THINK TANK: Prima zi fără Băsescu!

Prima zi fără Băsescu! Cum va fi aceasta pentru ex-regele Mihai I al României şi foştii preşedinţi Ion Iliescu şi Emil Constantinescu? Iată un exerciţiu necesar, de reflecţie şi anticipare a posibilelor viitoare reacţii ale celor trei conaţionali.

PUTEŢI CITI CONTINUAREA EDITORIALULUI APĂSÂND AICI!

Ce va decide America privind Iranul?

După o întrevedere cu ex-preşedintele Emil Constantinescu, Marc S. Ellenbogen, liderul Fundaţiei Global Panel a dat curs invitaţiei de a se întâlni cu studenţi români, prilej cu care a expus opinii inedite privind mersul lumii de azi. Născut la 6 februarie 1963, la Heidelberg, în Germania, Marc Ellenbogen este un om de afaceri american, diplomat şi filantrop, ex-membru al Consiliului Naţional Consultativ al Partidului Democrat din SUA (2006-2010) şi fost vicepreşedinte al acestei formaţiuni politice.

Articolul integral îl puteţi citi apăsând AICI!

____________________________________________________

IMAGINI INEDITE DE LA ÎNTÂLNIREA LUI MARC S. ELLENBOGEN CU STUDENŢI ROMÂNI:

Studenţii români – de la Universitatea “Dimitrie Cantemir” – au dorit, de la începutul întâlnirii, cu oaspetele american, ca să ştie opinia acestuia privind scutul antirachetă, relaţia SUA cu China şi a Statelor Unite cu România.

Marc S. Ellenbogen:
Noi, americanii, facem lucruri stupide destule. De pildă, unii au confundat Bucureşti cu Budapesta.

Marc S. Ellenbogen:
Vom avea şi în viitor neînţelegeri privind problemele militare, cu alte state.

Marc S. Ellenbogen:
Nu este clar cum vor reacţiona China şi Rusia dacă va fi atacat Iranul.

Moderatorul dialogului dintre studenţii români şi oaspetele american a fost ex-consilierul prezidenţial Constantin Degeratu. Atent şi la afirmaţia lui Ellenbogen:
Nu poţi fi ofiţer şi să comanzi soldaţii fără să ai responsabilitate. Cam 7% dintre oamenii mei au căzut la datorie, în luptă. Nu ştiţi ce greu mi-a fost să scriu părinţilor lor…

La finalul discuţiilor cu junii români, Marc Ellenbogen a dorit o fotografie de familie, cu gazdele sale.

Dalai Lama, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu

„Ni hao ma?”/ “How are you?”(“Ce mai faceţi?”)
Cu aceste cuvinte l-a întâmpinat preşedintele Barack Obama, pe Dalai Lama, la Casa Albă, la debutul celor 45 de minute alocate întrevederii de sâmbătă, 16 iulie a.c., ce a pus faţă în faţă doi deţinători ai Premiului Nobel pentru Pace.

Un dialog derulat la numai câteva ore după apelul Beijingului, ca invitaţia prezidenţială să fie anulată, altfel relaţiile bilaterale vor fi serios afectate. “Ne opunem, în mod ferm, ca orice oficial străin să se întâlnească cu Dalai Lama, în orice formă s-ar întâmpla. Noi cerem Statelor Unite să onoreze angajamentul său serios, prin care recunoaşte Tibetul ca parte a Chinei şi se opune independenţei Tibetului.” Aceste cuvinte fac parte din declaraţia lui Hong Lei,

purtătorul de cuvânt al Ministerului chinez de Externe, postată pe website-ul oficial al acestei instituţii.

Ce căuta liderul spiritual tibetan în capitala americană? Oficial, participa la un ritual budist, programat a se derula pe parcursul a 11 zile. După cum precizează agenţia Associated Press, mii de tibetani au participat miercuri, 13 iulie a.c., la aniversarea zilei de naştere a lui Dalai Lama, care a împlinit atunci vârsta de 76 de ani.

Sărbătoritul renunţase recent la conducerea guvernului tibetan, aflat evident în exil. Pe timpul dialogului său cu Dalai Lama, preşedintele SUA a confirmat sprijinul său pentru conservarea culturii din Tibet şi protejarea, în acel teritoriu, a drepturilor omului. În plus, el şi-a refirmat convingerea că guvernul chinez ar trebui să se angajeze într-un dialog firesc cu reprezentanţii liderului spiritual tibetan, pentru a căuta soluţii de compromis, reciproc acceptabil, la divergenţele majore, dintre cele două părţi.

Casa Albă a informat jurnaliştii acreditaţi că întâlnirea preşedintelui Obama cu Dalai Lama a fost într-un cadru minimal, nefiind deschisă presei şi derulându-se în Camera Hărţii, nu în Biroul Oval, care este rezervat vizitelor şefilor de stat.

Dialogul dintre şeful statului american şi liderul tibetan survine cu o săptămână înainte de vizita programată a secretarului de stat Hillary Rodham Clinton, în celebrul oraş Shenzen,

care a devenit prima zonă economică specială, azi fiind una dintre cele mai de succes arealuri de acest tip, din China. Şi ca „tacâmul să fie complet”, vicepreşedintele Joseph Biden urmează să întreprindă o vizită, la Beijing, până la începutul toamnei, ca răspuns la vizita omologului său, Xi Jinping, la Washington.

Aşa cum deja se ştie, represiunea autorităţilor comuniste, care au recurs la armată, pentru a înfrânge dorinţa de libertate a tibetanilor, a determinat fuga în India, în anul 1959, a lui Dalai Lama.

Ce îi cere Beijingul liderului tibetan? Poate să revină în Tibet, dacă renunţă la activităţile sale separatiste, acceptă Tibetul ca parte inalienabilă a Chinei şi recunoaşte Taiwanul ca provincie chineză.

Ultimele exigenţe mi-au reamintit confesiunea recentă a ex-preşedintelui Emil Constantinescu, care fiind întrebat de situaţia ambiguă a relaţiei ţării noastre cu China a împărtăşit, cu eleganţă, propria experienţă.

La vremea când începuse activitatea prezidenţială la Palatul Cotroceni, ambasadorul chinez la Bucureşti a demarat o serie de demersuri, menite a pregăti vizita preşedintelui României la Beijing.

Precondiţiile clar stipulate, în ceea ce urma să fie un comunicat comun de presă, al şefilor de stat român şi chinez, vizau respingerea oricărui dialog cu Dalai Lama, recunoaşterea Tibetului şi a Taiwanului ca părţi ale Republicii Populare Chineze.

De fiecare dată, preşedintele Constantinescu a răspuns că România nu poate accepta un asemenea comunicat. Situaţie în care diplomatul chinez amintea diminuarea drastică a şanselor de a fi efectuată vizita dezirabilă la Beijing.

Într-un final, ambasadorul Chinei a venit la Cotroceni şi l-a informat pe şeful statului român despre decizia Beijingului, ca vizita să aibă loc, fără emiterea comunicatului amintit. Drept urmare, Emil Constantinescu s-a deplasat în capitala chineză, cu o amplă delegaţie, menită a identifica şi perfecta colaborări pe multiple planuri cu interlocutorii de la Beijing.

În mod neaşteptat, prima întâlnire cu preşedintele Republicii Populare Chineze a debutat cu citirea, de către acesta, a textului comunicatului comun, propus încă de la Bucureşti, prin intermediul insistentului ambasador!

Calm şi persistent în hotărârea sa iniţială, preşedintele României a afirmat, din startul discursului său, că două lucruri trebuie să fie foarte clare gazdelor. Primul? Un asemenea comunicat nu va fi semnat de partea română, prin urmare nu va fi difuzat fără acordul acesteia. Secundul? În politica externă viitoare, România va ţine cont de exigenţele chineze, fără ca acestea să constituie temeiul unui angajament scris.

Spre surpriza şi bucuria întregii delegaţii române, preşedintele chinez a fost de acord cu ceea ce a afirmat Emil Constantinescu. Ulterior, la convorbirile axate pe probleme concrete, liderul Chinei a acceptat, fără rezerve, solicitări precum depunerea unei sume importante la Banca Naţională a României, pentru a ajuta depăşirea unui moment critic al economiei naţionale şi încheierea unui contract substanţial cu uzina de automobile „Dacia”, de la Piteşti.

Într-adevăr, la scurt timp de la revenirea în ţară a preşedintelui Constantinescu, China trimitea la BNR o sumă reconfortantă. Semn de respectare rapidă a înţelegerilor convenite la cel mai înalt nivel.

Dar şi şeful statului român a dat dovadă de corectitudine. Astfel, ulterior, la Geneva, într-un for internaţional s-a cerut condamnarea Chinei pe o problemă de politică internă a acesteia, una dintre cele enumerate în comunicatul ce nu a mai fost emis.

Chiar dacă partea americană a insistat ca România să voteze în favoarea rezoluţiei de condamnare a Beijingului, ţara noastră s-a abţinut de la vot, iar Emil Constantinescu a explicat personal poziţia sa, care a fost înţeleasă la Washington, fără alte consecinţe, dincolo de nedumerirea iniţială.

Culmea inerţiei diplomaţiei româneşti actuale? Este constituită de un paradox! Tacit, de facto, în relaţia cu China, actualul preşedinte al ţării continuă cele convenite de Emil Constantinescu, cu omologul chinez, la Beijing: absenţa unui dialog cu Dalai Lama, recunoaşterea poziţiei oficiale a Beijingului prin care Tibetul este parte integrantă a teritoriului chinez, iar Taiwanul o provincie a Chinei populare.

În acest context, câteva întrebări sunt legitime.

Care este motivul real pentru care preşedintele Traian Băsescu nu vizitează China? Din ce cauze concrete relaţia bilaterală, dintre autorităţile române şi chineze trece printr-o zonă de incertitudine? Au cerut cumva Statele Unite, prin canale invizibile public, o asemenea răceală, în raporturile politice şi economice cu Republica Populară Chineză? Ultima interogaţie este retorică. Dar necesară.

Dacă actualul ministru al afacerilor externe, Teodor Baconschi , nu a reuşit, la micul dejun luat cu ambasadorul american la Bucureşti, să perfecteze o vizită a şefului statului român peste Ocean, poate invită la un dejun pe diplomatul chinez, pentru a conveni o vizită a preşedintelui României în capitala puterii globale – China.

Un demers util prosperităţii economice a ţării noastre, care poate începe cu acelaşi „Ni hao ma?”/ “How are you?”(“Ce mai faceţi?”). Rostit, de data asta, de preşedintele Chinei, Hu Jintao, la începutul dezirabilei întrevederi cu omologul român, la Beijing.

Va ridica această mănuşă, jurnalistică, ministrul român de externe?

EDITORIAL PUBLICAT DE ZIUAVECHE.RO

CONŞTIINŢA ARABĂ

Doi ex-preşedinţi, un fost ministru de externe, trei ambasadori, un parlamentar din Knesset, iată cei şapte protagonişti ai unei mese rotunde, ce ar fi meritat să fie transmisă, în direct, de canalele de televiziune focalizate pe soarta Orientului Mijlociu.

Însă, organizatorii – Institutul de Studii Diplomatice, de la Universitatea din Bucureşti şi Clubul Româno-Arab de Presă şi Cultură – au optat pentru păstrarea cadrului academic, într-o aulă plină de diplomaţi arabi şi studenţi interesaţi de incitanta temă: „Revoltele arabe – motivaţie şi perspective.”

Actul întâi al acestui brainstorming? Un veritabil show diplomatic – varianta feminină -, datorat reprezentanţilor statelor arabe unde liderii anteriori revoltelor populare au fost alungaţi de la putere. Este vorba de ambasadorul Tunisiei, doamna Saloua Bahri şi de cel al Egiptului, doamna Sanaa Esmail Atallah.

Alocuţiunile lor, într-o sală extrem de atentă la mesajele venite din Tunis şi Cairo, au fost urmărite şi de Ahmad Aqel, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al statului Palestina, la Bucureşti.

Diplomata tunisiană a reiterat satisfacţia că ţara sa este prima, din lumea arabă, unde a izbucnit revoluţia. Aceasta fiind motivată de voinţa celor aproape 11.000.000 de cetăţeni, ai Tunisiei, de a dobândi „demnitatea de a trăi şi a munci liberi.”

Doamna Saloua Bahri a afirmat că revolta nu a fost pregătită, nu a existat un program iniţial şi a început fără ca măcar un participant să prevadă că va fi un model pentru alte state arabe.

Guvernul actual, unul de tranziţie, are ca principală menire pregătirea alegerilor, pentru adunarea constituantă, din 24 iulie.

Mersul evenimentelor a demonstrat – observa ambasadoarea Bahri -, că deşi revoluţia a început în Tunisia, acum aceasta vizează întreaga comunitate arabă, şi prin consecinţele acesteia, întreaga lume.

Diplomata egipteană a preluat, cu aplomb, ştafeta de la colega tunisiană, afirmând, de la bun început, că „nimeni nu încearcă să impună vreun model.”

Doamna Sanaa Esmail Atallah a semnalat realitatea că manifestanţii din lumea arabă nu au cerut şi nu vor altceva decât să fie conectaţi la schimbările petrecute pe mapamond.

La fel ca în Tunisia, şi în Egipt lumea a ocupat străzile pentru libertate şi demnitate. Iar guvernul de la Cairo are drept principal obiectiv să facă faţă noilor provocări, care stau acum în faţa societăţii egiptene.

Un semnal inedit a fost afirmaţia „nu contează cine conduce” – cu referire posibilă la executivul actual şi la viitorul preşedinte, ce urmează să fie ales de egipteni -, deoarece schimbările vor continua şi vor fi utile tinerilor. Garant implicit fiind acum armata Egiptului, cea mai puternică din lumea arabă.

Actul secund, al ineditului brainstorming, a aparţinut primilor doi şefi de stat români, din perioada postdecembristă, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu.

Surâzător, ca întotdeauna, ex-preşedintele Iliescu a atras atenţia asistenţei:”ceea ce se petrece în lumea arabă are rădăcini istorice diferite şi raţiuni diverse. Este o aspiraţie generală a lumii de azi, spre libertate şi democraţie.”

De ce s-a produs un asemenea “tsunami”, al revoltelor, în Orientul Mijlociu? Ion Iliescu crede că din două motive. Primul fiind influenţa generală a mutaţiilor vizibile, dinamice, din lumea de azi. Al doilea? Revendicările de ordin economic şi social, ale arabilor exasperaţi de stagnare.

I-a urmat la microfon fostul preşedinte Emil Constantinescu, care, din start, a emis un enunţ neaşteptat:”sigur, conferinţele sunt utile, inclusiv cele din mediul academic, dar multe sunt paralele cu realitatea, dovadă că niciun for academic nu a prezis prăbuşirea sistemului sovietic.”

După cum niciun think tank nu a semnalat izbucnirea şi extinderea revoltelor în lumea arabă. Cu câteva luni înainte de declanşarea mişcărilor în Tunis şi Cairo, ex-preşedintele Constantinescu a fost acolo şi a observat cum „se schimbă infrastructura sufletească”, interlocutorii săi, din mediul academic, confirmându-i faptul că aşteptau metamorfoze necesare şi profunde, pe plan politic.

Această constatare a constituit un argument în plus, pentru el şi alţi lideri ai schimbării, din statele europene ex-socialiste, precum Václav Havel, ca să pregătească, pentru luna iunie a.c., o conferinţă pe tema “Securitatea între stabilitate şi schimbare.” Ştiut fiind faptul, menţiona Emil Constantinescu, că regimurile autoritare au fost întotdeauna preferate pentru păstrarea stabilităţii.

A plăcut diplomaţilor arabi următoarea frază a fostului şef de stat:”Ar trebui ca liderii să le spună oamenilor că entuziasmul lor nu ţine mult, că va urma haos, că vor apare multe partide, egoisme în lupta pentru putere. Dar, până la urmă, ţările arabe vor reuşi să aplice reformele. Noua generaţie de arabi nu va înlocui regimurile autoritare laice cu altele religioase, deoarece este adepta comunicării libere. Pe harta conştiinţei lumii se va impune, acum, conştiinţa arabă.”

Ultimul act al acestui show academic a revenit unor protagonişti total diferiţi. Primul dintre ei a fost Mohamed Baraka, membru al parlamentului Israelului, unde reprezintă cetăţenii de naţionalitate arabă, din acest stat.

Într-un dialog ce a precedat masa rotundă – facilitat de dr. Mobasher Abdalla, vicepreşedintele Asociaţiei Egiptenilor din România -, Mohamed Baraka îmi mărturisea optimismul său privind „evoluţia revoltelor actuale şi a celor care mocnesc în alte state arabe.” El crede că aceste mişcări de masă confirmă determinarea arabilor de a-şi decide singuri destinul.

Deşi este membru al Knesset-ului, parlamentul israelian, Mohamed Baraka nu a ezitat să afirme:”Israelul este un vârf de lance al Occidentului în zonă.” Aceasta fiind o trimitere la un enunţ al lui Menahem Begin – fost premier israelian, de la 20 iunie 1977, la 10 octombrie 1983, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, în 1978 – care a rostit memorabilele cuvinte: „Israelul este cel mai mare portavion din lume”.

Mohamed Baraka a mai declarat:”Poporul palestinian este singurul care luptă pentru supravieţuire. Mesajul clar al revoltelor arabe este voinţa manifestanţilor să scape de oprimare şi suferinţă.”

Ultimul, pe lista vorbitorilor, a fost ex-ministrul de externe al României, Cristian Diaconescu. Prudent. Convins că diplomaţii arabi sunt sătui de concluziile diverşilor analişti privind cauzele care au generat revoltele în Africa de Nord.

Dar cu un enunţ original:”Am încrederea că popoarele arabe îşi vor găsi propriul mers şi sens al mutaţiilor actuale. Să nu uităm că vorbim de mişcări revoluţionare în ţări unde speranţa de viaţă este sub 30 de ani.”

Cristian Diaconescu a remarcat, referitor la intervenţia militară în Libia, că “agresiunea este utilă în diferite feluri”, dar schimbările interne, din diferite state arabe “trebuie duse, la bun sfârşit, doar de naţiunile respective.“

Ar fi fost utilă, interesantă şi benefică, la această masă rotundă, şi prezenţa unor diplomaţi reprezentând statele care au organizat iniţial intervenţia militară.

Aşa, acest brainstorming, de cert interes public, s-a încheiat cu concluzia că a început şi va continua o primăvară a popoarelor arabe, menită a accelera modernizarea statelor din zonă.

Enunţ frumos. Dar care omite impulsul generat de peste Ocean, în modalităţi specifice, inclusiv prin twitter şi facebook – cele mai rapide şi eficiente forme de comunicare cu junii arabi, catalizatorii revoltelor actuale.

Juni sătui de preşedinţi pe viaţă, regi inamovibili şi regimuri absolutiste.

SINGURUL MAREŞAL ROMÂN ÎN VIAŢĂ

Pentru prima oară în istoria postdecembristă a patriei, 25 Octombrie nu mai este aniversarea obişnuită a Armatei României. Şi nici nu mai putea fi, când dihonia a devenit boala unei naţiuni prea mândră şi puternică pentru a fi îngenunchiată de domnia celor care nu se supun legii, ci doar voinţei bunului plac.
Azi, ţara mai are trei ex-şefi de stat în viaţă.