Posts tagged: CORNELIU VADIM TUDOR

Maestrul Vadim, rezervistul Schnecker şi prezidenţiabila Palin

images

Dacă memoria nu mă înşeală, ambasada S.U.A. la Bucureşti, prin Centrul Cultural American, a lansat concursul “Benjamin Franklin 2011” pentru elevi de liceu, în vederea participării la o şcoală de vară, de 4 săptămâni, în Statele Unite, în perioada iulie-august 2011, cu toate cheltuielile plătite. O iniţiativă lăudabilă, dar…îmi scapă, intenţionat, cine este acum ataşatul cultural al aceleiaşi ambasade, în capitala României. Unul care cred că ar trebui schimbat din post, pentru deficitul major de comunicare cu un literat român, care nu ar mai ataca, în umila sa gazetă, politica Casei Albe, dacă ar fi tratat măcar cu acelaşi respect, cu care sunt trataţi generalii români expiraţi, şcoliţi te miri unde, peste Ocean, şi aflaţi acum pe linie moartă, sperând într-o ultimă revitalizare, ordonată de Statuia Libertăţii, într-o postură politică oarecare, indiferent de culoare – portocalie, galbenă, albastră, roşie, albastră – dar să fie!
Dumnezeu cu mila…

Literatul se numeşte Corneliu Vadim Tudor. Un pamfletar de temut. Un poet surclasat de Adrian Păunescu. Un jurnalist capabil să scrie singur tabloidul România Încă Mică. Un politician exilat la Bruxelles, ca să înveţe bunele maniere. Un timid, cu excese verbale.

Un semen dominat de propria imaginaţie. Omor scuzabil. În virtutea căruia bate câmpii cu graţie. Ultima temă fiind contestarea împuşcării, de către echipa SEAL, a maestrului teorismului, marca Al-Qaida, defunctul Osama bin Laden. Un asemenea puseu verbal, mai degrabă orgolios, decât ranchiunos, s-a datorat numai autocefaliei ambasadorului american, care percepe liderii de opinie, cu impact la publicul românesc, în funcţie de cum are chef, sau i se sugerează, să urmărească anumite emisiuni TV, între un pahar cu whisky sorbit de unul singur, sau degustat cu campionul nostru naţional, în acest domeniu.

Dar Corneliu Vadim Tudor are o scuză!
Ca formator de opinie, al cărui punct de vedere este urmărit de milioane de români, se simte frustrat de faptul că o ambasadă teoretic echidistantă, precum cea americană, nu îi furnizează – ca altor politicieni, din alte state, inclusiv Pakistan – informaţii de interes public, pe care să le comenteze în cunoştinţă de cauză.
Aşa că nu maestrul Vadim este de vină, că speculează, ca un adolescent furios, operaţiunea de comando a echipei SEAL, în Pakistan.
Ci ataşatul american cultural/militar/de intelligence…

Aceeaşi scuză NU o are unul dintre marii naivi, ca să fiu elegant, ai postului eternei denigrări prezidenţiale – am numit aici tot mai ditirambica Antena 3, unde nu este clar dacă tonul la muzică îl dau femeile sau feminizaţii lui Dan Voiculescu -, rezervistul Niels Schnecker.
Nu este nicio greşeală!
Dacă datele publicate de un săptămânal monden, nedezminţite de tânărul teleast Schnecker, sunt adevărate, acest concetăţean – a cărei podoabă capilară ni-l aduce aduce vag aminte pe Telly Savallas, interpretul memorabilului detectiv Theo Kojak, din Departamentul de Poliţie al metropolei New York – a fost
” colonel în retragere US Army, pilot pe F16, avocat şi mai apoi avocat şi afacerist de succes în Africa de Sud, consilier prezidenţial în SUA, deţinător al centurii negre în Kung-Fu, cu zeci de diplome înşirate pe pereţii propriului birou, posesor a patru cetăţenii şi vorbitor a nouă limbi”.

Ca simplu colonel în rezervă al Armatei României – cu şcoala de ofiţeri făcută 24 de ore din 24 la Sibiu, unde era cel mai dur antrenament, nu în pădurea cu “ochi albaştri” de la Băneasa – presupun că Niels Schnecker a primit gradul menţionat în condiţii predominant onorifice, altfel nu ar fi afirmat, pe 5 mai a.c., la Antena 3, în faţa unei moderatoare mult mai lucide decât el, că are… motive serioase să creadă că Osama bin Laden nu a fost acum ucis deoarece – ţineţi-vă bine ! – nu era timpul suficient (respectiv cele 40 de minute de acţiune în forţă a echipei SEAL) ca să se întâmple aşa ceva.

Stimate conaţional Niels Schnecker,
cu îngăduinţa cuvenită unui bobocel în cariera de teleast,
vă sugerez – total dezinteresat –
să solicitaţi domnului ministru Gabriel Oprea – un civil printre militari şi un militar printre civili –
să vă acorde şansa şi facilitatea de a participa la o zi de antrenament,
cu minunaţii anonimi din forţele speciale române, cei încartiruiţi la Tg. Mureş.
Pun pariu pensia mea pe un an de zile, contra remuneraţiei dvs. lunare, la mister Voiculescu,
că luptătorii români ar fi reuşit în 20 de minute, ceea ce au realizat în 40 de minute americanii,
pentru ca Obama şi echipa sa să aibă parte de un Thriller pe cinste,
în direct şi fără circul desuet de la Antena 3.

Şi dacă tot amintiţi de experienţa dvs. americană
– mai mult mimată, decât probată prin reflexe pragmatice inconfundabile –
poate urmăriţi şi opinia prezidenţiabilei Sarah Louise Palin,
cea programată – de vulturii Americii, doar ştiţi cine sunt aceştia, nu-i aşa?
ca să îi ia locul lui Obama, dacă nu renunţă la iluzia sa cu Premiul Nobel.
Aparent decernat pentru pace.

Doar nu vă spun un secret atunci când vă reamintesc
că la nivelul conducerii C.I.A. sunt oameni cu simpatii diferite,
unii preferând pe democraţii lui Obama, alţii pe republicani.
Credeţi că aceştia din urmă ar rata şansa
de a dovedi acum minciuna lui Obama,
în legătura cu lichidarea lui Osama bin Laden?

Un general în rezervă, cu păr cărunt,
îmi sugera ideea că aţi fi fost racolat de intelligence-ul israelian.
O minciună sfruntată!
Băieţii din ha-Mosad le-Modi’in u-le-Tafkidim Meiuhadim
au o grilă proprie de selecţie.
Sunt rafinaţi, subtili.
Şi nu încurajează antiamericanii.

Recapitulăm?

Între cele scrise de maestrul Vadim, în săptămânalul ironiilor amare, despre România Încă Mică,
cele declarate, cu o autosuficienţă ridicolă, de colonelul onorific Schnecker
şi madam Palin, optez pentru solicitarea acesteia din urmă,
de a fi date publicităţii fotografiile care să elimine afirmaţiile puerile că bin Laden nu a fost împuşcat acum.

Măcar Sarah Louise Palin are simţul măsurii.

RESTARTAREA ROMÂNIEI

Adrian Paunescu 2008,Polivalenta



Ceea ce nu a reuşit Fondul Monetar Internaţional, a izbândit, în ultima sa zi pe pământ, conaţionalul Adrian Păunescu. A fost o zi de duminică cu soare, începând de dimineaţă, de când au purces românii, spre Ateneu, pentru a înclina frunţile, cu lacrimi în ochi, în faţa celui care i-a iubit, ca fraţi şi surori, de acelaşi sânge, cum n-a făcut-o nimeni în ultimele decenii.

Era soare şi când a fost condus la biserica prea mică pentru sufletul său mare. Şi românii aplaudau instinctiv, cu palmele duse cât mai sus, să se vadă, cât mai tare, să se audă, aşa cum nu s-a mai întâmplat în România de la reîntoarcerea Majestăţii Sale, Regele Mihai I în ţară. Atunci, s-a temut, la Cotroceni, Ion Iliescu. Acum, a avut o acută strângere de inimă, în scaunul prezidenţial, Traian Băsescu.

Când un român moare la ţară, sătenii zic că a plecat trist, dacă pe timpul înmormântării plouă. Adică nu şi-a împlinit tot ceea ce vroia să facă în viaţa sa.
Dar şi la intrarea în Cimitirul Bellu a fost soare! De ce nu plângea sufletului poetului? Pentru că o viaţă a fost urmat spiritual şi aplaudat de mulţimi de români, fără număr. Iar acum, în ziua cea mai dureroasă pentru conaţionalii cu capul pe umăr, o mare de oameni l-a condus pe ultimul drum. Români unul şi unul.

Nici dacă în locul său ar fi fost vreunul dintre cei care au condus ţara după 1989 – şi mă refer la cei trei preşedinţi în viaţă, doi pensionari şi unul activ – nu ar fi fost atâta revărsare umană de oameni, veniţi cu durere şi jurământ nescris că nu vor abdica de la condiţia demnităţii naţionale. Atenţie!

Lacrimile celor care au simţit durerea pierderii urmaşului de facto al lui Mihai Eminescu, marchează, pentru întâia oară, după decembrie 1989, restartarea României. Nu economică. Nici politică. Ci sufletească!

Câtă frunză şi iarbă au fost românii care au invadat Cimitirul Bellu înaintea sosirii sicriului cu trupul neînsufleţit al Poetului Naţional! Toţi îmbrăcaţi decent. Cu flori. Cu ochii înrouraţi. Cu privirile spre microfonul de unde au vorbit unii dintre cei ce i-au fost apropiaţi.

Şi Biserica şi-a făcut datoria, prin soborul de preoţi. Nu ştiu însă cum l-a răbdat inima pe Patriarhul Daniel să nu vină măcar la Ateneu!

Şi Armata şi-a făcut menirea, prin garda de onoare, salvele de salut şi gornist. Atunci am plâns. Era prea mare nedreptatea. Să i se acorde onorul suprem numai sub presiunea populară!

Iar soţiei lui Adrian Păunescu i s-a prezentat, de un ofiţer din gardă, Tricolorul înfăşurat, aşa cum se face la fiecare Erou, căzut la datorie, din teatrele de operaţii.

Un ceremonial preluat de la americani. Şi necesar la români! Pentru că Adrian Păunescu a fost în Transnistria când alţi oficiali de la Bucureşti nici nu o pomeneau, pe atunci, în discursurile oficiale, ca să nu se supere Parisul…

Important este că, pentru câteva ore bune, o Românie întreagă a urmărit imaginile de la Ateneu, de la biserică, apoi de la Cimitirul Bellu.
Acolo unde Corneliu Vadim Tudor a rostit cel mai convingător discurs al său. Şi mulţimea a vibrat la fiecare cuvânt! El a reamintit milioanelor de români dragostea lui Adrian Păunescu pentru Basarabia. Şi pentru Transilvania. Şi faptul că generaţia asta va face unirea, nu alta!

Este cel mai puternic mesaj al unui lider politic român, după 1989, în privinţa viitorului tuturor conaţionalilor săi. Iar reacţia mulţimii, renăscută la demnitatea după care a tânjit de două decenii, a fost una care nu trebuie deloc ignorată! În niciuna dintre capitalele statelor interesate de destinul României. Care nu mai are cetăţeni cu privirea în pâmânt.

Ştiţi cum era mormântul poetului Adrian Păunescu învăluit în negura nopţii? Un munte de flori! Şi la doar câţiva centimetri de coroanele depuse ardeau nenumărate lumini. Iar mormântul cel mai apropiat este acela unde odihnesc pe vecie Marga şi Eugen Barbu. Primul, pe acelaşi rând, fiind lăcaşul de veci al aprigului Marin Preda. Înapoia căruia este înmormântat Zaharia Stancu. El deschizând, sau încheind, linia scriitorilor onoraţi de a fi în rând cu genialul Mihai Eminescu. Acolo derulându-se şi acum un pelerinaj non-stop.

M-a impresionat în noapte şi grupul de bărbaţi şi femei, anonimi, tineri şi în puterea vârstei, care cântau, din proprie iniţiativă melodii de succes ale Cenaclului „Flacăra”. O doamnă, între două vârste s-a întors spontan spre mormânt şi a rostit, într-un moment de pioşenie generală, cuvinte cu tâlc:”Flacăra nu a murit, maestre!”

Dacă primarul general al Capitalei României, domnul Sorin Oprescu ar avea, ca în alte ocazii, “sânge în instalaţii”, ar putea face demersurile legale prin care fostul monument al conducătorilor comunişti, acum gol şi searbăd de orice semnificaţie naţională, să fie transformat în Panteonul Scriitorilor Români.

Armata are specialişti în măsură să îl amenajeze adecvat. Biserica poate sfinţi noul lăcaş. Iar mutarea rămăşiţelor pământeşti, aşa cum s-a întâmplat la reamplasarea sicriului Eroului Necunoscut, se poate face într-o zi! De Ziua lui Mihai Eminescu, în ianuarie 2011, cu onoruri naţionale şi în prezenţa preşedintelui, a premierului şi a liderilor partidelor parlamentare.

Adrian Păunescu nu a fost întâmplător înmormântat duminică 7 noiembrie a.c. În ziua a opta a acestei luni, pomenirea arhanghelilor Mihail şi Gavriil, cei care au propovăduit spiritul dreptăţii şi acela al blândeţii deschide un alt drum, pentru un popor înghesuit, până mai ieri, de lovituri succesive, în colţul depresiei demobilizatoare.

Din 7 noiembrie 2010, altfel se va scrie istoria în România. Cine se îndoieşte de asta să revadă imaginile mulţimii prezente la funeralii, să se ducă la mormântul poetului şi să se închine în faţa muntelui de flori, de care nimeni nu a avut parte, pe acest pământ, după 1989. Semn de eliberare a unei naţiuni mândre. Şi puternice.
Eliberare de tensiunea unui prezent fără viitor. Care acum se rescrie.

~