Posts tagged: Rusia

De ce nu are România un Comandament Cibernetic?

De peste Ocean, taman din Baltimore, aflu că liderul Comandamentului Cibernetic al Statelor Unite a declarat, pe 20 octombrie a.c., că nu subscrie opiniilor exprimate în favoarea instituirii unei autorităţi a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru supervizarea Internetului, la nivel mondial.

general-alexander

Mai concret, generalul Keith Alexander, care este şi directorul Agenţiei Naţionale de Securitate, afirmă că unele reglementări sunt necesare pentru a proteja reţelele critice, precum cele de energie electrică, bancare, de transport şi alte elemente-cheie ale societăţii. Aceste precizări, generalul le-a făcut după alocuţiunea rostită la o conferinţă de securitate.

cybercommand

Întrebat dacă ONU ar trebui să aibă un rol de regularizare a utilizării Internetului, pe mapamond, generalul Alexander a spus: “Nu. Nu sunt pentru o asemenea reglementare în sine. Eu nu sunt pentru acea parte a reglementării aşa cum aţi expus-o dvs. “

Luna trecută, Rusia, China, Uzbekistan şi Tadjikistan au înaintat o rezoluţie către Adunarea Generală a ONU, pentru a oferi statelor dreptul individual de a controla Internetul. Rezoluţia, prezentată pe 14 septembrie, solicită “un cod internaţional de conduită pentru securitatea informaţiilor.” Şi mai cere ca “dezbaterile să fie în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, un cadru util privind adoptarea unui astfel de cod internaţional, cu scopul de a realiza, cât mai curând posibil, consensul vizând normele internaţionale ce ar ghida comportamentul statelor, în spaţiul informaţional.”

Culmea ironiei este că toate cele patru state menţionate, conduse de regimuri autoritare, deja controlează, total, reţelele de Internet, funcţionale pe teritoriul naţional. De pildă, numai China are 10.000 de oameni angajaţi în forţa de poliţie cibernetică, care monitorizează utilizatorii de Internet şi website-urile. Cei mai buni dintre ei fiind folosiţi la atacurile cibernetice contra altor state, precum Japonia.

Generalul Alexander a mai afirmat că, mai degrabă decât să încerce ONU impunerea unui regulament, ţările interesate “trebuie mai întâi să se întrebe cum facem acest lucru fără să reglementăm acest demers?” El a sugerat ca fiind extrem de bună utilizarea unor servere care pot prelua şi stoca datele şi aplicaţiile de pe un calculator sau altul. Există şi alte tehnologii, mai noi, ce permit o mai mare vizualizare a ameninţărilor cibernetice în reţelele de stat, dar şi în cele private.

În mod adiţional poate fi îmbunătăţită şi cooperarea, între statele interesate, în domeniul cibernetic.

În ceea ce priveşte consideraţiile de viitor, generalul Alexander a informat jurnaliştii că factorii de decizie politică, din SUA, discută dacă firmele americane ar trebui să fie obligate să divulge informaţii despre atacuri cibernetice: Cred că trebuie să parcurgem drumul necesar, pentru a ne da seama cum ne asigurăm că platformele firmelor nu creează un pericol public, dar eu nu sunt sigur că aş pune asta în regulament.”

În discursul rostit la Asociaţia de Securitate a Sistemelor Informatice, generalul Alexander a mai atenţionat asistenţa că dezvoltarea Internetului în SUA a adus beneficii enorme şi “vulnerabilităţi extraordinare”, care pot fi exploatate de hackeri, criminali şi unele state, evident ostile.

Corporaţii din SUA au fost victime ale atacurilor cibernetice, inclusiv Google, Lockheed Martin şi Booz Allen Hamilton, iar unele şi-au pierdut bunuri de valoare intelectuală prin furtul cibernetic şi spionaj. Ameninţarea este în creştere, ca urmare a utilizării sporite de dispozitive mobile, cum ar fi smartphone-urile şi calculatoarele… tablete.

“Iată ceea ce mă preocupă: Ceea ce vedem ca produse digitale noi sunt distructive prin sarcinile utile, care pot face un ecran albastru, deci neoperabil, ce poate opri sistemul de operare, router-ul sau dispozitivele periferice”, a mai spus generalul Alexander. Dispozitivele electronice mobile generează problema “ordinii de mărime”, din cauza lipsei de securitate creată de-a lungul ultimului deceniu, pentru dispozitivele desktop, a mai precizat comandantul Comandamentului Cibernetic.

De ce nu are România un Comandament Cibernetic? O întrebare firească, într-o lume unde războiul modern se duce iniţial în arealul Internetului. O interogaţie deloc retorică, care merită un răspuns pragmatic – nu scuze de ordin strict financiar -, pe măsura aşteptărilor partenerului strategic, de peste Ocean.

__________________________________

PREŢUL REUNIFICĂRII COREII

September 013

La finele primei decade, din luna aprilie a.c., a fost publicat, la Seul, studiul realizat de dr. Robert E. Kelly, profesor la Departamentul de Ştiinţe Politice şi Diplomaţie, al Universităţii Naţionale Pusan, din capitala Republicii Coreea.

Analiza sa vizează implicaţiile unirii naţiunii coreene, într-un singur stat, Republica Populară Democrată Coreeană fiind comparată cu Republica Democrată Germană.

Unificarea celor două state coreene va fi mai scumpă, mai destabilizatoare şi mai generatoare a unei intervenţii străine decât aceea a Republicii Federale Germania, cu Republica Democrată Germană. Ultimele două previziuni sugerând contribuţia, la acest studiu, şi a unei anumite structuri de intelligence, de peste Ocean.

O primă asemănare, între Coreea de Nord şi Germania de Est? Existenţa unei „burghezii roşii”, corupte, al cărui stil luxos de viaţă este justificat, de o manieră ipocrită, de ideologia regimului comunist.

Un al doilea element comun? Puterea discreţionară a serviciilor secrete, menite să prevină apariţia revoltelor şi a liderilor ce nu pot fi şantajaţi şi înduplecaţi să renunţe la conducerea luptei compatrioţilor dornici să pună capăt unui regim corupt şi antinaţional.

Al treilea reper similar? Incapacitatea statului de a produce, sub aspect calitativ, dar şi cantitativ, bunurile necesare unei vieţi decente ale cetăţenilor din republică.

R.D.G., în comparaţie cu R.F.G., şi Coreea de Nord, cu Coreea de Sud, reprezintă zona mai săracă. Asta creează o presiune asupra guvernului comunist, care ştie că o schimbare nu este doar necesară, ci şi inevitabilă.

În R.D.G. şi Coreea de Nord, frontierele au fost, respectiv sunt comparabile cu cele ale unui lagăr împrejmuit cu sârmă ghimpată. Pentru a preveni exodul disperaţilor, spre conaţionalii care trăiesc în landul mai bogat al patriei lor.

În R.F.G. şi Coreea de Sud a funcţionat o societate democrată. Creşterea lor economică se bazează pe implementarea tehnologiilor de ultimă oră, pe funcţionarea economiei de piaţă şi a instituţiilor specifice statului de drept.

Statul sud-coreean şi cel vest-german au considerat S.U.A. drept partener strategic şi prim aliat, fapt care le-a conferit legitimitatea morală ce nu avut-o nici Coreea de Nord, nici R.D.G..

R.F.G. şi Republica Coreea au fost în stare să dispună de forţe armate credibile, moderne, puternice, depăşind astfel, cu cel puţin 50%, pe plan strategic şi economic, statele-surori, de sorginte comunistă.

O frază în care dr. Robert E. Kelly, escamotează adevărul este următoarea:”Ca şi Franţa şi Marea Britanie, în cazul Germaniei, Japonia şi Rusia sunt, din punct de vedere geopolitic, indiferente la unificarea Coreeii.”

O formulare mai realistă poate ar fi fost:”Pentru Franţa şi Marea Britanie, o Germanie unificată reprezenta un stat-tampon mai puternic, în relaţionarea cu statul sovietic, la vremea respectivă, după cum, azi, pentru Japonia şi Rusia, o Coree unificată, evident capitalistă, ar fi un ghimpe dureros în coasta Chinei comuniste.”

Diferenţe notabile între R.D.G. şi Coreea de Nord? Germania de Est era mai bogată decât este acum Coreea comunistă. Astfel, Produsul Intern Brut/P.I.B., pe cap de locuitor, al statului nord-coreean, este de 1.700$, în timp ce în statul german comunist, în 1989, P.I.B.-ul, la acelaşi element de referinţă, era de 10.000$.

Coreea de Nord este surclasată de Germania de Est la toate capitolele, precum managementul de mediu, infrastructura, productivitatea muncii, sănătate, educaţie, tehnologie.

Iată de ce unificarea celor două state coreene va fi mai costisitoare:”În timp ce, după unire, mai mult de 20 de ani, Germania de Vest a transferat 1200 miliarde de euro, la 16.000.000 de persoane, care trăiau în Germania de Est, în 1989, o populaţie mai mare şi mai săracă, cea din Coreea de Nord, de aproape 24,5 milioane de oameni, necesită un sprijin mult mai mare.”

Dar ce au găsit oficialităţile din R.F.G., după unificare, în Germania de Est? Fabrici cu echipamente demodate sau inutilizabile, un sistem de telecomunicaţii necompetitiv, maşini învechite, muncă ineficientă, infrastructură din vremea celui de Al Doilea Război Mondial, nereparată!

Iar situaţia din Coreea comunistă este mult mai rea.

Va fi Coreea de Sud mai puţin capabilă, decât Germania de Vest, ca să realizeze unificarea patriei?
Instituţiile politice sud-coreene sunt apreciate mai slabe decât cele ce funcţionau în R.F.G. O concluzie forţată, deoarece la Seul au fost debarcaţi, rând pe rând, oamenii politici dovediţi corupţi, sau cu intenţii contrare prevederilor constituţionale.

O altă prejudecată? ”Coreii de Sud îi lipseşte capacitatea de acţiune statală, pe care Germania Occidentală a avut-o, în 1989, şi se confruntă cu un regim comunist mult mai puternic.”

O frază infirmată de recenta determinare a autorităţilor de la Seul, de a nu mai permite Coreii de Nord să comită provocări militare soldate cu pierderea unor vieţi omeneşti.

De ce a fost realizat acest studiu? Pentru ca Seulul să înţeleagă că:”astăzi, situaţia internaţională este mai puţin favorabilă unificării. Puterea americană a atins punctul culminant în 1989, când U.R.S.S. era în declin, iar China era departe. Azi, slăbiciunea S.U.A. şi puterea crescândă a Chinei, fac tot mai dificilă sprijinirea Coreii de Sud, în orice confruntare cu China şi Coreea de Nord, pe tema unificării. Coreea de Sud trebuie să facă totul singură, permiţând Chinei să dicteze termenii unificării: cum ar fi condiţia ca forţele militare americane să nu treacă la nord de actuala zonă demilitarizată,

CIMG2679 zona demilitarizată - la graniţa dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud

sau chiar să nu mai fie deloc prezente în peninsulă, ceea ce ar însemna finlandizarea Coreii.”

În 1989, intenţia lui Gorbaciov era restrângerea subvenţionării statelor socialiste satelite, pentru a concentra forţele interne pe restartarea economiei sovietice.

Acum, China este abia la începutul expansiunii sale internaţionale, datorită creşterii puterii economice. Evenimentele sângeroase, din Piaţa Tiananmen, au dovedit fermitatea liderilor de la Beijing, în menţinerea rolului partidului comunist, ca unic conducător al statului chinez.

Beijingul pare mai interesat, în sprijinirea regimului comunist nord-coreean, decât era Moscova în salvarea R.D.G..
Germania de Răsărit era relativ departe de statul sovietic. Coreea de Nord se află la intersectarea intereselor sud-coreene, chineze şi americane.

Coreea de Sud nu poate cumpăra unitatea naţională, printr-un acord cu China, aşa cum a făcut-o R.F.G. cu U.R.S.S., pentru ca Gorbaciov să abandoneze statul socialist est-german.

Băncile sud-coreene par să nu aibă aceeaşi disponibilitate financiară, ca acelea vest-germane. Chiar dacă este membră a G-20, Coreea de Sud este încă la o distanţă notabilă de prosperitatea societăţii germane.

Iar chinezii nu duc lipsă de lichidităţi financiare. Deci vor negocia mai dur decât sovieticii.

Ce uită profesorul Kelly? Că la Seul funcţionează Ministerul Unificării Naţionale, cu o finanţare substanţială şi o tenacitate recunoscută şi la Beijing.

Reunificarea unei naţiuni, divizată de dictatul unei puteri străine, are preţul său. Inclusiv temeritatea unor bărbaţi de stat, de a servi exemplar interesele naţionale, chiar şi atunci când conaţionalii lor, ce i-au ales în fruntea ţării, par a avea soarta Cenuşăresei.

Aşa cum Germania a renăscut, precum Pasărea Phoenix, şi Coreea – ca şi alte state divizate doar prin recursul la manu militari – va trăi clipa unificării naturale. Poate mai devreme decât prevede un think tank.

~