MANDATUL LUI MARIAN LUPU

Jocul la două capete, care a marcat viaţa politică internă a Republicii Moldova, s-a încheiat.

Consiliul Naţional al Partidului Democrat a decis, cu o majoritate confortabilă de voturi, o coaliţie cu PL şi PLDM.

Aparent, jocul menţionat a fost doar strategia inteligentă, pentru negocieri evident dificile, ale formaţiunii politice coagulate de Marian Lupu, după desprinderea din partidul lui Vladimir Voronin.

Practic, o asemenea modalitate, de a găsi tacit opţiunea cea mai bună, reflectă un mod de a fi al societăţii actuale dintre Prut şi Nistru. Una bombardată atât din Răsărit, cât şi din Occident, cu ştiri, opinii, presiuni, vizite, declaraţii vizând fie menţinerea în zona conservatoare, autocratică, cu o democraţie mimată, a Comunităţii Statelor (teoretic) Independente, fie schimbarea de macaz, prin decizia de integrare în Uniunea Europeană.

Dacă ne focalizăm atenţia asupra politicianului Marian Lupu, din respect pentru adevăr, trebuie să admitem că strategia lui a fost rodul experienţelor personale, nefericite, prin care a trecut în ultimul an.

Începând cu momentul nealegerii sale, în 2009, ca preşedinte al republicii. Continuând cu neconsultarea sa privind o serie de decizii unilaterale ale liderilor A.I.E., care ocupau deja primele două poziţii în ierarhia administraţiei de stat.

La referendumul din toamnă, Marian Lupu a experimentat prima oară jocul dublu. Oficial a pledat pentru un vot favorabil. Practic nu a apăsat pe pedala de acceleraţie a maşinii de propagandă a P.D., dintr-un motiv realist.

Lunile de guvernare, ale Alianţei pentru Integrarea Europeană au creat un avantaj imagologic neaşteptat, pentru comunişti, datorită neînţelegerilor vizibile dintre liderii partidelor pro-Europa.

Eventualele alegeri prezidenţiale nu ar fi limpezit apele, existând chiar riscul victoriei candidatului comunist.

Nici cursa electorală pentru alegerea noului parlament nu a produs mutaţii majore. Diminuarea numărului alegătorilor care au optat pentru formaţiunea lui Vladimir Voronin nu a fost rezultatul campaniilor separate ale PL, PLDM, PD şi AMN. Ci a înţelegerii, de către votanţi, a noii realităţi în care evoluează al doilea stat românesc.

După decizia Summitului NATO, din Portugalia, de a asigura securitatea Republicii Moldova, în mod practic, spaţiul comunităţii euroatlantice s-a extins până la Nistru.

Pornind de la această situaţie nouă, pe care Moscova nu a contestat-o şi o respectă, evident tacit, noul preşedinte al Parlamentului de la Chişinău ar fi de dorit să întreprindă prima vizită, peste hotare, în 2011, la Bruxelles, la Cartierul General al NATO.

Iar dacă este într-adevăr adeptul echilibrului în politică, la reîntoarcerea spre casă să facă o escală la Bucureşti, ca expresie a consensului liderilor noii variante a A.I.E., de continuare a apropierii fireşti, dintre cele două state româneşti, Republica Moldova având în România un aliat de nădejde în procesul de integrare în Uniunea Europeană.

O întâlnire ulterioară, la Moscova, cu preşedintele Dmitri Medvedev s-ar face de pe alte poziţii, comparabile, teoretic, cu acelea ale statelor baltice.

La niciuna dintre aceste trei vizite, necesare consolidării evoluţiei democratice a landului dintre Prut şi Nistru, ceilalţi lideri ai alianţei refăcute, Mihai Ghimpu şi Vlad Filat nu s-ar opune cu un veto.

Sigur că nu doar întâlnirile în sine consolidează noua putere de la Chişinău. Ci şi mesajele transmise cu aceste ocazii.

La Bruxelles, în necesarul dialog cu secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, mesajul aşteptat de conducerea Alianţei nu este cel de menţinere a neutralităţii Republicii Moldova.

Ci de obţinere a unei „foi de parcurs”, pentru o integrare viitoare în alianţa care deja garantează securitatea europenilor dintre Prut şi Nistru.

După cum, la Bucureşti, întâlnirea cu preşedintele României, este una care ar putea fi finalizată şi prin reiterarea publică a adevărului istoric – cei doi dezirabili interlocutori vorbesc aceeaşi limbă europeană, româna.

Şi la Moscova, Dmitri Medvedev aşteaptă mesajul unui stat care respectă Federaţia Rusă, reciprocitatea nefiind o concesie a Moscovei, ci un act de conduită europeană. Atent monitorizată la Bruxelles şi la Washington D.C.

Asemenea demersuri de politică externă sunt necesare derulării, fără convulsii create artificial, a vieţii politice interne. Dar şi confirmării, pe plan internaţional, în metropole europene importante pentru politicienii de la Chişinău, a unor opţiuni asumate public de A.I.E., care nu trebuie doar declarate, ci şi materializate.

A se mai observa o mică diferenţă.

În timp ce un anumit nivel de decizie de la Moscova miza pe o derutare evidentă a presei de la Chişinău, care, într-o anumită măsură, a rămas captivă timorării faţă de puterea de la Răsărit, peste Ocean, Casa Albă a adoptat politica „low profile”, prin care ambasadorul american în Republica Moldova nu s-a expus mediatizării, dar a avut negocieri extrem de eficiente. Cu o finalitate pozitivă pentru viitorul cetăţenilor moldoveni.

Ghimpu a fost preşedinte un an, iar Filat două zile.

Marian Lupu va avea (sau nu) un mandat întreg, în funcţie de modul în care va înţelege să respecte complexitatea alianţei politice reeditate şi priorităţile naţionale ale celui de-al doilea stat românesc.

Echilibru în politică înseamnă şi recunoaşterea noilor realităţi în care evoluează acum Republica Moldova – de la Est spre Vest.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD