Şahul dat de generalul Petraeus

Într-un moment în care America este cu ochii pe modul în care Casa Albă va rezolva problema deficitului bugetar, generalul David Petraeus a dat un semnal important privind evoluţia trupelor americane în Afganistan. La debutul acestei săptămâni, sub pretextul ultimului său discurs, în uniformă militară,

de Ziua Naţională a SUA, el a făcut o declaraţie extrem de semnificativă.

De ce? Petraeus a afirmat că Statele Unite îşi vor concentra eforturile pe un areal nou din Afganistan, mutându-şi atenţia, în următoarele luni, de la rezistenţele talibane, încă puternice, din sudul teritoriului afgan, la graniţa cu Pakistanul, unde combatanţii al-Qaida şi grupurile afiliate, de militanţi islamici, şi-au consolidat bazele de plecare la atac.

El a şi explicat această veritabilă mutare de şah, pe tabla securităţii interne a Afganistanului:
”Este o translaţie a structurilor de informaţii. A elicopterelor de transport şi de luptă şi probabil o mutare a unor forţe terestre relativ mici ale coaliţiei şi a unor substanţiale forţe afgane.”

Generalul Petraeus a precizat că strategia adoptată acum a evoluat faţă de cea precedentă, când a preluat comanda trupelor americane şi aliate din Afganistan.

Practic, translaţia menţionată a început pe 15 februarie 2011, atunci când forţele aliate au început o retragere iniţială în valea Pech, din provincia Kunar, în estul Afganistanului, la frontiera cu Pakistanul.

După cum menţionează diplomatul indian M.K. Bhadrakumar – care a activat, succesiv, la ambasadele Indiei din URSS, Coreea de Sud, Sri Lanka, Germania, Afganistan, Uzbekistan, Kuweit şi Turcia -, încă din acel moment Departamentul de Stat al SUA a menţionat că retragerea amintită era parte a unui plan de dislocare a unităţilor americane şi aliate în zonele mai populate.

Concomitent, mai multe unităţi afgane au fost redislocate în acelaşi timp. Pe acest fond, unele grupuri de insurgenţi s-au mutat în arealul de teren unde s-a creat un vid temporar de securitate.

Conform Agenţiei Centrale de Investigaţii/CIA, grupurile menţionate includ talibani afgani şi pakistanezi, precum şi structuri mobile din cunoscutele organizaţii al-Qaida, Lashkar-e-Taiba, Hizb-i- Islami.

Printr-o coincidenţă deloc întâmplătoare, la câteva săptămâni de la eliberarea, la finele lunii martie a.c., a agentului CIA numit Davis – arestat de autorităţile pakistaneze cu circa douăzeci de zile înainte – , un război considerat „de intensitate scăzută” a început dincolo de Linia Durand, care separă Afganistanul de Pakistan.

Motivul? Grupările de insurgenţi, care folosesc provincia Kunar ca refugiu, au început să atace trupele de securitate pakistaneze, postate dincolo de graniţa cu statul afgan.

Oficialii de la Islamabad s-au plâns că, în urma acestor încălcări repetate ale frontierei de stat, finalizate cu puternice schimburi de focuri cu militarii pakistanezi, 56 de soldaţi au fost ucişi şi 8 au fost răniţi.

În replică, autorităţile de la Kabul au comunicat presei că aproximativ 800 de rachete au fost trase de la începutul lunii iunie a.c. fiind ucişi 30 de bărbaţi, 12 femei şi fete, alţi 55 de afgani fiind răniţi, iar 120 de case distruse.

Populaţia paştună, din provincia Kunar, a reacţionat imediat, o demonstraţie a celor aparţinând acestei etnii fiind derulată în capitala acestei zone, oraşul Asadabad.

Fraidoon Momand, un parlamentar afgan, din provincia Nangarhar, locuită de o populaţie majoritară paştună, i-a cerut preşedintelui Afganistanului, Hamid Karzai, să întrerupă legăturile cu Pakistanul din cauza bombardamentelor non-stop, care ucid civili nevinovaţi.

Presa indiană a semnalat că furia paştunilor afgani va avea ecou şi în rândurile paştunilor care trăiesc în Pakistan. Nefiind exclusă extinderea ostilităţilor.

Pe 3 iulie a.c., 300 de insurgenţi islamici au trecut frontiera pe teritoriul pakistanez şi au atacat un punct de control de la graniţă, acesta fiind al şaselea atac armat, în ultima lună.

Purtătorul de cuvânt al armatei pakistaneze, generalul-maior Attar Abbas a declarat că, de câtva timp, există adăposturi sigure, pentru grupurile teroriste, de-a lungul graniţei cu Afganistanul şi “ceva trebuie făcut cu acestea.”

Postul de radio “Vocea Americii” a comentat această stare explozivă chiar pe 4 iulie a.c.:”Tensiunea este alimentată de faptul că această graniţă – aşa numita Linia Durand – a fost disputată încă de la crearea sa, în secolul 19, de autorităţile britanice. Triburile de etnie paştună îşi menţin visul de a unifica naţiunea lor şi refuză să recunoască ceea ei numesc linie arbitrară.”

Starea de spirit în acest areal paştun este favorabilă unei revolte armate împotriva trupelor pakistaneze, dacă bombardamentele artileriei Pakistanului vor continua.

Situaţia din teren?
Cum nu se poate mai clară.
Trupele americane şi afgane s-au retras în valea Pech.
Asta a permis grupurilor de insurgenţi afgani să atace forţele pakistaneze de-a lungul Liniei Durand.

Iar la statul major al armatei Pakistanului există o evidentă nemulţumire, generată de faptul că SUA şi Afganistanul şi-au repoziţionat calculat forţele, iar acum doar asistă la incursiunile armate peste graniţa afgano-pakistaneză.

Abil, preşedintele Hamid Karzai a dat ordin trupelor afgane să nu răspundă bombardamentelor forţelor pakistaneze. Astfel, el nu oferă Pakistanului niciun pretext pentru ca forţele acestui stat să treacă la urmărirea insurgenţilor pe teritoriul afgan.

În acelaşi timp, adevărul este că doar trupele americane pot controla decisiv provincia Kunar, forţele afgane având o influenţă insignifiantă în zonă.

Drept urmare, conducerea armatei pakistaneze a decis desfăşurări de noi trupe, la finele săptămânii trecute,

în zona căii de refugiu a militanţilor islamici, din Waziristanul de Nord în munţii Tora Bora. Trupele terestre vor beneficia de sprijin de artilerie şi lovituri aeriene, în cadrul unei operaţiuni de mare amploare.

La o asemenea situaţie tensionată nu s-ar fi ajuns dacă autorităţile de la Kabul şi Islamabad ar fi controlat anterior arealul marcat central de Linia Durand.

Aşa cum scria influentul ziar pakistanez „Daily Times”, politica duală a guvernului de la Islamabad – de a împărţi talibanii în „buni” şi “răi” – a expus teritoriul şi poporul Pakistanului la riscuri grave, ale căror efecte negative sunt tot mai evidente acum.

Le place, sau nu, generalilor pakistanezi, realitatea din teren demonstrează necesitatea recurgerii la ajutorul forţelor americane staţionate pe teritoriul afgan.

Dar generalul David Petraeus a declarat, pe 4 iulie a.c., că redislocarea trupelor va dura câteva luni. În traducere liberă, trupele pakistaneze “vor fierbe în suc propriu”, în confruntarea cu insurgenţii, câteva luni bune, de acum înainte.

Rămâne de văzut dacă sub presiunea crescândă a insurgenţilor ce trec Linia Durand, Islamabadul va face, în sfârşit, ceea ce solicită Washingtonul de multă vreme – să înceapă operaţiunea de curăţire a provinciei Waziristanul de Nord de terorişti. Timp în care – nota bene – americanii s-ar lămuri privind şansele reale, sau nu, de finalizare pozitivă a convorbirilor lor directe cu unii lideri talibani afgani.

De altfel, şeful armatei pakistaneze, generalul Ashfaq Kayani

ştie prea bine şi
alte două exigenţe ale generalului Petraeus:
capturarea liderului suprem al talibanilor afgani, Mullah Omar, ascuns şi el în Pakistan şi
decimarea – termen sugestiv – structurii paramilitare Haqqani.

Din noua sa postură, de director al CIA, David Petraeus nu numai că va monitoriza acţiunile militarilor pakistanezi, ci şi va superviza finalul războiului din Afganistan. Doar strategia antiteroristă a SUA, prezentată de consilierul Casei Albe, John Brennan indică focalizarea pe eliminarea teroriştilor prin recursul la tehnologia militară sofisticată, fără a mai angaja substanţiale forţe terestre în luptă – cum este situaţia acum, în provinciile afgane Helmand şi Kandahar, din sudul Afganistanului.

Pe 18 iulie a.c. va avea loc ceremonia preluării comenzii trupelor americane şi a celor aliate, din Afganistan, de către generalul-locotenent, din infanteria marină, John Allen.

Un lider care va beneficia de sprijinul constant al generalului Petraeus, ce are ambiţia ca după reuşita sa din Irak să aibă una similară şi în Afganistan, fie aceasta şi dintr-o altă postură. CIA fiind o trambulină utilă şi altor înaintaşi, ajunşi ulterior titulari la Casa Albă.

Duritatea “micuţului” Dmitri Medvedev

Devine tot mai clară diferenţa de alură politică între conducătorul de facto al Federaţiei Ruse, premierul Vladimir Putin şi ocupantul oficial al fotoliului de la Kremlin, încă preşedintele Dmitri Medvedev.

Dacă Putin ar fi fost acum şeful statului rus nu ar fi aşteptat summitul Rusia-NATO, derulat la Soci, pentru a emite o declaraţie, deloc amicală, la adresa omologului român.

Aşa, am asistat la comedia penibilă în care personajul principal devine brusc ambasadorul Rusiei la NATO, Dmitri Rogozin.

Un diplomat cunoscut ca un „cal breaz”, datorită declaraţiilor sale ameninţătoare – pe relaţia Moscovei cu Bruxelles-ul. Afirmaţiile sale, deseori belicoase, se dovedesc a fi ulterior simple „baloane de săpun”, pentru partea naivă a opiniei publice internaţionale.

Aşa cum a fost cazul şi acum, când până şi redacţii cu pretenţii în presa românească au inserat formularea „Preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, l-a criticat dur pe omologul său român, Traian Băsescu, la summitul Rusia-NATO de la Soci.”

Cine l-a criticat pe preşedintele României?

„Маленький!/Micuţul!”

Cu acest cuvânt l-a alintat, râzând, un bărbat ce a fost martor la momentul în care ditamai şeful statului rus a coborât din maşină – uitând că el era şoferul -, iar autovehiculul, pe care l-a condus până atunci, nefiind frânat cum trebuie, a continuat să meargă – spre disperarea gărzilor de corp – către mulţimea venită să îl întâmpine pe preşedintele federaţiei.

Noroc că serviciile secrete ruse au adevăraţi zdrahoni postaţi în apropierea micuţului de la Kremlin, unul dintre ei reuşind, in extremis, să introducă o mână printre picioarele încurcate ale lui Medvedev şi să apese pedala frânei. Cu succes.

Medvedev fiind cel care are un antecedent celebru, doar el a sfidat şi guvernul nipon, mergând să facă fotografii în insulele Kurile, acum parte a Federaţiei Ruse, anterior teritoriu japonez.

“Declaraţia atât de dură” a lui Dmitri Medvedev, departe de a speria sau îngrijora pe cineva din NATO, cu atât mai puţin pe români, este proba publică că a picat cu succes la testul de rezistenţă a nervilor prezidenţiali.

Conform unor evaluări vizând spaţiul ex-sovietic, această canonadă a declaraţiilor pompieristice – made in Russia – nu numai că este firească pentru perioada premergătoare campaniei electorale, din Rusia, ci şi celei care se va derula, tot în 2012, şi în Statele Unite.

De ce a picat Medvedev testul menţionat?

Pentru că s-a lăsat furat de peisajul fals al evocării ultimei conflagraţii mondiale, uitând – cu premeditare – de odiosul Pact dintre dictatorii Stalin şi Hitler, prin care Basarabia, pământ românesc, a fost ocupată prin violenţă de soldaţii Armatei Roşii, înainte de declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Niciun summit, niciun for internaţional, nicio declaraţie ascunsă presei, dar evocată de un ambasador amator de bombe publicistice – el şi stăpânii săi – nu pot şterge din Istoria României raptul teritorial al gliei strămoşeşti cuprinse între Prut şi Nistru.

Isteria Moscovei – prin pripeala infantilă a lui Dmitri Medvedev, amplificată voit, în plan emoţional, de celălalt Dmitri, respectiv Rogozin – are drept pretext afirmaţiile lui Traian Băsescu, însoţit de perdeaua de fum – marca FSB/KGB – că vezi Doamne, Rusia se teme pentru viitorul Republicii Moldova. Nicidecum.

Calculatele propoziţii ale şefului statului român şi reacţia omologului rus vizează o chestiune concretă, din viitorul nu prea îndepărtat – instalarea interceptoarelor americane la Deveselu.

Conform unui expert în arealul rus, preşedintele României s-a făcut ecoul dorinţei partenerului strategic, de peste Ocean, de a vedea, de pe acum, reacţia opiniei publice româneşti, faţă de amplasarea scutului american, care, pe termen scurt – până în luna martie 2012, când au loc alegerile prezidenţiale în Rusia – poate atrage represalii economice ruseşti.

Dincolo de reacţiile unor teleaşti, mai mult sau mai puţin dilematici şi comentariile, nu tocmai inspirate, ale liderilor opoziţiei – căzuţi 100% în capcana acestei operaţiuni psihologice de mare anvergură -, opinia publică din România, cu toată obida acumulată faţă de actualul regim, şi-a păstrat luciditatea, înţelegând miza acestui test geopolitic.

Iar adevăraţii analişti politico-militari au receptat semnalul dat recent de un brainstorming focalizat pe un subiect cel puţin vizionar: Kosovo şi Transnistria. Nemediatizat din motive pe care le presupuneţi.

Comedia declaraţiilor de impresionat copiii din grădiniţele Moscovei va continua până la Summitul NATO din Chicago, în 2012.

Atunci, noul preşedinte de la Kremlin – indiferent cine va fi acesta – va reveni în faţa conaţionalilor cu două reuşite oferite practic tot de administraţia americană. Părăsirea, de către Transnistria, a concubinajului contra naturii cu Republica Moldova şi o formulă de integrare informaţională în fluxul de date specific utilizării rapide, eficace, fără erori, a scutului american, menit a apăra statele NATO de orice atac cu rachete, indiferent de zona din care au fost lansate.

De fapt, în viitor, flancul răsăritean al Alianţei Nord-Atlantice va avea cinci puncte cheie pentru Pentagon:
1. divizia aeriană americană din Polonia,
2. interceptoarele SUA de la Deveselu,
3. avioanele de vânătoare cu bază de decolare în Bulgaria,
4. aeroportul Mihail Kogălniceanu, pentru afluirea trupelor destinate zonei ce poate deveni „neprietenoasă,” dincolo de Marea Neagră, şi
5. componenta navală a Statelor Unite pentru scutul antirachetă.

Duritatea de acum a “micuţului” Dmitri Medvedev va fi atunci o clipă insignifiantă pentru cel care, la Kremlin, va aştepta, răbdător, rezultatele alegerilor prezidenţiale din SUA. Ca să fie primul care îl va felicita pe câştigătorul acestora. Dacă nu cumva, între timp, noul preşedinte al Chinei, al cărui mandat începe tot în 2012, nu va fi mai rapid!
China fiind interesată, în mod special, de tandemul cu Statele Unite, nu şi de un trio cu Rusia.

Colonelul Marian Dulă, în marş prin Pădurea Neagră/Germania!

Ce mai face azi un colonel cu minte, precum camaradul Marian Dulă?
Poposeşte în Germania!

Nu oricum, ci ca invitat de Asociaţia Rezerviştilor din Achern/Baden-Wurtenberg.

Scopul invitaţiei? Participarea la un concurs aplicativ-militar,
organizat de către preşedintele acesteia, plutonier major Thomas Rest.

Subofiţerul Thomas Rest a efectuat misiuni în teatrul de operaţiuni militare din Afganistan.

Concursul menţionat a avut două probe.

Prima a constat intr-un marş – evident de voie! -,
de circa 9 km, în Munţii Pădurea Neagră.

A doua a fost o inedită şedinţă de tragere cu carabina si pistolul.

La finalul şedinţei de tragere, schimburile de cadouri simbolice
au pecetluit atmosfera amicală a acestei reuniuni utile atât gazdelor, cât şi oaspeţilor.

Într-un asemenea context, colonelul în rezervă Marian Dulă a fost informat că asociaţia din Achern include şi doi ex-cetăţeni români: un maior care a servit in Armata României şi un soldat, care a îndeplinit stagiul militar în unitatea de vânători de munte de la Câmpulung.

Dialogul amical nu a ocolit nici agenda publică din România. S-a vorbit despre regii României, despre mareşalul Ion Antonescu, dar şi despre participarea forţei expediţionare româneşti în teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan, unde au căzut la datorie 21 de militari români.

Cert este un lucru.
Rezerviştii din Germania sunt priviţi cu respect!
Şi nimeni nu le pune la îndoială contribuţia
– pe parcursul carierei militare -,
la menţinerea securităţii statului lor.

Nu întâmplător un proverb german afirmă:
“Purtarea nobilă sau distinsă te obligă la reciprocitate!”

Armata Thailandei acceptă întâiul premier…femeie!

La celălalt capăt al lumii, în Thailanda, politicianul Thaksin Shinawatra, fost prim-ministru, între 9 februarie 2001 şi 19 septembrie 2006, a reuşit performanţa – punând în mişcare toată forţa sa de influenţare a alegătorilor – să posteze ca virtual premier pe nimeni altcineva decât… sora sa, Yingluck.

Care va deveni astfel, pentru întâia oară în istoria Thailandei – apreciază publicaţia New Mandala – prima femeie care va conduce guvernul din această ţară.

Thaksin Shinawatra a reuşit, când era şeful executivului thailandez, să reducă la jumătate nivelul de sărăcie.

A lansat şi un program de salvare a sănătăţii compatrioţilor săi, la nivel naţional, şi o campanie de lichidare a comerţului cu droguri. După ce a racolat parlamentari de la alte partide politice – ce mică-i lumea! – a câştigat alegerile parlamentare din 2005.

Dar a venit şi declinul! Marcat de acuzaţii cunoscute şi pe alte meleaguri: autoritarism, corupţie, trădare, conflict de interese, insultarea suveranului, vânzarea unor active, în condiţii deloc transparente, către unii investitori străini.
Şi ca tacâmul să fie complet, Thaksin Shinawatra a fost public acuzat de ascunderea valorii reale a averii sale, pe timpul când conducea guvernul.

Valul de proteste populare a fost urmat de o lovitură de stat, pe care au efectuat-o militarii, pe timpul cât premierul se afla în străinătate. A urmat dizolvarea partidului lui Shinawatra şi îngheţarea activelor familiei sale. A fost condamnat, în absenţă, la doi ani de închisoare.

Revenirea, în forţă, a ex-premierului Thaksin Shinawatra, după anii de şicane regaliste, militare şi judiciare a fost aidoma unei lovituri K.O. pentru adversarii săi.

Lecţia de învăţat? New Mandala susţine că nediminuatul sprijin politic, pentru arealul politic ce are drept centru coordonator personalitatea lui Thaksin, constituie un mesaj politic fără echivoc.

Nu mai există acum niciun dubiu că simpatizanţii lui Thaksin sunt într-o postură mult mai puternică, decât ar fi fost dacă lovitura militară de stat nu ar fi avut loc în 2006 şi dacă alegerile electorale ulterioare s-ar fi ţinut fără perturbări.

Recapitulăm? Thaksin Shinawatra a câştigat alegerile în 2001, şi-a mărit plaja de votanţi în 2005, iar în 2011 şi-a zdrobit – la modul figurat – adversarii. Jurnaliştii thailandezi explică aceste succese prin campanii electorale inteligente şi un management abil al brandului propriu.

Cu toate acestea, o revenire în ţară a lui Thaksin Shinawatra ar face să fiarbă forţele de opoziţie. Aşa că integrarea sa, în viaţa politică, va trebui să fie una extrem de precaută. După cum vor trebui să adopte poziţii defensive – recomandă New Mandala – familia regală, liderii militari şi capii sistemului judiciar.

De partea lui Yingluck , sora lui Thaksin, se află milioane de alegători, care nu vor tolera ca decizia lor să fie răsturnată prin aplicarea pripită a modificărilor aduse la Constituţia Thailandei, în anul 2007.

Îşi va relua Thailanda drumul stabilit de propriul popor, în mod democratic? Rămâne de văzut dacă toţi factorii puterii statale sunt conştienţi că orice stopare a acestui proces poate deveni o tragedie naţională.

Banii şi petrolul motivează intervenţia militară în Libia

Saïf Al-Islam, fiul colonelului Muammar Muhammad Gaddafi, a acordat un interviu jurnalistului Jean-Philippe Rémy, publicat de cotidianul francez „Le Monde”. Titlul arde ochii cititorului:”Cu sau fără NATO, rebelii vor pierde”. Evident cei din Libia. Aşa crede şi îşi argumentează convingerea Saïf Al-Islam, al doilea fiu al preşedintelui libian, căruia îi place să îşi cultive şi să îşi menţină imaginea de reformator în Libia.

La 20 iunie a.c., a fost emis un mandat de arestare, de către Curtea Penală Internaţională pe numele lui Saïf Al-Islam, precum şi alte două – pentru tatăl său şi şeful serviciilor de informaţii libiene.

Interviul are o relevanţă aparte, confirmând tenacitatea, de netăgăduit, a intervievatului. Răspunsurile? Aidoma tirului unei mitraliere.

De pildă, Saïf Al-Islam îi declară jurnalistului francez că el nu crede că în rezoluţia nr. 1973, a Consiliului de Securitate, se prevede uciderea expresă a lui Gaddafi, sau a fratelui său, Saïf Al-Arab. Asta în condiţiile în care, în luna mai, cel din urmă a fost totuşi ucis, cu familia sa, pe timpul unui bombardament al avioanelor trimise de NATO…

Pentru Al-Islam nu eventuala judecare la Curtea Penală Internaţională este o preocupare, ci bătălia în curs, pe timpul căreia rebelii din Benghazi – susţine el – au comis orori şi au încurajat apariţia şi proliferarea, peste tot, a teroriştilor.

Dur, fiul preşedintelui îi consideră pe cei ce s-au revoltat fiinţe demne de a fi comparate cu…şobolanii. Care nu au nicio şansă să preia controlul Libiei cu sprijinul NATO, implicit al Franţei – iniţiatoarea recurgerii la soluţia manu militari.

În viziunea intervievatului, chiar dacă reprezentanţii teroriştilor sunt primiţi, succesiv, de liderii Franţei, Marii Britanii şi SUA, războiul este dus, în numele lor, de avioane şi submarine care nu le aparţin. Un detaliu ştiut de libienii simplii, care – afirmă fiul preşedintelui – nu susţin pe trădătorii de ţară, ce cooperează acum cu europenii, americanii, pentru ca aceştia să bombardeze propriul lor…popor.

Saïf Al-Islam a afirmat că Franţa are …valeţii săi în Africa, din raţiuni pragmatice. De pildă, spionajul libian i-a furnizat informaţia că Abdoulaye Wade, preşedintele senegalez, a fost atras în tabăra anti-libiană cu suma de 20 milioane de euro, destinată fiului său Karim, succesorul neoficial, de o bancă din Qatar.

Adevăratele motive ale intervenţiei militare străine? Banii şi petrolul! Pentru anumite state din Europa, Libia este comparabilă cu un imens tort, care trebuie împărţit.

Iar înverşunarea cu care preşedintele Sarkozy s-a întors împotriva fostului său amic, colonelul Gaddafi ar fi motivată doar de faptul că Libia nu a achiziţionat celebrul avion militar francez Rafale.

În evaluarea conducerii libiene de la Tripoli, rebelii nu însumează mai mult de 1000 de combatanţi, la nivelul întregii ţări.

Pe micul ecran, la radio şi în presa scrisă/electronică cei ce au declanşat revolta par tari pentru că…NATO se bate pentru ei – implicând presa internaţională, furnizând bani, arme, elicoptere, avioane de bombardament şi cele de supraveghere.

Cu toate astea, a remarcat maliţios Saïf Al-Islam, ei pierd zilnic teren…

Tot el a reamintit faptul că, în Vietnam, americanii au susţinut pe liderii de la Saigon, dar războiul s-a terminat cu retragerea lor şi unificarea ţării. Iar în Afganistan, în mod paradoxal, acum se negociază cu talibanii – inamicii iniţiali ai Statelor Unite.

Saïf Al-Islam a comparat operaţiunea NATO – pregătită insuficient, parcă în silă – cu o campanie…fast-food, gen McDonald.

Asta în timp ce armata libiană mai are muniţie, arme şi un moral deloc scăzut.

În numele lui Gaddafi, fiul său a spus că oficialii de la Tripoli sunt gata să negocieze tot – pacea, democraţia, alegerile libere, un viitor precum cel al Elveţiei, noua Constituţie – dar dacă opţiunea aliaţilor rămâne războiul sunt pregătiţi pentru acesta. Şi se vor bate până la moarte.

Mesajul principal al lui Saïf Al-Islam?

Clar şi concis:
”Lăsaţi-i pe libieni să decidă. Dacă ei vor o monarhie, o republică, sau tot ce se poate imagina. Lăsaţi-ne să organizăm alegerile, cu observatori din lumea întreagă, de o manieră transparentă. Se poate pune în funcţiune un guvern de tranziţie, cu tehnocraţi din toată ţara, pentru o durată de trei patru luni. Apoi se poate adopta o nouă Constituţie. Urmează alegerile şi se revine la pace. Libia nu este Irakul. Copiii s-ar putea reîntoarce la şcoală. Oamenii ar putea călători, înota în mare, derula afaceri, punct final. Nu suntem decât cinci milioane de libieni, suntem bogaţi, ne putem înţelege. Nu este atât de complicat ca în cazul altora, din NATO, precum Franţa, Marea Britanie, Italia, America, Turcia. Şi Qatar.”

Negând necesitatea unui nou preşedinte al Libiei, Saïf Al-Islam a afirmat că ţara sa are nevoie de puteri locale cu responsabilităţi mărite, în cadrul unui sistem federal.

Tatăl său? Nu face parte din categoria problemelor ce vor fi negociate, fiind vorba de un conflict intern, cu loiali şi trădători, cu miliţii şi terorişti.

O soluţie care nu îl implică pe colonelul Muammar Gaddafi fiind – în opinia fiului său – imposibil de găsit. Un mesaj politic care nu poate fi deloc ignorat la sediul NATO, din Bruxelles.

Respect pentru patrioţii de azi – în SUA

Un lider jovial, relaxat, la aniversarea Zilei Naţionale a ţării sale, de armata căreia răspunde,
ca nou şef al Pentagonului, din punct de vedere politic – Leon Panetta.

În doar 89 de secunde, acest politician american a dat mesajele
pe care le aştepta cea mai puternică armată din lume:

“Îngăduiţi-mi să vă doresc tuturor o fericită Zi de 4 iulie
Sunt Leon Panetta, noul dvs. secretar al apărării.
Nu am cuvinte să vă spun cât de onorat şi emoţionat sunt
să primesc această responsabilitate, responsabilitatea
pe care am primit-o
de a conduce acest mare departament (cel al apărării).
Aştept cu nerăbadare ca, în următoarele săptămâni
să vizitez trupele şi angajaţii civili, indiferent de rang/post şi
să aud ideile, gândurile şi îngrijorările voastre.
Ca secretar al apărării voi activa ca să vă asigur că naţiunea noastră
va continua să aibă cea mai bine antrenată, cea mai bine echipată
şi cea mai puternică armată din lume.
La acest 4 iulie, când americanii se reunesc pentru a celebra Independenţa noastră,
gândurile mele sunt cu trupele noastre şi cu familiile acestora.
De-a lungul istoriei noastre patrioţii au luptat pentru a păstra libertatea
şi independenţa noastră.

Voi, patrioţii de azi, faceţi mari sacrificii luptând pentru a menţine America sigură.
Vreau să vă asigur că voi lupta alături de voi şi voi lupta pentru voi.
Dumnezeu să vă binecuvânteze şi pe naţiunea pe care o servim. ”