Posts tagged: REGELE MIHAI I AL ROMÂNIEI

Lecţia de demnitate a emisarilor Majestăţii Sale Regele Mihai I

REGELE===

Citiţi comentariul integral dacă daţi click aici.

Este o problemă, cu Transnistria şi Republica Moldova

Foto Mircea SOCOLOV:

FOTO BLOG

– Pe 22 august, cancelarul german Angela Merkel va poposi la Chişinău, în Al Doilea Stat Românesc. Există informaţii conform cărora ar putea pleda pentru federalizarea acestei republici ex-sovietice. Sprijină Moscova un asemenea proiect? Întrebarea se justifică, deoarece, recent, preşedintele Vladimir Putin afirma că locuitorii Transnistriei trebuie să îşi decidă singuri soarta, printr-un referendum.

INTERVIUL INTEGRAL, CU EXCELENŢA SA OLEG S. MALGINOV, AMBASADORUL EXTRAORDINAR ŞI PLENIPOTENŢIAR AL FEDERAŢIEI RUSE LA BUCUREŞTI ÎL PUTEŢI CITI APĂSÂND AICI!

THINK TANK: Prima zi fără Băsescu!

G.H.

Prima zi fără Băsescu! Cum va fi aceasta pentru ex-regele Mihai I al României şi foştii preşedinţi Ion Iliescu şi Emil Constantinescu? Iată un exerciţiu necesar, de reflecţie şi anticipare a posibilelor viitoare reacţii ale celor trei conaţionali.

PUTEŢI CITI CONTINUAREA EDITORIALULUI APĂSÂND AICI!

Este o datorie de onoare să oprim batjocura la adresa soldatului român

Gândind la vestigii spirituale basarabene, aş dori să amintesc aici fapta de cultură naţională a unui eminent militar român, generalul Vasile Rudeanu, comandant al Corpului 3 Armată, la Chişinău, în anii 1920. ”Pentru redeşteptarea trecutului, virtuţilor şi demnităţii strămoşeşti – nota generalul în memoriile sale – am ridicat în Chişinău două monumente: acela al Lupoaicei Romane, amintind originea noastră daco-romană, şi al Marelui Voievod Ştefan cel Mare, zămislitorul apogeului virtuţilor strămoşeşti moldoveneşti.” Chiar dacă Lupa Capitolina, în aproape 90 de ani a mai ”dispărut” din când în când, una nouă îi ia mereu locul, precum Pasărea Phoenix. Poate aşa este soarta Neamului nostru…

Puteţi citi mărturia unui ofiţer de excepţie, apăsând AICI!

“Evitarea dezonoarei Armatei Române”

regele-mihai-antonescu-1942

“Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână. Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: „D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”. M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi i-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră, cu mâinile la spate: „Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi i-am repetat de mai multe ori apostrofa. După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl. Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră „Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile. Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie. După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară. Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată. Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei. Istoria să judece.”

Rândurile de mai sus au fost scrise în celulă pe 23.08.2011, de mareşalul Ion Antonescu, fiind republicate acum de directorul revistei electronice ART-EMIS, domnul Ion Măldărescu, ca un necesar recurs la istoria nefardată a României.

Citiţi textul integral apăsând AICI.

Copilul favorit într-o familie

În clipul realizat de prestigioasa revistă TIME apar şi imagini cu Regele Mihai I al României.

Regele, Mareşalul şi Preşedintele

Romania_Mare_Ion_Antonescu_by_Zaigwast copy

Am căderea morală să scriu aceste rânduri? Cu Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, am avut ocazia să stau de vorbă de trei ori. Cu „umbra” Mareşalului Ion Antonescu, regretatul colonel George Magherescu, am discutat o singură dată, într-un timp dilatat de uimirea mea. Cu Preşedintele actual al României am dat mâna, la Carei, en passant, când mi-a plăcut – acesta este adevărul – cum a cucerit conaţionalii adunaţi spontan, să îl audă şi să îl vadă atunci, în 2008, pe şeful statului român. Dar nisipul din clepsidra istoriei s-a scurs…

23 august 1944 – 23 august 2011. La 67 de ani de la momentul arestării Conducătorului Statului, din ordinul suveranului României, am întrebat un general, octogenar, al Armatei Naţionale, militar cumpătat şi trecut prin furcile caudine ale epocilor Dej şi Ceauşescu, cum se raportează la acest moment. Mi-a răspuns laconic şi pragmatic:”ca militar mi-aş călca pe inimă, dacă nu aş înţelege destinul şi sacrificiul lui Ion Antonescu. Ca istoric trebuie să văd lucrurile dincolo de sentimente. După o înfrângere militară, pe front, a venit o decizie politică, la Palatul Regal.”

regele mihai

Regele Mihai I al României, poate fi acuzat de unele nimicuri, reale sau inventate. Dar nimeni nu îi contestă delicateţea. Până şi în fotografiile oficiale, realizate pe front, unde, de regulă, se află, cu puţine excepţii, alături de Mareşalul Ion Antonescu, este un pic mai retras. În planul doi. Nu din pudoare. Nu pentru că i-ar fi impus autointitulatul Conducător al Statului. Ci pentru că a avut şi are bunul simţ să nu se pronunţe acolo unde sunt voci ce au pretins şi chiar au demonstrat că deţin autoritatea profesională (in)formală, clamată public şi susţinută adecvat, inclusiv pe plan propagandistic.

Paradoxul istoriei face ca preluarea puterii statale integrale, de către Ion Antonescu, să fi avut loc după ce regele Carol al II-lea i-a încredinţat soarta ţării, fiind conştient că viitorul României este mai presus decât destinul unui monarh trecător. Cum orice faptă bună nu rămâne nerăsplătită, cel ce i-a arătat lui Carol al II-lea direcţia exilului – inconfundabilul Ion Antonescu – evident spre vestul Europei, a fost, în 1944, trimis volens nolens în direcţia opusă, de fiul acestuia, Regele Mihai I al României.

Istoria nu se judecă, oricât de mult am fi tentaţi, cu ipoteticul …dacă. Trist. Dar adevărat.

Însă o încremenire în proiect trebuie depăşită. Atât de Casa Regală a României, cât şi de preşedinţia ţării. Iar ambasadorii Statelor Unite ale Americii, Federaţiei Ruse şi al Israelului ar putea proba public o inteligenţă diplomatică, dacă anual, de 23 august, ar înţelege că o naţiune demnă, precum cea română, are dreptul – câştigat prin sacrificiile făcute de sute de mii de soldaţi români, căzuţi la datorie, iniţial în Campania din Est, ulterior în Campania din Vest – ca să îi comemoreze pe cei ce au încercat să salveze – după puterile şi ştiinţa lor, în condiţii de maximă izolare, de trădare efectivă, de cunoscute metropole occidentale, a unor angajamente demagogice – viitorul naţiunii române.

Este timpul ca Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, să rectifice afirmaţii anterioare, înregistrate de reporteri străini, total afoni la capitolul Istoria sinceră a poporului român – cea scrisă, în deplină libertate, de cel mai mare istoric român postbelic, academicianul Florin Constantiniu – şi să recunoască că ordinul, ce emoţionează şi azi pe cei 75.000 de militari profesionişti ai României – „Ostaşi, Vă Ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi.” – nu doar că ar fi fost onorat să îl rostească la postul public de radio, ci îl consideră şi azi actual! Ca mesaj simbolic reactiv, faţă de evoluţia dezastruoasă a politichiei, din cel de-al doilea stat românesc, supus jafului mascat a unor grupuri mafiote. Cu iniţiale şi culori partinice bune de prostit Uniunea Europeană.

Este momentul ca ultimii supravieţuitori ai Zilei de 23 August 1944, care au trăit clipe de mare tensiune, în uniformă militară, cu arma în mână, să nu mai fie trataţi ca simple fiinţe ale unui veac apus, cu condescendenţă mimată, cu milă abia stăpânită, cu indiferenţă faţă de istoria naţională nemistificată! Nu de noi grade onorifice au nevoie asemenea conaţionali, pe cale de dispariţie! Ci de un un moment, fără reprezentanţii presei de tarabă, în care Regele şi Preşedintele să le strângă mâna. Pentru simplul motiv că au existat atunci şi – fără a cunoaşte prea multe – au executat ordinele ce iniţial i-au mirat şi chiar amărât.

A venit clipa în care ideal ar fi ca Preşedintele României să treacă peste el însuşi, oricât de greu i s-ar părea, şi să înţeleagă că Majestatea Sa, regele Mihai I, are deja un loc în istorie, din care nu îl mai poate scoate nimeni. Cu faptele sale bune şi limitele fireşti. Dintr-o asemenea perspectivă, înfiinţarea unui Consiliu Onorific, al ex-şefilor de stat, patronat de Preşedinţia României, şi condus, simbolic, de fostul suveran, ar fi o lecţie de civism naţional apreciată de 22.000.000 de români.

Mareşalul nu a pierit sub gloanţele trădătorilor de neam pentru ca dezbinarea naţională să fie nota dominantă şi după alte şase decenii! Ion Antonescu poate fi acuzat de multe, dar nu şi că nu a visat şi nu a luptat – în felul lui – pentru reîntregirea naţională.

Regele, Mareşalul şi Preşedintele? Regele trăieşte. Nu guvernează. Dar simplul fapt că apare, când şi când, cu alura sa, devenită aproape hieratică, impune – până şi celui mai umil conaţional – un respect instinctual.

Mareşalul nu mai are statui. Iar tablourile sale sunt marcate, la presiuni venite nu doar de peste Ocean, cu sintagma „criminal de război.” Şi ce-i cu asta? Până şi în Berlinul de azi, buncărul aliatului lui Ion Antonescu este arătat, de la distanţă, turiştilor străini! Dar veteranii români de război, câţi au mai rămas, poate nicio divizie, nu au unde să pună o simplă floare. Dalbă. Să-i bată Dumnezeu pe cei ce au aneantizat reperele istoriei naţionale!

Preşedintele? Nu mai are decât un as în bereta de marinar. Pe care scrie simplu: viitorul Basarabiei. Sacrificiul lui Ion Antonescu – această personalitate controversată a istoriei României – nu a fost în zadar, dacă şeful actual al statului român, sprijinit de Consiliul Onorific (mai sus menţionat) ar găsi modalitatea pragmatică de a materializa acum, pe plan politico-economic, nu doar Simbolicul Îndemn al Mareşalului – „Ostaşi, Vă Ordon: treceţi Prutul!” – ci şi pe aceea diplomatică, de a urma pilda lui Helmut Kohl, unificatorul Germaniei. Şi să nu ne minţim singuri, că unirea RFG cu RDG, a fost doar efectul banilor trimişi lui Gorbaciov de Herr Kohl.

Cuvinte mari? Deloc.

O simplă mănuşă aruncată de un ofiţer în rezervă – întâmplător jurnalist – altui camarad rezervist, momentan preşedintele României. Un Scorpion care nu şi-a spus ultimul cuvânt în istoria naţională.

RESTARTAREA ROMÂNIEI

Adrian Paunescu 2008,Polivalenta



Ceea ce nu a reuşit Fondul Monetar Internaţional, a izbândit, în ultima sa zi pe pământ, conaţionalul Adrian Păunescu. A fost o zi de duminică cu soare, începând de dimineaţă, de când au purces românii, spre Ateneu, pentru a înclina frunţile, cu lacrimi în ochi, în faţa celui care i-a iubit, ca fraţi şi surori, de acelaşi sânge, cum n-a făcut-o nimeni în ultimele decenii.

Era soare şi când a fost condus la biserica prea mică pentru sufletul său mare. Şi românii aplaudau instinctiv, cu palmele duse cât mai sus, să se vadă, cât mai tare, să se audă, aşa cum nu s-a mai întâmplat în România de la reîntoarcerea Majestăţii Sale, Regele Mihai I în ţară. Atunci, s-a temut, la Cotroceni, Ion Iliescu. Acum, a avut o acută strângere de inimă, în scaunul prezidenţial, Traian Băsescu.

Când un român moare la ţară, sătenii zic că a plecat trist, dacă pe timpul înmormântării plouă. Adică nu şi-a împlinit tot ceea ce vroia să facă în viaţa sa.
Dar şi la intrarea în Cimitirul Bellu a fost soare! De ce nu plângea sufletului poetului? Pentru că o viaţă a fost urmat spiritual şi aplaudat de mulţimi de români, fără număr. Iar acum, în ziua cea mai dureroasă pentru conaţionalii cu capul pe umăr, o mare de oameni l-a condus pe ultimul drum. Români unul şi unul.

Nici dacă în locul său ar fi fost vreunul dintre cei care au condus ţara după 1989 – şi mă refer la cei trei preşedinţi în viaţă, doi pensionari şi unul activ – nu ar fi fost atâta revărsare umană de oameni, veniţi cu durere şi jurământ nescris că nu vor abdica de la condiţia demnităţii naţionale. Atenţie!

Lacrimile celor care au simţit durerea pierderii urmaşului de facto al lui Mihai Eminescu, marchează, pentru întâia oară, după decembrie 1989, restartarea României. Nu economică. Nici politică. Ci sufletească!

Câtă frunză şi iarbă au fost românii care au invadat Cimitirul Bellu înaintea sosirii sicriului cu trupul neînsufleţit al Poetului Naţional! Toţi îmbrăcaţi decent. Cu flori. Cu ochii înrouraţi. Cu privirile spre microfonul de unde au vorbit unii dintre cei ce i-au fost apropiaţi.

Şi Biserica şi-a făcut datoria, prin soborul de preoţi. Nu ştiu însă cum l-a răbdat inima pe Patriarhul Daniel să nu vină măcar la Ateneu!

Şi Armata şi-a făcut menirea, prin garda de onoare, salvele de salut şi gornist. Atunci am plâns. Era prea mare nedreptatea. Să i se acorde onorul suprem numai sub presiunea populară!

Iar soţiei lui Adrian Păunescu i s-a prezentat, de un ofiţer din gardă, Tricolorul înfăşurat, aşa cum se face la fiecare Erou, căzut la datorie, din teatrele de operaţii.

Un ceremonial preluat de la americani. Şi necesar la români! Pentru că Adrian Păunescu a fost în Transnistria când alţi oficiali de la Bucureşti nici nu o pomeneau, pe atunci, în discursurile oficiale, ca să nu se supere Parisul…

Important este că, pentru câteva ore bune, o Românie întreagă a urmărit imaginile de la Ateneu, de la biserică, apoi de la Cimitirul Bellu.
Acolo unde Corneliu Vadim Tudor a rostit cel mai convingător discurs al său. Şi mulţimea a vibrat la fiecare cuvânt! El a reamintit milioanelor de români dragostea lui Adrian Păunescu pentru Basarabia. Şi pentru Transilvania. Şi faptul că generaţia asta va face unirea, nu alta!

Este cel mai puternic mesaj al unui lider politic român, după 1989, în privinţa viitorului tuturor conaţionalilor săi. Iar reacţia mulţimii, renăscută la demnitatea după care a tânjit de două decenii, a fost una care nu trebuie deloc ignorată! În niciuna dintre capitalele statelor interesate de destinul României. Care nu mai are cetăţeni cu privirea în pâmânt.

Ştiţi cum era mormântul poetului Adrian Păunescu învăluit în negura nopţii? Un munte de flori! Şi la doar câţiva centimetri de coroanele depuse ardeau nenumărate lumini. Iar mormântul cel mai apropiat este acela unde odihnesc pe vecie Marga şi Eugen Barbu. Primul, pe acelaşi rând, fiind lăcaşul de veci al aprigului Marin Preda. Înapoia căruia este înmormântat Zaharia Stancu. El deschizând, sau încheind, linia scriitorilor onoraţi de a fi în rând cu genialul Mihai Eminescu. Acolo derulându-se şi acum un pelerinaj non-stop.

M-a impresionat în noapte şi grupul de bărbaţi şi femei, anonimi, tineri şi în puterea vârstei, care cântau, din proprie iniţiativă melodii de succes ale Cenaclului „Flacăra”. O doamnă, între două vârste s-a întors spontan spre mormânt şi a rostit, într-un moment de pioşenie generală, cuvinte cu tâlc:”Flacăra nu a murit, maestre!”

Dacă primarul general al Capitalei României, domnul Sorin Oprescu ar avea, ca în alte ocazii, “sânge în instalaţii”, ar putea face demersurile legale prin care fostul monument al conducătorilor comunişti, acum gol şi searbăd de orice semnificaţie naţională, să fie transformat în Panteonul Scriitorilor Români.

Armata are specialişti în măsură să îl amenajeze adecvat. Biserica poate sfinţi noul lăcaş. Iar mutarea rămăşiţelor pământeşti, aşa cum s-a întâmplat la reamplasarea sicriului Eroului Necunoscut, se poate face într-o zi! De Ziua lui Mihai Eminescu, în ianuarie 2011, cu onoruri naţionale şi în prezenţa preşedintelui, a premierului şi a liderilor partidelor parlamentare.

Adrian Păunescu nu a fost întâmplător înmormântat duminică 7 noiembrie a.c. În ziua a opta a acestei luni, pomenirea arhanghelilor Mihail şi Gavriil, cei care au propovăduit spiritul dreptăţii şi acela al blândeţii deschide un alt drum, pentru un popor înghesuit, până mai ieri, de lovituri succesive, în colţul depresiei demobilizatoare.

Din 7 noiembrie 2010, altfel se va scrie istoria în România. Cine se îndoieşte de asta să revadă imaginile mulţimii prezente la funeralii, să se ducă la mormântul poetului şi să se închine în faţa muntelui de flori, de care nimeni nu a avut parte, pe acest pământ, după 1989. Semn de eliberare a unei naţiuni mândre. Şi puternice.
Eliberare de tensiunea unui prezent fără viitor. Care acum se rescrie.

~