Posts tagged: MARIAN LUPU

Ţânţarul Grigore Cartianu şi incultura geopolitică


Pe cetăţeanul român Cartianu Grigore l-am văzut o singură dată, în slip – el şi fiinţa însoţitoare – la mare. Venise ca tot omul în concediu. Simplu. Modest. Tăcut.

Fără să pretindă ca lumea să se minuneze de apariţia sa. Să îl aplaude frenetic. Şi apoi să năvălească la chioşcurile de ziare pentru a cumpăra, într-un extaz inguidibil, buşificator şi bilibizdrocizant, fasciculele tabloide etichetate empiric Adevărul. Doar unii ştiind al cui este…

L-am urmărit apoi, amuzat, cum se zbenguia, cu un entuziasm infantil, în faţa camerei de televiziune, cu care dorea să reconstituie filmul trădării şi arestării ultimului preşedinte al Republicii Socialiste România.

Atât de încântat era de isprava sa, încât nu observa, ca orice amator în presa profesionistă, că i se sugerau trasee şi interlocutori ce conveneau, aceştia fiind dispuşi să recite, din nou, mărturii de doi bani, fie şi pentru a rămâne chipul lor în arhiva unei televiziuni ce accepta serialul de făcături comice, doar de dragul de a atrage, cu orice preţ, telespectatori naivi.

Când i-a apărut cartea pe tejghelele cu ziare nevândute mi-a fost pur şi simplu milă, atât de autorul acesteia, cât şi de cel ce a investit bani într-o poveste nedigerabilă nici de copiii acestui deceniu.

Brusc descopăr că marele editor şef al ziarului menţionat se pricepe şi la…geopolitică. Hopa Mitică!

Cam mult, pentru domnia sa. Dar dacă a intrat singur în acest areal, merită atenţia cuvenită.

Deci, cetăţeanul român Cartianu Grigore era în pană de subiecte, pentru editorialele pe care şi le (re)citeşte singur, până descoperă altă temă, şi deodată s-a luminat, prin găsirea unui titlu electrizant, propozabil a fi citibil de sute de mii de căutători ai adevărului pierdut în societatea noastră.

Titlul genial (pentru el) fiind: Băsescu şi-a încordat muşchii de ţânţar în faţa lui Obama.

L-a atacat pe preşedintele ţării? O banalitate, nu o temeritate, după 1989.

Ridicolul situaţiei este că s-a pronunţat asupra unei opţiuni de politică externă, în care Grigore Cartianu este exact Habarnam în …Statele Unite ale Americii.

Păi cum altfel poate fi catalogată naivitatea editorialistului – asta ca să fiu diplomat – care scrie cu emfază: cred că şeful statului a făcut o imensă greşeală boicotând reuniunea şefilor de stat din Europa Centrală şi de Est, găzduită de Varşovia şi avându-l ca invitat special pe preşedintele Statelor Unite ale Americii, Barack Obama.

Serios? I-auzi brâul!

După ce a oferit conaţionalilor săi versiunea proprie, a loviturii de stat, din decembrie 1989, (i)luminatul Cartianu îşi învaţă concetăţenii şi niţică…geopolitică!

Peste poate, coane Grigore!

Chiar dacă tot mătăluţă ai scris, cu o înverşunare demnă de o cauză mai bună:
Preşedinţia României consideră că, jucând tare în problema Kosovo, transmite un mesaj ferm spre Vest. Un mesaj cu bătaie spre Transnistria şi spre ţinutul secuiesc, zone tentate să încerce, într-un viitor incert, aventuri precum cea testată deja de Kosovo. Este un calcul cât se poate de greşit. Experienţa ne învaţă că soarta unei ţări mici sau a unei regiuni este stabilită de marile puteri ale lumii. Aşa s-a întâmplat şi cu Transilvania, cu Basarabia, Bucovina şi Cadrilaterul în zorii celui de-al Doilea Război Mondial sau la sfârşitul său, aşa se va întâmpla şi în viitor. Inclusiv soarta Kosovo a fost deja stabilită de marile puteri, indiferent dacă suntem noi de acord sau nu. Drept urmare, înţelept ar fi să ne apărăm interesele discutând cu mai marii lumii, nu boicotându-i sau trântindu-le uşa în nas. Sârbii au făcut pe durii în anii ’90 şi iată unde au ajuns!
E bine să fim fermi, dar să nu devenim caraghioşi. În fond, cine suntem noi? Un ţânţar care-şi încordează muşchii în faţa unui elefant. Ne pricepem de minune să provocăm gâlcevi la finele cărora strigăm ca nişte adevăraţi patrioţi: luaţi-l de pe mine că-l omor!

Combate tare, Rică Venturiano, pardon, Cartianu, dar confundă ţara, vremurile şi situaţiile.

Poate se îndură patronul de la Adevărul şi îl trimite la vreo bursă, peste Ocean, pentru reciclarea fondului afectiv şi a memoriei obiective a domnului editorialist.

Domnule Cartianu, mesajul dumneavoastră este sublim, dar… aplaudabil cel mult pe culoarele Parlamentului din Budapesta.

Calculul eronat vă aparţine!

Ştiţi să număraţi până la 2000?

Cam atâţia militari economiseşte – de ani buni – Pentagonul, prin prezenţa succesivă, de-a lungul vremii, a detaşamentelor naţionale româneşti în teatrele de operaţii ex-iugoslav, irakian şi afgan.

Pe acolo nu a trecut niciun militar ungur!

Pentru cauza libertăţii – susţinută de America şi aliaţii săi – nu a căzut la datorie niciun soldat din subordinea Ministerului Apărării Patriei, de la Buda şi Pesta!

Mesajul actualului preşedinte – care are hibele sale personale, ca lider cu destule umbre, pe plan intern – a fost unul demn.
Pentru ce să fi mers acolo şeful statului român?

Să fie primit câteva minute, ca umilul Marian Lupu, interimarul preşedinte al celui de-al doilea stat românesc, căruia i s-a părut apoi, dintr-un surâs al lui Barack Obama, că acesta parcă-parcă o să vină la Chişinău?

Soarta Transnistriei? Va fi tranşată în dialogul Obama-Medvedev.

Iar a iluziei Ţinutului Secuiesc? În viitoarele memorii ale pensionabilului Victor Orban.

Interesul, pe termen lung, al Statelor Unite este să aibă, în România, aliatul de nădejde de până acum.

Mai ieşiţi la soare, între două editoriale pritocite pe calculator, respiraţi aer curat, căutaţi interlocutori obiectivi, apoi creionaţi un punct de vedere sintetic, acceptabil măcar din perspectiva dorinţei de a reda – nemăsluită – o stare de fapt!

Poate nu ştiaţi…

Viitorul şef al Departamentului Apărării/DoD/Pentagonului este un om care are o relaţie amicală cu şeful statului român – Leon Edward Panetta, în prezent directorul C.I.A., cel ce a supervizat lichidarea, de către echipa SEAL, a lui Osama bin Laden.

Aşa că, preşedintele României are cea mai bună conexiune la Casa Albă.

Dacă vă place văicăreala, privind drobul de sare secuiesc, poate cântaţi la altă masă.

Că în felul acesta, nu o să primiţi prea curând viză pentru o documentare peste Ocean.

Americanii sunt sătui de fraierii lor.

CINE CONDUCE REPUBLICA MOLDOVA?

c5a3ara-moldovei

Iată o întrebare firească, din moment ce vizita vicepreşedintelui Joe Biden nu a făcut decât să confirme zâzania persistentă la nivelul celor trei lideri ai Alianţei pentru Integrare Europeană/A.I.E şi, din păcate, conduita – îmi pare rău, dar asta este situaţia – absolut infantilă, a lui Voronin, dornic să ştie tot Chişinăul că şi-a luat orgoliul în braţe, neparticipând nici el, nici alt emisar al lui, la întâlnirea decidentului numărul 2, în Statele Unite, cu reprezentanţii partidelor parlamentare.

Din moment ce vizita înaltului demnitar american era considerată, la Casa Albă, un semnal clar că Washington-ul sprijină programul de reforme al A.I.E şi aspiraţiile occidentale ale actualei guvernări, fiecare moment de referinţă al programului lui Joe Biden ar fi trebuit să ţină cont de această simbolistică.

Primul moment fiind la aeroportul din Chişinău.

Aici trebuie demontată o iluzie, abil speculată, de comunişti. Sigur că, anul trecut, atunci când a trecut Oceanul, premierul actual al Republicii Moldova a adresat invitaţii oficialilor americani, care au rămas în atenţia acestora, pentru momente alese în funcţie de oportunităţile viitorului.

Numai că turneul actual, prin Europa, al lui Joe Biden, a avut un obiectiv precis. Dialogul la cel mai înalt nivel, la Moscova, pentru a obţine sprijinul tandemului Dmitri Medvedev-Vladimir Putin, în detensionarea situaţiei din Libia. Şi asta i-a reuşit, din moment ce Rusia a stopat exportul de armament către statul libian. Urmând ca, în perioada următoare, să vedem şi alte opţiuni americane sprijinite, explicit sau tacit, de Federaţia Rusă.

Finlanda – care, in integrum, nu a fost niciodată „provincie a URSS”, cum cred unii paraleli cu istoria Europei, de la Chişinău -, precum şi Republica Moldova, au fost trecute în turneu şi pentru a nu alarma opinia publică internaţională, în privinţa unei posibile intervenţii militare a Statelor Unite, despre care să fie detaliat informată doar conducerea Federaţiei Ruse.

Revenind la momentul primirii lui Joe Biden, pe aeroport, normal ar fi fost să fie acolo cei trei lideri ai A.I.E., Marian Lupu, Vlad Filat şi Mihai Ghimpu, ca semn al unităţii lor de acţiune, aşa cum se aşteaptă America să îi vadă în viitor.

Numai că, primul care a dat mâna cu vicepreşedintele american, contrar procedurilor internaţionale de protocol, a fost…ambasadorul S.U.A., mister Chaudhry. O fi el simpatic premierului Vlad Filat, dar locul său era în rândul oficialilor aliniaţi în stânga scării avionului.

Cu tot respectul pentru ex-preşedintele Mihai Ghimpu, care s-a pripit – ne scapă intenţionat motivele – şi a declarat că Joe Biden nu a venit pentru el, Marian Lupu şi Vlad Filat, aş reformula afirmaţia sa: a venit „şi pentru ei”. Asta ca să nu scriu „în mod special pentru aceştia”, deoarece dau semnale clare că Republica Moldova, ca vehicul geopolitic, are… trei viteze pentru mersul înainte şi una pentru sensul opus. Cea din urmă aparţinând lui Voronin.

Şi la discursul, în aer liber, al vicepreşedintelui S.U.A. era de dorit să asiste şi Marian Lupu şi Mihai Ghimpu.

Pentru că, dacă ar fi să stăm strâmb şi să judecăm drept, conform unei logici birocratice, deloc aberante: funcţia executivă a lui Joe Biden, în guvernul american, de adjunct al celui ce este şi liderul miniştrilor S.U.A., respectiv preşedintele S.U.A., ar fi impus ca doar un… vicepremier de la Chişinău să fi fost tot timpul cu vicepreşedintele Americii. Ceea ce, bineînţeles, nu era cazul.

Acum este de domeniul evidenţei că au venit la miting simpatizanţii şi activiştii PLDM. Asta nu este rău. Ci foarte bine. Dar de ce nu au fost prezenţi şi aceia ai celorlalte două partide componente ale A.I.E.?

Era Vlad Filat în campanie electorală, nu ştim noi, şi Joe Biden a venit să îi susţină candidatura?!…

Dincolo de mesajul cald, amical, al vicepreşedintelui superputerii lumii – care nu este deloc un reprezentant de mâna a doua, Joe Biden putând fi, în orice moment, omul care apasă pe butoanele ce trimit spre ţinte clare distrugătoarele rachete nucleare americane -, de „baia de mulţime”, de întâlnirile succesive, separate, organizate cu orgolioşii lideri ai A.I.E., de tămâierile ulterioare ale unor analişti partinici, nu politici, vizând pe actualii guvernanţi de la Chişinău, câteva chestiuni, evitate public, trebuie scrise negru – că aşa şi sunt problemele ţintite de înaltul oaspete – pe alb.

gec_8184

Republica Moldova este pentru America un pas al creării spaţiului integral necesar NATO, pentru a consolida securitatea statelor aliate.

La Departamentul de Stat există o percepţie, mai puţin cunoscută, a celor trei componente ale Alianţei pentru Integrare Europeană. Aceasta ar fi compusă, conform unor experţi în spaţiul ex-sovietic, din:”naţionalişti moldoveni, vorbitori de limbă română” (liberalii lui Mihai Ghimpu), “pragmatişti orientaţi spre afaceri” (simpatizanţii lui Vlad Filat) şi “aripa reformatoare a vechii gărzi a vorbitorilor de limbă rusă” (adepţii lui Marian Lupu).

La Washington D.C. se consideră că – dincolo de inabilitatea de a depăşi blocajul parlamentar, pentru a alege un preşedinte -, liderii A.I.E. au reuşit totuşi să articuleze o viziune a ţării, privind viitorul, care evită, abil, o alegere clară între Moscova şi Bruxelles.

A.I.E. a prezentat perspectivele republicii, la U.E., prin punerea în aplicare a unora dintre reformele necesare alinierii la normele Uniunii Europene, inclusiv asumarea câtorva sacrificii dureroase, pentru a primi sprijinul Fondului Monetar Internaţional, pe timpul crizei economice.

Alianţa pentru Integrare Europeană a luat şi măsuri pragmatice de consolidare a încrederii, pentru a reduce tensiunile cu regiunea separatistă Transnistria, recunoscând că acest conflict prelungit este un obstacol, în continuare, la aspiraţiile europene ale Moldovei.

Provocările la care Republica Moldova va trebui să găsească soluţii, din punctul de vedere al Statelor Unite, nu sunt deloc puţine:

1. identitatea sa – complexă, multietnică;
2. aşezarea acesteia – la o încrucişare istorică a drumurilor utile atât conexiunilor economice, cât şi intenţiilor geopolitice;
3. confruntarea specifică cu problema plecării la muncă, în străinătate, a peste un milion de cetăţeni şi
4. tranzitarea teritoriului naţional de către imigranţi asiatici, doritori să muncească în Europa.

Ţelul sprijinului oferit de S.U.A., celui de-al doilea stat românesc, nu este deloc unul demagogic, ci corespunzător idealurilor promovate constant, de peste Ocean: depăşirea provocărilor enumerate ar putea consolida democraţia din landul dintre Prut şi Nistru, favorizând apariţia unei economii de piaţă prospere.

Aşa ceva nu se obţine cu repetarea unor lozinci, pe holurile parlamentului din Chişinău şi pe micile ecrane. Ci, din punctul de vedere al oficialilor americani, prin combaterea corupţiei endemice, îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei serviciilor guvernamentale, combaterea fermă a traficului de „carne vie” şi a reţelelor locale de crimă organizată.

Este timpul ca toţi liderii A.I.E. să înţeleagă, măcar acum, după vizita lui Joe Biden, că primul partener al Republicii Moldova, de acum înainte, ar trebui să fie S.U.A., singurul stat în măsură să ajute, decisiv, guvernarea de la Chişinău, pentru depăşirea blocajului politic, a dificultăţilor economice şi a monologurilor cunoscute pe tema Transnistriei.

Statele Unite ale Americii, în conlucrare cu partenerii europeni, pot oferi stimulente specifice, dar numai cetăţenii Republicii Moldova, depăşind inteligent divizări generate de pasagere orgolii politice, pot fructifica şansa de a fi devenit, din 11 martie 2011, landul cel mai recent integrat, de facto, din punctul de vedere al Washingtonului, în comunitatea euroatlantică.

O partitură pe care cei trei dirijori ai A.I.E., trebuie să o interpreteze in integrum.
Fără dizarmonii penibile.

~