Radu Moraru, generalul Săvoiu şi trupele Spetsnaz

Din când în când, butonez telecomanda pentru a mă convinge, din nou, că alte lucruri sunt mai importante în viaţă, decât iluziile, frustrările şi aroganţele „miticilor” de pe micul ecran. O concluzie confirmată, din păcate, pe 18 iulie a.c., şi de protagoniştii emisiunii „Naşul”, unde invitaţii jurnalistului Radu Moraru erau doi masoni.

Ca un făcut, exact înainte de a trece la alt post de televiziune, deoarece la canalul 10 TV nu părea a fi nimic nou sub soare, realizatorul Moraru a avut un acces de furie. Nu contra invitaţilor şi a ideilor acestora, altfel extrem de previzibile. Nici împotriva spectatorilor care moţăiau în sală, privind disperarea teleastului menţionat de a scoate ceva interesant de la interlocutorii săi.

Radu Moraru s-a trezit perorând împotriva ofiţerilor armatei care vor salarii mai mari, deşi – nuanţa domnia sa – nu s-au luptat cu nimeni în anii socialismului. Dimpotrivă, afirma „Naşul”, s-au ocupat cu strânsul recoltelor şi Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Prima constatare tristă? Unul dintre cei doi masoni era generalul în rezervă Constantin Bartolomeu F. Săvoiu. Un om care poartă – ori de câte ori este invitat în ţară sau peste hotare, la acţiuni ale ofiţerilor în rezervă – uniforma Armatei României. Şi chiar a avut prestanţă la evenimentele iniţiate de camarazii aliaţi.

Ei bine, generalul Săvoiu a tăcut la accesul de furie, deloc motivată, a lui Radu Moraru! De ce? Poate – din punct de vedere tactic -, scopul său era să pledeze doar cauza lojii pe care o mai conduce. Posibil – din perspectiva artei operative de a ceda temporar pentru a avea victorii ulterioare -, să fi preferat privitul mesei ce îl despărţea de teleast. De strategie nu mai este cazul să vorbim! Deşi este arealul preferat al generalilor de elită. Cu condiţia ca aceştia să aibă în spate o carieră militară, începută demn, la comanda plutonului, unde nimeni nu batjocoreşte transpiraţia generată de eforturile impuse pe câmpul de instrucţie.

În stânga fotografiei generalul Săvoiu, iar ultimul din dreapta masonul care confunda ofiţerii de securitate cu cei ai armatei

Generalul Săvoiu a tăcut, masonul de lângă el a remarcat prosteşte, cu totul neadevărat, că ofiţerii armatei păzeau deţinuţii politici duşi să lucreze la Canalul Dunăre Marea Neagră, iar teleastul amintit, ce părea cândva mai obiectiv, savura clipa sa de
glorie.

Pentru Radu Moraru, intrarea în emisiunea cu titlul care-l reprezintă, este “ca atunci când mergeai la şcoală la un curs foarte mişto, deşi era lung.”

Serios? Păi atunci este extrem de facil să faci mişto de o categorie profesională numai pentru că niciun reprezentant demn al acesteia nu se află în faţa ta!

Tot respectul pentru cei 20 de ani petrecuţi în “businessul ăsta de televiziune” – cuvintele îi aparţin teleastului -, dar în chestiuni legate de armată nu numai că nu este sigur pe el, ci şi bate câmpii cu graţie.

Diferenţa dintre Radu Moraru şi un simplu ofiţer român?

El nu împlinise 20 de ani când a plecat, cu autostopul, la Paris. În schimb, de la vârsta de 18 ani, ofiţerii de ieri, ca şi cei de azi, au început un program dur de pregătire, în care deseori acoperişul le era norii cenuşii, supa nu li se mai termina din gamelă, din cauza ploii torenţiale, iar rucsacul din spate, armamentul din dotare şi situaţiile tactice le testau succesiv rezistenţa psihică şi fizică pe parcursul a 40 de kilometri, până la altitudini unde orice aşezare omenească era o simplă amintire.

În timp ce monsieur Moraru făcea afaceri cu şampon – băiat descurcăreţ -, cadeţii se spălau, în taberele montane, cu apă rece de izvor.

Dacă “Naşul” s-a simţit şef de mic – ca orice mim autohton a lui Vanghelie -, viitorii ofiţeri au pornit de jos în ierarhia militară, învăţând astfel să respecte piramida reală, nu cea imaginară, aceea care se vede la greu, cum s-a întâmplat pe timpul loviturii de stat din decembrie 1989.

Radu Moraru are un crez despre jurnalism:”Trebuie să ai şi nişte abilităţi pentru meseria asta, să te enerveze nedreptatea, să te înfurie ticăloşia. Să fii solidar cu oamenii. Iar astea vin din educaţie. Vin dintr-o perioadă, comunismul, când am văzut ce înseamnă toate astea”

Abilitate? Prima este să nu minţi, domnule Moraru! Dacă afirmai peste Ocean, la postul de televiziune ABC News – unde am fost -, aberaţia menţionată despre ofiţeri, a doua zi ori îţi cereai scuze, ori erai dat afară de acolo.

Nedreptatea este anatema pe care o arunci asupra unor oameni şi aşa umiliţi de sintagma nefericită a unui premier nedemn de originea sa ardeleană.

Iar ticăloşia este ignorarea unor adevăruri care nu vă convin. Iată ce scrie Larry L. Watts, în cartea „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni/Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”: “Este sugestiv faptul că peste 25.000 din cei 37.000 de turişti sovietici care au considerat România locul preferat pentru vizite sau tranzit, în cele două săptămâni anterioare revoluţiei din decembrie 1989, au ales să nu mai plece timp de aproape un an, până în octombrie 1990, după ce guvernul român le-a cerut oficial şi insistent să părăsească ţara.”

Azi, până şi absolvenţii de liceu, fără bacalaureatul luat, ştiu că aceşti turişti au furnizat masa de manevră necesară reuşitei lovituri de stat, care trebuia să înceapă prin culpabilizarea armatei şi menţinerea corpului de ofiţeri într-o postură timorată, pentru a permite instalarea unor vechi agenţi KGB în posturi cheie ale statului român. Elita celor 37.000 de militari ruşi în haine civile

o constituiau ofiţerii din celebrele trupe Spetsnaz.

Poate Radu Moraru nu a citit ceea ce a mai scris Larry L. Watts în tomul său, apropo la situaţia „de la mijlocul anilor 1920”:”România şi, mai ales Basarabia românească s-au distins ca fiind una dintre principalele probe de foc din care aveau să se nască „unităţile” cu destinaţie specială” Spetsnaz. “

Aşa stând lucrurile, concetăţene Radu Moraru, dacă ofiţerii armatei naţionale vă repugnă – deşi în decembrie 1989 ei şi nimeni altcineva au fost scutul integrităţii teritoriale a României -, vă propun să urmaţi un curs. Pentru jurnalişti. Dar la Spetsnaz!

Deşi s-ar putea să aveţi o surpriză. Şi de la ambasada rusă din Bucureşti să fiţi îndrumat să urmaţi acelaşi curs la… Forţele Speciale ale României, care au o unitate de elită şi la nord de Braşovul copilăriei dumneavoastră.

Poate după aceea, măcar o să aveţi bunul simţ să nu mai abordaţi chestiuni demne de rubrica „Umor involuntar”. Nu de la 10TV, ci de la canalul american NBC, din New York. Unde isteriile teleaştilor sunt taxate financiar de patronat. La noi, doar în plan moral…

Dalai Lama, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu

„Ni hao ma?”/ “How are you?”(“Ce mai faceţi?”)
Cu aceste cuvinte l-a întâmpinat preşedintele Barack Obama, pe Dalai Lama, la Casa Albă, la debutul celor 45 de minute alocate întrevederii de sâmbătă, 16 iulie a.c., ce a pus faţă în faţă doi deţinători ai Premiului Nobel pentru Pace.

Un dialog derulat la numai câteva ore după apelul Beijingului, ca invitaţia prezidenţială să fie anulată, altfel relaţiile bilaterale vor fi serios afectate. “Ne opunem, în mod ferm, ca orice oficial străin să se întâlnească cu Dalai Lama, în orice formă s-ar întâmpla. Noi cerem Statelor Unite să onoreze angajamentul său serios, prin care recunoaşte Tibetul ca parte a Chinei şi se opune independenţei Tibetului.” Aceste cuvinte fac parte din declaraţia lui Hong Lei,

purtătorul de cuvânt al Ministerului chinez de Externe, postată pe website-ul oficial al acestei instituţii.

Ce căuta liderul spiritual tibetan în capitala americană? Oficial, participa la un ritual budist, programat a se derula pe parcursul a 11 zile. După cum precizează agenţia Associated Press, mii de tibetani au participat miercuri, 13 iulie a.c., la aniversarea zilei de naştere a lui Dalai Lama, care a împlinit atunci vârsta de 76 de ani.

Sărbătoritul renunţase recent la conducerea guvernului tibetan, aflat evident în exil. Pe timpul dialogului său cu Dalai Lama, preşedintele SUA a confirmat sprijinul său pentru conservarea culturii din Tibet şi protejarea, în acel teritoriu, a drepturilor omului. În plus, el şi-a refirmat convingerea că guvernul chinez ar trebui să se angajeze într-un dialog firesc cu reprezentanţii liderului spiritual tibetan, pentru a căuta soluţii de compromis, reciproc acceptabil, la divergenţele majore, dintre cele două părţi.

Casa Albă a informat jurnaliştii acreditaţi că întâlnirea preşedintelui Obama cu Dalai Lama a fost într-un cadru minimal, nefiind deschisă presei şi derulându-se în Camera Hărţii, nu în Biroul Oval, care este rezervat vizitelor şefilor de stat.

Dialogul dintre şeful statului american şi liderul tibetan survine cu o săptămână înainte de vizita programată a secretarului de stat Hillary Rodham Clinton, în celebrul oraş Shenzen,

care a devenit prima zonă economică specială, azi fiind una dintre cele mai de succes arealuri de acest tip, din China. Şi ca „tacâmul să fie complet”, vicepreşedintele Joseph Biden urmează să întreprindă o vizită, la Beijing, până la începutul toamnei, ca răspuns la vizita omologului său, Xi Jinping, la Washington.

Aşa cum deja se ştie, represiunea autorităţilor comuniste, care au recurs la armată, pentru a înfrânge dorinţa de libertate a tibetanilor, a determinat fuga în India, în anul 1959, a lui Dalai Lama.

Ce îi cere Beijingul liderului tibetan? Poate să revină în Tibet, dacă renunţă la activităţile sale separatiste, acceptă Tibetul ca parte inalienabilă a Chinei şi recunoaşte Taiwanul ca provincie chineză.

Ultimele exigenţe mi-au reamintit confesiunea recentă a ex-preşedintelui Emil Constantinescu, care fiind întrebat de situaţia ambiguă a relaţiei ţării noastre cu China a împărtăşit, cu eleganţă, propria experienţă.

La vremea când începuse activitatea prezidenţială la Palatul Cotroceni, ambasadorul chinez la Bucureşti a demarat o serie de demersuri, menite a pregăti vizita preşedintelui României la Beijing.

Precondiţiile clar stipulate, în ceea ce urma să fie un comunicat comun de presă, al şefilor de stat român şi chinez, vizau respingerea oricărui dialog cu Dalai Lama, recunoaşterea Tibetului şi a Taiwanului ca părţi ale Republicii Populare Chineze.

De fiecare dată, preşedintele Constantinescu a răspuns că România nu poate accepta un asemenea comunicat. Situaţie în care diplomatul chinez amintea diminuarea drastică a şanselor de a fi efectuată vizita dezirabilă la Beijing.

Într-un final, ambasadorul Chinei a venit la Cotroceni şi l-a informat pe şeful statului român despre decizia Beijingului, ca vizita să aibă loc, fără emiterea comunicatului amintit. Drept urmare, Emil Constantinescu s-a deplasat în capitala chineză, cu o amplă delegaţie, menită a identifica şi perfecta colaborări pe multiple planuri cu interlocutorii de la Beijing.

În mod neaşteptat, prima întâlnire cu preşedintele Republicii Populare Chineze a debutat cu citirea, de către acesta, a textului comunicatului comun, propus încă de la Bucureşti, prin intermediul insistentului ambasador!

Calm şi persistent în hotărârea sa iniţială, preşedintele României a afirmat, din startul discursului său, că două lucruri trebuie să fie foarte clare gazdelor. Primul? Un asemenea comunicat nu va fi semnat de partea română, prin urmare nu va fi difuzat fără acordul acesteia. Secundul? În politica externă viitoare, România va ţine cont de exigenţele chineze, fără ca acestea să constituie temeiul unui angajament scris.

Spre surpriza şi bucuria întregii delegaţii române, preşedintele chinez a fost de acord cu ceea ce a afirmat Emil Constantinescu. Ulterior, la convorbirile axate pe probleme concrete, liderul Chinei a acceptat, fără rezerve, solicitări precum depunerea unei sume importante la Banca Naţională a României, pentru a ajuta depăşirea unui moment critic al economiei naţionale şi încheierea unui contract substanţial cu uzina de automobile „Dacia”, de la Piteşti.

Într-adevăr, la scurt timp de la revenirea în ţară a preşedintelui Constantinescu, China trimitea la BNR o sumă reconfortantă. Semn de respectare rapidă a înţelegerilor convenite la cel mai înalt nivel.

Dar şi şeful statului român a dat dovadă de corectitudine. Astfel, ulterior, la Geneva, într-un for internaţional s-a cerut condamnarea Chinei pe o problemă de politică internă a acesteia, una dintre cele enumerate în comunicatul ce nu a mai fost emis.

Chiar dacă partea americană a insistat ca România să voteze în favoarea rezoluţiei de condamnare a Beijingului, ţara noastră s-a abţinut de la vot, iar Emil Constantinescu a explicat personal poziţia sa, care a fost înţeleasă la Washington, fără alte consecinţe, dincolo de nedumerirea iniţială.

Culmea inerţiei diplomaţiei româneşti actuale? Este constituită de un paradox! Tacit, de facto, în relaţia cu China, actualul preşedinte al ţării continuă cele convenite de Emil Constantinescu, cu omologul chinez, la Beijing: absenţa unui dialog cu Dalai Lama, recunoaşterea poziţiei oficiale a Beijingului prin care Tibetul este parte integrantă a teritoriului chinez, iar Taiwanul o provincie a Chinei populare.

În acest context, câteva întrebări sunt legitime.

Care este motivul real pentru care preşedintele Traian Băsescu nu vizitează China? Din ce cauze concrete relaţia bilaterală, dintre autorităţile române şi chineze trece printr-o zonă de incertitudine? Au cerut cumva Statele Unite, prin canale invizibile public, o asemenea răceală, în raporturile politice şi economice cu Republica Populară Chineză? Ultima interogaţie este retorică. Dar necesară.

Dacă actualul ministru al afacerilor externe, Teodor Baconschi , nu a reuşit, la micul dejun luat cu ambasadorul american la Bucureşti, să perfecteze o vizită a şefului statului român peste Ocean, poate invită la un dejun pe diplomatul chinez, pentru a conveni o vizită a preşedintelui României în capitala puterii globale – China.

Un demers util prosperităţii economice a ţării noastre, care poate începe cu acelaşi „Ni hao ma?”/ “How are you?”(“Ce mai faceţi?”). Rostit, de data asta, de preşedintele Chinei, Hu Jintao, la începutul dezirabilei întrevederi cu omologul român, la Beijing.

Va ridica această mănuşă, jurnalistică, ministrul român de externe?

EDITORIAL PUBLICAT DE ZIUAVECHE.RO

Pentagonul a lansat strategia războiului cibernetic!

Această fotografie a Pentagonului a fost realizată pe 12 februarie 2009, din avionul prezidenţial Air Force One, cu Barack Obama la bordul acestuia, la scurt timp după decolarea de la Baza Andrews a Forţelor Aeriene, din Maryland.
Preşedintele Barack Obama a semnat ordinele executive, care stabilesc cât de departe pot merge comandanţii americani, pe glob, în utilizarea atacurilor cibernetice şi a altor operaţiuni pe calculator, împotriva duşmanilor, dar şi ca parte a spionajului de rutină în alte ţări.
Fotografia este realizată de Charles Dharapak, de la Associated Press.
__________________________________________________________________________________________________________

Ce face Pentagonul, după instalarea acolo a lui Leon Panetta? Ce a făcut şi până acuma. Ştie – spre deosebire de structuri similare, din unele state aliate, inclusiv România -, să îşi promoveze inteligent priorităţile, în formule diverse, cu oameni care pot să fie coerenţi, în faţa camerelor de luat vederi, şi convingători, cu contribuabilii care le privesc evoluţia pe micul ecran.
De pildă, în seara zilei de 14 iulie a.c., secretarul adjunct al apărării, William J. Lynn III, a abordat chestiunea ameninţărilor cibernetice, la postul de televiziune Public Broadcasting Service/PBS, în cadrul emisiunii „Newshour”/”Noutăţile orei”.

El este al 30-lea american care ocupă acest post şi are o impresionantă evoluţie în structurile civile ale apărării. Din 1993 până în 1997 a fost director al Programului de Analiză şi Evaluare, în cadrul oficiului secretarului apărării. Ulterior, până în 2001, a fost subsecretar de stat la apărare.

În cadrul emisiunii menţionate, el şi-a informat conaţionalii că ameninţarea cibernetică, cu care Statele Unite se confruntă, creşte îngrijorător şi că această nouă cale de atac asupra SUA este accesibilă unei game diversificate de inamici. William J. Lynn III a susţinut că acum se poate observa exploatarea acestui areal prin furt de secrete, comerciale şi militare.

El a mai declarat, jurnalistului Ray Suarez, realizatorul emisiunii, că la Pentagon se ştie că există instrumente pentru a distruge anumite lucruri, a nimici proprietăţi fizice şi informaţii importante, chiar cu preţul pierderii unor vieţi omeneşti.

În prezent, asemenea tehnici şi procedee de acţiune sunt deţinute de o serie întreagă de state importante de pe mapamond, dar pericolul principal este că acestea vor ajunge şi la îndemâna unor regimuri considerate „paria”, de către guvernele ţărilor democratice, iar ulterior în mâinile grupurilor teroriste.

Departamentul Apărării/DoD acţionează atât pentru a apăra propriile reţele electronice,

cât şi pentru a sprijini misiunile Departamentului pentru Securitate Internă, care are menirea să protejeze sistemele vitale pentru securitatea naţională americană.

Oficialii Pentagonului au lansat – anterior interviului menţionat – prima strategie a Departamentului Apărării

care are drept scop contracararea ameninţării cibernetice. Acest document strategic indică şi gradul de utilizare a Internetului, în anul 2000 fiind 360 utilizatori globali, iar anul trecut 2 miliarde!

DoD dispune de 15.000 reţele, cu peste 7 milioane de computere.

Conform declaraţiei lui Lynn, din emisiunea menţionată, Pentagonul îşi propune, în primul rând, ca să apere propriile facilităţi. Dar este evident că acţiunea defensivă trebuie să fie mai amplă.

Aici se are în vedere o cooperare mai strânsă cu Departamentul pentru Securitate Internă. De ce? Pentru a fi mai bine protejate reţelele electrice, de transport şi sectorul financiar. Cu precizarea, emisă de William J. Lynn III, că Pentagonul nu se angajează să protejeze întregul Internet.

Vestea bună? DoD a declanşat consultările cu aliaţii, din NATO, despre cum ar trebui structurat un organism menit a se ocupa cu prevenirea şi contracararea atacurilor cibernetice,

precum cele cu ţinte criminale sau cu obiective tipice activităţii de spionaj.

Atacurile cibernetice declanşate în anul 2007, împotriva Estoniei, şi cel din anul următor, împotriva Georgiei, ambele de sorginte răsăriteană, au avut şi un scop clar de intimidare a liderilor acestor state – cunoscute pentru adversitatea lor faţă de stilul autoritar, de imixtiune în politica lor internă, al locatarului principal, de atunci, de la Kremlin, Vladimir Putin.

Ce mai presupune apărarea cibernetică? Un nou mod de gândire, afirmă William J. Lynn III. Aici nemafiind vorba de apărarea unui spaţiu terestru, aerian sau maritim, ci a unuia virtual, în majoritatea sa covârşitoare acesta fiind proprietate privată.

Frontierele virtuale se depăşesc cu viteza gândului, printr-o simplă tastare a clapelor computerului.

În Statele Unite, Comandamentul Cibernetic este responsabil pentru organizarea acţiunilor DoD în domeniul menţionat. Acesta a angajat experţi militari şi civili, cu aptitudini speciale în domeniul cibernetic.

La emisiunea „Newshour”/”Noutăţile orei”, invitatul William J. Lynn III a făcut şi o glumă, involuntară, la care realizatorul Ray Suarez a surâs, cu înţelepciune:”Pentagonul nu monitorează sau scanează reţelele cibernetice comerciale, din SUA.” Replica jurnalistului putea fi, fără a comite vreo impoliteţe, ci doar pentru a face completarea de rigoare:”Cu excepţia acelora care au generat suspiciuni vizând securitatea cibernetică.”

De altfel, în finalul prezenţei sale la Public Broadcasting Service/PBS, Lynn III a avut inspiraţia să mai precizeze că DoD conlucrează, pentru contracararea ameninţărilor cibernetice, cu FBI, Departamentul pentru Securitate Internă şi alte structuri abilitate să protejeze infrastructura de interes naţional şi capacităţi pe care Pentagonul le-ar putea folosi pentru misiuni excepţionale.

Cu o modestie bine mimată, Lynn a mai adăugat:
”Dar noi nu avem rolul principal.”

Doar cel decisiv, prin Comandamentul Cibernetic.

Cum poţi ajunge premier?

Cancelaria primului ministru a difuzat, în mod confidenţial, deci numai pentru uzul celor interesaţi, de la nivelul conducerii centrale, a partidului guvernamental, modalitatea practică de a ajunge în fotoliul de… şef al executivului.

Dintr-o neatenţie, a lucrătorilor care au trimis e-mail-uri – celor nominalizaţi de actualul premier – am primit şi eu clipul video cu formula magică, pentru finalizarea cu succes a viitoarei campanii electorale. Sunt imagini memorabile! Nu aţi mai văzut aşa ceva.

Belgia interzice burqa şi niqab!

Postul public de radio-televiziune din Irlanda/RTÉ a difuzat, pe 14 iulie a.c., informaţia potrivit căreia Belgia va deveni al doilea stat membru al UE care va interzice burqa şi niqab-ul, după ce o decizie similară a luat Franţa, statul care găzduieşte cea mai mare populaţie musulmană din Europa.

În Franţa, o femeie, care apare, în mod repetat, cu voalul pe faţă, poate fi amendată cu 150 de euro şi trimisă la ore de…reeducare!

Începând din 23 iulie, în Belgia, femeile musulmane care continuă să poarte îmbrăcămintea orientală – ce include accesoriul vestimentar care le acoperă chipul – vor fi amendate cu 137,50 euro şi vor petrece şapte zile în spatele gratiilor.

Noua lege a fost publicată pe 13 iulie, în buletinul oficial al regatului belgian, după ce deputaţii au aprobat-o, în unanimitate, în luna aprilie.

Se estimează că, în Belgia, aproximativ 270 de persoane poartă pânza de acoperit faţa – niqab-ul – şi aceea de acoperit întreg corpul – burqa.

RTÉ menţionează că Belgia şi Franţa nu sunt singurele ţări care au o asemenea opţiune. De pildă, în această săptămână, Australia a introdus obligativitatea ca femeile cu chipul acoperit să îşi descopere faţă, la solicitarea unui om al legii.

În schimb, în Marea Britanie, organizaţia musulmanilor a transmis presei că sunt puţine şanse ca o asemenea iniţiativă să fie implementată în Regatul Unit/United Kingdom.

Nominalizările Emmy 2011 – clipuri comerciale

Agenţia Associated Press a identificat, în rândurile nominalizărilor pentru premiile Emmy 2011,
o categorie “unde competiţia este extremă – literalmente”.

Este vorba de reclamele comerciale de două sau trei minute.

Pentru a vă face o imagine reală privind subiectele abordate şi maniera de atragere a (tele)spectatorilor,

am postat – pentru deconectare -,

videoclipurile

cu şanse mari

la locul strălucitor de pe podiumul finaliştilor.