi Mihai Ghimpu, ca semn al unităţii lor de acţiune, aşa cum se aşteaptă America să îi vadă în viitor.

Numai că, primul care a dat mâna cu vicepreşedintele american, contrar procedurilor internaţionale de protocol, a fost…ambasadorul S.U.A., mister Chaudhry. O fi el simpatic premierului Vlad Filat, dar locul său era în rândul oficialilor aliniaţi în stânga scării avionului.

Cu tot respectul pentru ex-preşedintele Mihai Ghimpu, care s-a pripit – ne scapă intenţionat motivele – şi a declarat că Joe Biden nu a venit pentru el, Marian Lupu şi Vlad Filat, aş reformula afirmaţia sa: a venit „şi pentru ei”. Asta ca să nu scriu „în mod special pentru aceştia”, deoarece dau semnale clare că Republica Moldova, ca vehicul geopolitic, are… trei viteze pentru mersul înainte şi una pentru sensul opus. Cea din urmă aparţinând lui Voronin.

Şi la discursul, în aer liber, al vicepreşedintelui S.U.A. era de dorit să asiste şi Marian Lupu şi Mihai Ghimpu.

Pentru că, dacă ar fi să stăm strâmb şi să judecăm drept, conform unei logici birocratice, deloc aberante: funcţia executivă a lui Joe Biden, în guvernul american, de adjunct al celui ce este şi liderul miniştrilor S.U.A., respectiv preşedintele S.U.A., ar fi impus ca doar un… vicepremier de la Chişinău să fi fost tot timpul cu vicepreşedintele Americii. Ceea ce, bineînţeles, nu era cazul.

Acum este de domeniul evidenţei că au venit la miting simpatizanţii şi activiştii PLDM. Asta nu este rău. Ci foarte bine. Dar de ce nu au fost prezenţi şi aceia ai celorlalte două partide componente ale A.I.E.?

Era Vlad Filat în campanie electorală, nu ştim noi, şi Joe Biden a venit să îi susţină candidatura?!…

Dincolo de mesajul cald, amical, al vicepreşedintelui superputerii lumii – care nu este deloc un reprezentant de mâna a doua, Joe Biden putând fi, în orice moment, omul care apasă pe butoanele ce trimit spre ţinte clare distrugătoarele rachete nucleare americane -, de „baia de mulţime”, de întâlnirile succesive, separate, organizate cu orgolioşii lideri ai A.I.E., de tămâierile ulterioare ale unor analişti partinici, nu politici, vizând pe actualii guvernanţi de la Chişinău, câteva chestiuni, evitate public, trebuie scrise negru – că aşa şi sunt problemele ţintite de înaltul oaspete – pe alb.

gec_8184

Republica Moldova este pentru America un pas al creării spaţiului integral necesar NATO, pentru a consolida securitatea statelor aliate.

La Departamentul de Stat există o percepţie, mai puţin cunoscută, a celor trei componente ale Alianţei pentru Integrare Europeană. Aceasta ar fi compusă, conform unor experţi în spaţiul ex-sovietic, din:”naţionalişti moldoveni, vorbitori de limbă română” (liberalii lui Mihai Ghimpu), “pragmatişti orientaţi spre afaceri” (simpatizanţii lui Vlad Filat) şi “aripa reformatoare a vechii gărzi a vorbitorilor de limbă rusă” (adepţii lui Marian Lupu).

La Washington D.C. se consideră că – dincolo de inabilitatea de a depăşi blocajul parlamentar, pentru a alege un preşedinte -, liderii A.I.E. au reuşit totuşi să articuleze o viziune a ţării, privind viitorul, care evită, abil, o alegere clară între Moscova şi Bruxelles.

A.I.E. a prezentat perspectivele republicii, la U.E., prin punerea în aplicare a unora dintre reformele necesare alinierii la normele Uniunii Europene, inclusiv asumarea câtorva sacrificii dureroase, pentru a primi sprijinul Fondului Monetar Internaţional, pe timpul crizei economice.

Alianţa pentru Integrare Europeană a luat şi măsuri pragmatice de consolidare a încrederii, pentru a reduce tensiunile cu regiunea separatistă Transnistria, recunoscând că acest conflict prelungit este un obstacol, în continuare, la aspiraţiile europene ale Moldovei.

Provocările la care Republica Moldova va trebui să găsească soluţii, din punctul de vedere al Statelor Unite, nu sunt deloc puţine:

1. identitatea sa – complexă, multietnică;
2. aşezarea acesteia – la o încrucişare istorică a drumurilor utile atât conexiunilor economice, cât şi intenţiilor geopolitice;
3. confruntarea specifică cu problema plecării la muncă, în străinătate, a peste un milion de cetăţeni şi
4. tranzitarea teritoriului naţional de către imigranţi asiatici, doritori să muncească în Europa.

Ţelul sprijinului oferit de S.U.A., celui de-al doilea stat românesc, nu este deloc unul demagogic, ci corespunzător idealurilor promovate constant, de peste Ocean: depăşirea provocărilor enumerate ar putea consolida democraţia din landul dintre Prut şi Nistru, favorizând apariţia unei economii de piaţă prospere.

Aşa ceva nu se obţine cu repetarea unor lozinci, pe holurile parlamentului din Chişinău şi pe micile ecrane. Ci, din punctul de vedere al oficialilor americani, prin combaterea corupţiei endemice, îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei serviciilor guvernamentale, combaterea fermă a traficului de „carne vie” şi a reţelelor locale de crimă organizată.

Este timpul ca toţi liderii A.I.E. să înţeleagă, măcar acum, după vizita lui Joe Biden, că primul partener al Republicii Moldova, de acum înainte, ar trebui să fie S.U.A., singurul stat în măsură să ajute, decisiv, guvernarea de la Chişinău, pentru depăşirea blocajului politic, a dificultăţilor economice şi a monologurilor cunoscute pe tema Transnistriei.

Statele Unite ale Americii, în conlucrare cu partenerii europeni, pot oferi stimulente specifice, dar numai cetăţenii Republicii Moldova, depăşind inteligent divizări generate de pasagere orgolii politice, pot fructifica şansa de a fi devenit, din 11 martie 2011, landul cel mai recent integrat, de facto, din punctul de vedere al Washingtonului, în comunitatea euroatlantică.

O partitură pe care cei trei dirijori ai A.I.E., trebuie să o interpreteze in integrum.
Fără dizarmonii penibile.

NEWT GINGRICH:”NU AVEM NEVOIE DE NATO!”

501px-Newt_Gingrich_by_Gage_Skidmore_retouched

Prezidenţiabilul Newt Gingrich şi-a adăugat vocea corului celor care cer,
în arena politică de la Washington D.C., intervenţia militară a S.U.A. în Libia.

Anterior, senatorii John McCain şi John Kerry, au susţinut aceeaşi idee, cu argumente diferite.

Gingrich şi-a formulat limpede opinia pe timpul interviului acordat
teleastei Greta Van Susteren, de la postul de televiziune Fox News.

Fiind cunoscut ca una dintre figurile reprezentative ale “vulturilor Americii”,
Newt Gingrich a uluit telespectatorii afirmând, fără să clipească:

“Statele Unite ar trebui să instituie zona de interdicţie a zborurilor,
în spaţiul aerian al Libiei, încă din această seară”.

În acest scop, SUA ar trebui să procedeze unilateral.

Cea mai dură afirmaţie a lăsat-o fără aer şi pe jurnalistă.

Referitor la formarea unei coaliţii cu alte naţiuni,
“Statele Unite nu au nevoie de permisiunea nimănui.
Nu avem nevoie de NATO, care vorbind franc,
nu contribuie prea mult la luptă. Nu avem nevoie de Naţiunile Unite.”

După cum se ştie, forţele rebele din Libia au solicitat Organizaţiei Naţiunilor Unite/O.N.U.
să organizeze o zonă de interdicţie aeriană,
în ideea de a respinge acuzaţiile privind existenţa unei “intervenţii străine”,
respectiv a Statelor Unite.

Mai mult, statele din Golful Persic au cerut
ca O.N.U. să supervizeze această operaţiune militară.

Impasibil, Gingrich a afirmat că armatei americane i-ar fi necesare
doar câteva… minute pentru a aneantiza forţa aeriană a Libiei.
O declaraţie practic contrară celei efectuate anterior
de secretarul apărării, Robert Gates, care estimase că
o zonă de interdicţie a zborurilor în spaţiul aerian libian
înseamnă “o operaţiune mare, într-o ţară mare.”

Cu gândul la următoarea campanie prezidenţială,
când are toate şansele să fie unul dintre cei ce
îl vor înfrunta pe actualul preşedinte,
Gingrich a acuzat, fără menajamente,
actuala administraţie Obama pentru faptul că este…”confuză”!

Concret, distinsul politician republican a afirmat:
“Ideea ca suntem confuzi despre un om care
a fost un dictator anti-american, din 1969,
doar vă spune cât de stupidă este această administraţie!
Acesta este un moment de a scăpa de Gaddafi. Fă-o. Ia-l cu totul.”

Cu alte cuvinte sunt destule şanse să asistăm la o reeditare,
într-o formulă mult mai rapidă, a coaliţiei ce a funcţionat şi în Irak.

Până aceasta se va forma,
până miniştrii apărării din NATO se vor consulta,
asupra situaţiei din Libia,
la finele acestei săptămâni,
pe 10 şi 11 martie a.c.,
până Rusia va înţelege
că Americii nu-i mai pasă de vetoul Moscovei,
în Consiliul de Securitate al O.N.U.,
sub presiunea unor politicieni precum Gingrich,
nu este deloc exclus ca S.U.A. să treacă
intempestiv, în forţă, pe scară largă,
la o operaţiune aeriană de anihilare a
defensivei armatei libiene.

AVERTISMENT DUR PENTRU OBAMA

barack_obama_on_the_primary

Ediţia din 21 februarie 2011, a ziarului „ The Washington Times” a inclus, în mod surprinzător, un editorial asumat de conducerea prestigiosului cotidian, care indică, fără putinţă de tăgadă, lupta surdă dintre pacifiştii lui Obama şi durii din gruparea popular numită „Vulturii Americii.”

Intitulat “Momentul Sputnik al lui Al Qaida”, acest articol de fond este primul semnal public, lansat în capitala americană, în care se semnalează pericolul ca revoltele succesive, din Orientul Mijlociu, să nu aibă ca finalitate înlocuirea autoritarismului cu democraţia de tip occidental.

Editorialul amintit debutează şocant, chiar şi pentru cititorul fidel al acestui ziar:”Luptători Al Qaida au declarat un emirat islamic în nord-estul Libiei şi liderul acestei naţiuni nord-africane pare a fi părăsit ţara. Probabil că, în curând, va fi timpul ca infanteriştii marini americani să reviziteze ţărmurile din dreptul oraşului Tripoli.”

Un grup de luptători Al-Qaida, grupaţi în portul libian din Derna, a proclamat Emiratul islamic de Barqa, amintind astfel vechea denumire a acestei zone.

Derna a fost vreme îndelungată unul dintre adăposturile sigure pentru piraţii din Marea Mediterană. Localitatea a fost cucerită de puşcaşii marini americani în 1805. O reuşită considerată prima victorie a armatei americane în străinătate.

„The Washington Times” consideră că acest moment – de glorie pasageră pentru Al-Qaida – demonstrează ce haos este pe cale de a se institui în regiune.

Pentru întâia oară, de la începutul revoltelor arabe, se scrie, negru pe alb, o concluzie surprinzătoare doar pentru naivi:”Oamenii ieşiţi în stradă, ca să protesteze împotriva tiranilor, nu sunt neapărat luptători pentru libertate.”

În unele privinţe, valul revoluţionar din Orientul Mijlociu – la care Rusia asistă fără să incomodeze agitaţia Casei Albe vizând această regiune – este reflectarea în oglindă a evenimentelor din 1989, în Europa de Est.

Atunci, America privea optimistă înlocuirea liderilor comunişti, tot în urma unor manifestaţii de amploare, încurajate, de o manieră adecvată, de Kremlin.

În acele zile, în ex-statele socialiste exista speranţa că noile autorităţi vor promova acelaşi fel de drepturi fundamentale de care se bucură şi azi americanii.

Brusc, după comentariile iniţial favorabile mutaţiilor înregistrate pe scenele politice din Tunisia şi Egipt, ca şi demonstraţiilor derulate în alte state cu lideri ce le-au condus cu o mână de fier, „The Washington Times” redescoperă lumea arabă:”drepturile pe care americanii le consideră drept sacre sunt de mică importanţă în Orientul Mijlociu. Câteva drepturi, cum ar fi egalitatea între rase şi sexe, sunt considerate incomode. Altele, precum procesul democratic şi libertatea de expresie, nu le sunt arabilor deloc familiare. În plus, altele, cum ar fi libertatea de cult, sunt considerate erezii”.

Urmează atacul frontal la administraţia Obama, deoarece refuză să declare că ar fi preferabil ca revoluţiile din Orientul Mijlociu să instituie guverne cu un stil de conducere occidental.

Barack Obama pare a se teme că dacă va face o asemenea declaraţie, va fi etichetat drept un promotor al “imperialismului”, generând astfel un nou pretext pentru întărirea numerică a musulmanilor extremişti.

O asemenea „postură dezinteresată” a preşedintelui american ar evidenţia slăbiciunea S.U.A., subminând serios şansa forţelor laice de a prelua puterea în statele afectate de revolte.

„The Washington Times” reaminteşte lui Barack Obama că preşedintele Statelor Unite are datoria de a promova principiile unei societăţi deschise, dedicată prosperităţii poporului său, îndeosebi când este cazul să se opună apariţiei unor state islamiste dominate de adepţii liniei dure instituită de legia Shariah/Şaria.

Conducerea cotidianului consideră că nu este nimic rău în faptul că „Statele Unite ajută oamenii din regiune să îşi construiască un viitor liber de asuprirea moscheii sau a statului. Cu excepţia cazului în care domnul Obama are alte convingeri, ar trebui să nu aibă vreo problemă în afirmarea clară a faptului că sistemul nostru de guvernare este mai bun pentru popoarele Orientului Mijlociu.”

Un avertisment clar pentru Obama. De care va trebui să ţină cont, dacă îşi doreşte, într-adevăr, cu ardoare, al doilea mandat prezidenţial.

„Alte convingeri” fiind sintagma elegant aleasă, de jurnaliştii americani, pentru acuzaţia ce i s-a adus, lui Barack Hussein Obama, în 2010, că ar fi de credinţă musulmană.

Emoţia alegătorilor americani a fost atât de mare, încât, la insistenţele consilierilor săi de imagine, a acceptat să fie filmat şi fotografiat într-o duminică, în timp ce mergea cu soţia şi copiii la slujba de la biserică.

Acum, „vulturii americani” vor o nouă probă de loialitate.

Care îi va întări sau diminua şansele lui Barack Obama la alegerile prezidenţiale din 2012.

~