Posts tagged: MARIAN LUPU

Ţânţarul Grigore Cartianu şi incultura geopolitică


Pe cetăţeanul român Cartianu Grigore l-am văzut o singură dată, în slip – el şi fiinţa însoţitoare – la mare. Venise ca tot omul în concediu. Simplu. Modest. Tăcut.

Fără să pretindă ca lumea să se minuneze de apariţia sa. Să îl aplaude frenetic. Şi apoi să năvălească la chioşcurile de ziare pentru a cumpăra, într-un extaz inguidibil, buşificator şi bilibizdrocizant, fasciculele tabloide etichetate empiric Adevărul. Doar unii ştiind al cui este…

L-am urmărit apoi, amuzat, cum se zbenguia, cu un entuziasm infantil, în faţa camerei de televiziune, cu care dorea să reconstituie filmul trădării şi arestării ultimului preşedinte al Republicii Socialiste România.

Atât de încântat era de isprava sa, încât nu observa, ca orice amator în presa profesionistă, că i se sugerau trasee şi interlocutori ce conveneau, aceştia fiind dispuşi să recite, din nou, mărturii de doi bani, fie şi pentru a rămâne chipul lor în arhiva unei televiziuni ce accepta serialul de făcături comice, doar de dragul de a atrage, cu orice preţ, telespectatori naivi.

Când i-a apărut cartea pe tejghelele cu ziare nevândute mi-a fost pur şi simplu milă, atât de autorul acesteia, cât şi de cel ce a investit bani într-o poveste nedigerabilă nici de copiii acestui deceniu.

Brusc descopăr că marele editor şef al ziarului menţionat se pricepe şi la…geopolitică. Hopa Mitică!

Cam mult, pentru domnia sa. Dar dacă a intrat singur în acest areal, merită atenţia cuvenită.

Deci, cetăţeanul român Cartianu Grigore era în pană de subiecte, pentru editorialele pe care şi le (re)citeşte singur, până descoperă altă temă, şi deodată s-a luminat, prin găsirea unui titlu electrizant, propozabil a fi citibil de sute de mii de căutători ai adevărului pierdut în societatea noastră.

Titlul genial (pentru el) fiind: Băsescu şi-a încordat muşchii de ţânţar în faţa lui Obama.

L-a atacat pe preşedintele ţării? O banalitate, nu o temeritate, după 1989.

Ridicolul situaţiei este că s-a pronunţat asupra unei opţiuni de politică externă, în care Grigore Cartianu este exact Habarnam în …Statele Unite ale Americii.

Păi cum altfel poate fi catalogată naivitatea editorialistului – asta ca să fiu diplomat – care scrie cu emfază: cred că şeful statului a făcut o imensă greşeală boicotând reuniunea şefilor de stat din Europa Centrală şi de Est, găzduită de Varşovia şi avându-l ca invitat special pe preşedintele Statelor Unite ale Americii, Barack Obama.

Serios? I-auzi brâul!

După ce a oferit conaţionalilor săi versiunea proprie, a loviturii de stat, din decembrie 1989, (i)luminatul Cartianu îşi învaţă concetăţenii şi niţică…geopolitică!

Peste poate, coane Grigore!

Chiar dacă tot mătăluţă ai scris, cu o înverşunare demnă de o cauză mai bună:
Preşedinţia României consideră că, jucând tare în problema Kosovo, transmite un mesaj ferm spre Vest. Un mesaj cu bătaie spre Transnistria şi spre ţinutul secuiesc, zone tentate să încerce, într-un viitor incert, aventuri precum cea testată deja de Kosovo. Este un calcul cât se poate de greşit. Experienţa ne învaţă că soarta unei ţări mici sau a unei regiuni este stabilită de marile puteri ale lumii. Aşa s-a întâmplat şi cu Transilvania, cu Basarabia, Bucovina şi Cadrilaterul în zorii celui de-al Doilea Război Mondial sau la sfârşitul său, aşa se va întâmpla şi în viitor. Inclusiv soarta Kosovo a fost deja stabilită de marile puteri, indiferent dacă suntem noi de acord sau nu. Drept urmare, înţelept ar fi să ne apărăm interesele discutând cu mai marii lumii, nu boicotându-i sau trântindu-le uşa în nas. Sârbii au făcut pe durii în anii ’90 şi iată unde au ajuns!
E bine să fim fermi, dar să nu devenim caraghioşi. În fond, cine suntem noi? Un ţânţar care-şi încordează muşchii în faţa unui elefant. Ne pricepem de minune să provocăm gâlcevi la finele cărora strigăm ca nişte adevăraţi patrioţi: luaţi-l de pe mine că-l omor!

Combate tare, Rică Venturiano, pardon, Cartianu, dar confundă ţara, vremurile şi situaţiile.

Poate se îndură patronul de la Adevărul şi îl trimite la vreo bursă, peste Ocean, pentru reciclarea fondului afectiv şi a memoriei obiective a domnului editorialist.

Domnule Cartianu, mesajul dumneavoastră este sublim, dar… aplaudabil cel mult pe culoarele Parlamentului din Budapesta.

Calculul eronat vă aparţine!

Ştiţi să număraţi până la 2000?

Cam atâţia militari economiseşte – de ani buni – Pentagonul, prin prezenţa succesivă, de-a lungul vremii, a detaşamentelor naţionale româneşti în teatrele de operaţii ex-iugoslav, irakian şi afgan.

Pe acolo nu a trecut niciun militar ungur!

Pentru cauza libertăţii – susţinută de America şi aliaţii săi – nu a căzut la datorie niciun soldat din subordinea Ministerului Apărării Patriei, de la Buda şi Pesta!

Mesajul actualului preşedinte – care are hibele sale personale, ca lider cu destule umbre, pe plan intern – a fost unul demn.
Pentru ce să fi mers acolo şeful statului român?

Să fie primit câteva minute, ca umilul Marian Lupu, interimarul preşedinte al celui de-al doilea stat românesc, căruia i s-a părut apoi, dintr-un surâs al lui Barack Obama, că acesta parcă-parcă o să vină la Chişinău?

Soarta Transnistriei? Va fi tranşată în dialogul Obama-Medvedev.

Iar a iluziei Ţinutului Secuiesc? În viitoarele memorii ale pensionabilului Victor Orban.

Interesul, pe termen lung, al Statelor Unite este să aibă, în România, aliatul de nădejde de până acum.

Mai ieşiţi la soare, între două editoriale pritocite pe calculator, respiraţi aer curat, căutaţi interlocutori obiectivi, apoi creionaţi un punct de vedere sintetic, acceptabil măcar din perspectiva dorinţei de a reda – nemăsluită – o stare de fapt!

Poate nu ştiaţi…

Viitorul şef al Departamentului Apărării/DoD/Pentagonului este un om care are o relaţie amicală cu şeful statului român – Leon Edward Panetta, în prezent directorul C.I.A., cel ce a supervizat lichidarea, de către echipa SEAL, a lui Osama bin Laden.

Aşa că, preşedintele României are cea mai bună conexiune la Casa Albă.

Dacă vă place văicăreala, privind drobul de sare secuiesc, poate cântaţi la altă masă.

Că în felul acesta, nu o să primiţi prea curând viză pentru o documentare peste Ocean.

Americanii sunt sătui de fraierii lor.

CINE CONDUCE REPUBLICA MOLDOVA?

c5a3ara-moldovei

Iată o întrebare firească, din moment ce vizita vicepreşedintelui Joe Biden nu a făcut decât să confirme zâzania persistentă la nivelul celor trei lideri ai Alianţei pentru Integrare Europeană/A.I.E şi, din păcate, conduita – îmi pare rău, dar asta este situaţia – absolut infantilă, a lui Voronin, dornic să ştie tot Chişinăul că şi-a luat orgoliul în braţe, neparticipând nici el, nici alt emisar al lui, la întâlnirea decidentului numărul 2, în Statele Unite, cu reprezentanţii partidelor parlamentare.

Din moment ce vizita înaltului demnitar american era considerată, la Casa Albă, un semnal clar că Washington-ul sprijină programul de reforme al A.I.E şi aspiraţiile occidentale ale actualei guvernări, fiecare moment de referinţă al programului lui Joe Biden ar fi trebuit să ţină cont de această simbolistică.

Primul moment fiind la aeroportul din Chişinău.

Aici trebuie demontată o iluzie, abil speculată, de comunişti. Sigur că, anul trecut, atunci când a trecut Oceanul, premierul actual al Republicii Moldova a adresat invitaţii oficialilor americani, care au rămas în atenţia acestora, pentru momente alese în funcţie de oportunităţile viitorului.

Numai că turneul actual, prin Europa, al lui Joe Biden, a avut un obiectiv precis. Dialogul la cel mai înalt nivel, la Moscova, pentru a obţine sprijinul tandemului Dmitri Medvedev-Vladimir Putin, în detensionarea situaţiei din Libia. Şi asta i-a reuşit, din moment ce Rusia a stopat exportul de armament către statul libian. Urmând ca, în perioada următoare, să vedem şi alte opţiuni americane sprijinite, explicit sau tacit, de Federaţia Rusă.

Finlanda – care, in integrum, nu a fost niciodată „provincie a URSS”, cum cred unii paraleli cu istoria Europei, de la Chişinău -, precum şi Republica Moldova, au fost trecute în turneu şi pentru a nu alarma opinia publică internaţională, în privinţa unei posibile intervenţii militare a Statelor Unite, despre care să fie detaliat informată doar conducerea Federaţiei Ruse.

Revenind la momentul primirii lui Joe Biden, pe aeroport, normal ar fi fost să fie acolo cei trei lideri ai A.I.E., Marian Lupu, Vlad Filat şi Mihai Ghimpu, ca semn al unităţii lor de acţiune, aşa cum se aşteaptă America să îi vadă în viitor.

Numai că, primul care a dat mâna cu vicepreşedintele american, contrar procedurilor internaţionale de protocol, a fost…ambasadorul S.U.A., mister Chaudhry. O fi el simpatic premierului Vlad Filat, dar locul său era în rândul oficialilor aliniaţi în stânga scării avionului.

Cu tot respectul pentru ex-preşedintele Mihai Ghimpu, care s-a pripit – ne scapă intenţionat motivele – şi a declarat că Joe Biden nu a venit pentru el, Marian Lupu şi Vlad Filat, aş reformula afirmaţia sa: a venit „şi pentru ei”. Asta ca să nu scriu „în mod special pentru aceştia”, deoarece dau semnale clare că Republica Moldova, ca vehicul geopolitic, are… trei viteze pentru mersul înainte şi una pentru sensul opus. Cea din urmă aparţinând lui Voronin.

Şi la discursul, în aer liber, al vicepreşedintelui S.U.A. era de dorit să asiste şi Marian Lupu şi Mihai Ghimpu.

Pentru că, dacă ar fi să stăm strâmb şi să judecăm drept, conform unei logici birocratice, deloc aberante: funcţia executivă a lui Joe Biden, în guvernul american, de adjunct al celui ce este şi liderul miniştrilor S.U.A., respectiv preşedintele S.U.A., ar fi impus ca doar un… vicepremier de la Chişinău să fi fost tot timpul cu vicepreşedintele Americii. Ceea ce, bineînţeles, nu era cazul.

Acum este de domeniul evidenţei că au venit la miting simpatizanţii şi activiştii PLDM. Asta nu este rău. Ci foarte bine. Dar de ce nu au fost prezenţi şi aceia ai celorlalte două partide componente ale A.I.E.?

Era Vlad Filat în campanie electorală, nu ştim noi, şi Joe Biden a venit să îi susţină candidatura?!…

Dincolo de mesajul cald, amical, al vicepreşedintelui superputerii lumii – care nu este deloc un reprezentant de mâna a doua, Joe Biden putând fi, în orice moment, omul care apasă pe butoanele ce trimit spre ţinte clare distrugătoarele rachete nucleare americane -, de „baia de mulţime”, de întâlnirile succesive, separate, organizate cu orgolioşii lideri ai A.I.E., de tămâierile ulterioare ale unor analişti partinici, nu politici, vizând pe actualii guvernanţi de la Chişinău, câteva chestiuni, evitate public, trebuie scrise negru – că aşa şi sunt problemele ţintite de înaltul oaspete – pe alb.

gec_8184

Republica Moldova este pentru America un pas al creării spaţiului integral necesar NATO, pentru a consolida securitatea statelor aliate.

La Departamentul de Stat există o percepţie, mai puţin cunoscută, a celor trei componente ale Alianţei pentru Integrare Europeană. Aceasta ar fi compusă, conform unor experţi în spaţiul ex-sovietic, din:”naţionalişti moldoveni, vorbitori de limbă română” (liberalii lui Mihai Ghimpu), “pragmatişti orientaţi spre afaceri” (simpatizanţii lui Vlad Filat) şi “aripa reformatoare a vechii gărzi a vorbitorilor de limbă rusă” (adepţii lui Marian Lupu).

La Washington D.C. se consideră că – dincolo de inabilitatea de a depăşi blocajul parlamentar, pentru a alege un preşedinte -, liderii A.I.E. au reuşit totuşi să articuleze o viziune a ţării, privind viitorul, care evită, abil, o alegere clară între Moscova şi Bruxelles.

A.I.E. a prezentat perspectivele republicii, la U.E., prin punerea în aplicare a unora dintre reformele necesare alinierii la normele Uniunii Europene, inclusiv asumarea câtorva sacrificii dureroase, pentru a primi sprijinul Fondului Monetar Internaţional, pe timpul crizei economice.

Alianţa pentru Integrare Europeană a luat şi măsuri pragmatice de consolidare a încrederii, pentru a reduce tensiunile cu regiunea separatistă Transnistria, recunoscând că acest conflict prelungit este un obstacol, în continuare, la aspiraţiile europene ale Moldovei.

Provocările la care Republica Moldova va trebui să găsească soluţii, din punctul de vedere al Statelor Unite, nu sunt deloc puţine:

1. identitatea sa – complexă, multietnică;
2. aşezarea acesteia – la o încrucişare istorică a drumurilor utile atât conexiunilor economice, cât şi intenţiilor geopolitice;
3. confruntarea specifică cu problema plecării la muncă, în străinătate, a peste un milion de cetăţeni şi
4. tranzitarea teritoriului naţional de către imigranţi asiatici, doritori să muncească în Europa.

Ţelul sprijinului oferit de S.U.A., celui de-al doilea stat românesc, nu este deloc unul demagogic, ci corespunzător idealurilor promovate constant, de peste Ocean: depăşirea provocărilor enumerate ar putea consolida democraţia din landul dintre Prut şi Nistru, favorizând apariţia unei economii de piaţă prospere.

Aşa ceva nu se obţine cu repetarea unor lozinci, pe holurile parlamentului din Chişinău şi pe micile ecrane. Ci, din punctul de vedere al oficialilor americani, prin combaterea corupţiei endemice, îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei serviciilor guvernamentale, combaterea fermă a traficului de „carne vie” şi a reţelelor locale de crimă organizată.

Este timpul ca toţi liderii A.I.E. să înţeleagă, măcar acum, după vizita lui Joe Biden, că primul partener al Republicii Moldova, de acum înainte, ar trebui să fie S.U.A., singurul stat în măsură să ajute, decisiv, guvernarea de la Chişinău, pentru depăşirea blocajului politic, a dificultăţilor economice şi a monologurilor cunoscute pe tema Transnistriei.

Statele Unite ale Americii, în conlucrare cu partenerii europeni, pot oferi stimulente specifice, dar numai cetăţenii Republicii Moldova, depăşind inteligent divizări generate de pasagere orgolii politice, pot fructifica şansa de a fi devenit, din 11 martie 2011, landul cel mai recent integrat, de facto, din punctul de vedere al Washingtonului, în comunitatea euroatlantică.

O partitură pe care cei trei dirijori ai A.I.E., trebuie să o interpreteze in integrum.
Fără dizarmonii penibile.

ACUM, VORONIN ARE DREPTATE…

Nimic nou, pe frontul declaraţiilor politice în capitala celui de-al doilea stat românesc.

După furtuna caracteristică oricărei campanii electorale, s-a aşternut tradiţionala linişte patriarhală la Chişinău.

Cele patru formaţiuni politice parlamentare au intrat în arena supremului forum politic decizional, rezultat în urma alegerilor libere.

Liderii Partidului Democrat nu mai sunt misterioşi. Ci, cu surâsul omniprezent, al victoriei decisive, pe chipurile lor, aureolate de propulsarea şefului acestei formaţiuni politice pe fotoliul ce asigură girarea cârmei statului. Şi ca tacâmul să fie complet, preşedintele de onoare al democraţilor, până mai ieri îngândurat, se confesa acum, fătucelor responsabile cu întrebări stupide, despre zilele petrecute la schi, în România. Incredibil, dar adevărat.

Laborioşi, coechipierii premierului sunt parcă mai atenţi la noua repartiţie a posturilor ministeriale. De altfel, în presa de la Moscova, pe 12 ianuarie se anunţa acceptarea de către Parlamentul Republicii Moldova a demisiei colective a guvernului ce a condus ţara până acum. Nu oricum. Ci cu însoţirea ştirii de o fotografie dinamică a premierului Vlad Filat, semn că Moscova speră într-o colaborare fructuoasă cu Chişinăul.

3highres_00000401880909 FILAT

Cititorii ruşi sunt informaţi că noul guvern, condus tot de Filat, va avea în componenţă o bună parte din foştii titulari ai portofoliilor ministeriale şi va continua să aplice programul aprobat în septembrie 2009, intitulat „Integrare Europeană: Libertate, Democraţie, Prosperitate”. Deci, Moscova a înţeles translaţia, înceată, dar ireversibilă, a celui de-al doilea stat românesc, din spaţiul vetust al Comunităţii Statelor teoretic Independente, în cel competitiv al Uniunii Europene.

În tabăra sută la sută liberală se trăieşte din amintiri şi speranţe. Un remember colectiv fiind nonconformismul şi temeritatea fostului preşedinte interimar al Republicii Moldova. Nu doar cel mai surprinzător şi demn interlocutor al Moscovei, la Chişinău, ci şi unul dintre politicienii privit cu o firească uimire şi simpatie în Occident, al cărui impact public asupra conaţionalilor săi a fost recunoscut prin decernarea unor premii pe cât de simbolice, pe atât de semnificative.

O iluzie amendabilă este aceea a repetării publice obsesive a înţelegerii dintre liderii Alianţei pentru Integrarea Europeană/A.I.E., conform căreia fostul preşedinte interimar ar urma să conducă legislativul de la Chişinău, după alegerea preşedintelui Republicii Moldova. Intenţie onorabilă, dar, după cum realitatea a înfrânt deseori dorinţa, între Prut şi Nistru, până la materializarea acesteia mai este cale lungă!

De data asta, cu toată pofta de retaliere a A.I.E., recunoscută indirect de Vlad Filat, oleacă de dreptate are şi Vladimir Voronin.

untitled

Indiferent câte păcate politice a făptuit până acum şi cu ce efecte negative a condus republica, prin voturile liber exprimate ale unei părţi importante dintre cetăţenii Republicii Moldova, domnul Voronin este şeful partidului de opoziţie, cu o reprezentare deloc neglijabilă în parlament.

Iată de ce iniţial m-a amuzat, apoi m-a pus pe gânduri, jurnalistul care mai că îl soma, pur şi simplu, pe Vladimir Voronin, ca să cedeze voturile necesare, din partida comuniştilor, pentru a fi ales noul preşedinte al ţării şi a fi astfel evitate noi alegeri parlamentare.

Cu tot respectul, pentru distinsul cronicar, aşa ceva nu are nimic în comun cu o democraţie adevărată.

Dacă va fi validată, de viaţă, convingerea lui Voronin, că niciun parlamentar comunist nu va trăda linia partidului său, la alegerea preşedintelui ţării, atunci tot răul produs va fi spre binele Republicii Moldova, care acum parcă ar vrea să rămână în C.S.I., parcă o ia spre UE…

Numai că vremea jumătăţilor de măsură a cam trecut în Europa. Un areal imun la obiceiul „un pas înainte, doi înapoi”, tipic ultimului an de guvernare.

Din acest punct de vedere, Serafim Urechean nu trebuie pus la colţ, atunci când semnalează că actuala formulă a A.I.E. ar putea supravieţui doar un an de zile.

Pentru că una este împărţirea funcţiilor, alta trecerea la reformele aşteptate la Bruxelles. Unele măsuri fiind, în mod obiectiv, de pe acum, impopulare.

Zarurile electoratului au indicat câştigătorii la alegerile parlamentare. Dar un adevărat învingător nu îşi lasă adversarul în ţărână, umilit şi supus oprobiului public. Ci îi întinde o mână, mai ales atunci când interesul naţional o cere.

Dialogul, oricât de dificil şi lung ar fi acesta, fiind tipic democraţiei reale.

Nu dihonia.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE PRIMARUL GENERAL AL CHIŞINĂULUI

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

mihai_ghimpu_imagine1

Epoca, de graţie, a lui Mihai Ghimpu, s-a încheiat. Trist. Dar adevărat.
Frumoasă. Curajoasă. Demnă. Umană.
Cu un semnal uluitor:
”Dă Domnul, Doamne, să fie toţi ca el!”.
Dar… nu vor fi.

Îi dau, acum, dreptate lui Vladimir/Vlad Filat care spunea, într-o emisiune de televiziune, cu calm, relaxat: ”Eu îl înţeleg pe Marian Lupu…”

Dar mesajul premierului Filat a fost primit, cu ostilitate, de echipa electorală a celui care, precum Ion Iliescu, în România, trebuia să fie următorul… primar general al oraşului Chişinău.

Am greşit? Nu. Primarul capitalei ex-republicii sovietice, dintre Prut şi Nistru este, încă, Dorin Chirtoacă. Acuzabil de multe. Inclusiv de pasivitate, la referendumul prezidenţial! Oare de ce?!…

Primarul general din Chişinău, este mai marele peste gubernia lui Plahotniuc, Excelenţa Sa, Maaaaaaaaaaaaaarian Lupu!

marian-lupu

O jignire? Nicidecum!

Ne uităm la cifre?

Populaţia reală a fostei republici sovietice dintre Prut şi Nistru – teritoriu răpit, samavolnic, după o înţelegere laşă, cu naziştii, prin forţa armelor şi superioritatea numerică a Armatei Roşii/Sovietice – este, conform datelor oficiale, de aproximativ, 3.564.000 locuitori. Corect?

Aici nu sunt incluşi cei 555.347 locuitori ai Transnistriei.

Nici nu este cazul.

Rusia are dreptate!

Transnistria nu a fost – niciodată! – teritoriu românesc.

Şi nu discutăm perioada, controversată, a celui de-al Doilea Război Mondial.

Federaţia Rusă, preşedintele Dmitri Medvedev şi premierul Vladimir Putin au tot dreptul, istoric, să reconfigureze viitorul unui teritoriu care a fost, este şi va fi rusesc.

Dar, asta nu îi conferă, primarului general din Chişinău – cu tot entuziasmul reîntoarcerii sale, la manşa aeronavei, teoretic europene, simbolic ştampilată MD. – dreptul de a călca în străchini.

De ce primar general?

Domnule Marian Lupu, am câteva veşti nedorite pentru auzul/ audienţa/ senectutea dumneavoastră. Le luăm pe rând?

Pentru început ar fi câteva date oficiale:” Populația de 1.944.367 de locuitori, la 1 ianuarie 2009, face ca Bucureștiul să fie al șaselea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. La acestea se adaugă faptul că localitățile din preajma orașului, care vor face parte din viitoarea Zonă Metropolitană, însumează o populație de aproximativ 430.000 de locuitori”.

Ce înţelegem din acest enunţ?

Cu tot respectul, în România sunteţi… egalul lui Sorin Oprescu, primarul general, al metropolei europene numită Bucureşti.

Un primar. Şi atât.

Dar Mihai Ghimpu?

El era un simbol!

Curat. Credibil. Cu o căldură sufletească care nu a mai fost, şi nici nu va mai fi, multă vreme, în gubernia lui Plahotniuc. Am greşit?

Mă scuzaţi!

O secundă am mai avut iluzia că firmanul de premier l-a primit cel mai cinstit om de afaceri, mândria existenţei dumneavoastre politice, şansa nereîntoarcerii la comunişti, capul de pod al Răsăritului modern la Chişinău – europeanul vice, de la noul Parlament, Luminăţia Sa, Plahotniuc. Iluzia. Dar nu şi convingerea…

Următoarea veste, într-adevăr proastă, este că aţi comis prima greşeală strategică, în scurtul dumneavoastră mandat. Ultimul.

Aţi pomenit – sau mi s-a părut? – de prelungirea Tratatului cu Rusia Imperială?

Cât de naiv sunteţi, Excelenţă!

Pot să vă dau un sfat? Mă scuzaţi. O sugestie?

Rog, respectuos, să solicitaţi o informare, în flux continuu, privind relaţia Chinei, cu Statele Unite ale Americii.

Exact. Nu a Republicii Moldova.

Îmi îngăduiţi o întrebare?

Păi, zic şi eu, dacă ditamai preşedintele Republicii Populare Chineze, Excelenţa Sa, Hu Jintao, se duce, cu inima strânsă, la Washington D.C., pe 19 ianuarie a.c., unde va fi primit, cu fast, la Casa Albă, dar va fi luat ulterior la întrebări, dure, vizând situaţia din Peninsula Coreea, aprecierea nefirească a yuanului, în raport cu dolarul şi ofensiva comercială a mărfurilor chineze, pe piaţa internă americană, întreb şi eu, ca Rică Venturiano, pe ce vă bazaţi când credeţi că Uniunea Europeană – care nu are nici în clin, nici în mânecă, cu Comunitatea Statelor Independente -, va tolera prelungirea tratatului stalinist cu Kremlinul?

Sau aveţi iluzia, de sorginte oarecum… democrată, că o să mai aveţi parte de două mandate, la Chişinău, garantate, în acest mod, de Uniunea Fostelor State Sovietice?

Lista veştilor reale, nu bune, ci negative, continuă. Pentru dumneavoastră.

Aţi mizat pe slăbiciunea României?

Pentru consilierea exclusivă a dumneavoastră am să vă redau, din memorie, un dialog între un ofiţer român şi un înalt decident militar din comandamentul american situat în Florida, în localitatea la Tampa:

“- Câţi militari profesionişti aveţi rulaţi, prin teatrele de operaţii?

– Oficial?

– Real.

– Peste 10.000.

– Cu ei, în câte ore preluaţi controlul Budapestei?

– Fără intervenţia unor terţe ţări…în 24 de ore.

– În total?

– Da. Şi fără victime colaterale.

– Dar, teoretic, simulând situaţia, câte ore ar trebui trupelor române pentru a prelua controlul… Sofiei?

– Real?

– Da.

– Mai puţin de 24 de ore. Cu condiţia ca Forţele Terestre Române să nu fie obligate să acţioneze pe două direcţii ofensive…

– Domnule colonel, ipotetic, între noi, dacă Occidentul ar agrea, tacit, eliberarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, de cât timp aţi avea nevoie…

– Este o provocare? Nu am mandat pentru un asemenea răspuns.

– Este doar o estimare. Eu sunt în posesia prognozei Comandamentului Central American – CENTCOM.

– Nu am mandat să mă pronunţ.

– Totuşi…sunteţi un om capabil…

– Sunt conştient că dialogul nostru este înregistrat…

– Bună gluma. În cât timp?

– …

– Aştept…

– Ca de la militar, la militar?

– Da.

– Contând pe sprijinul oficial al partenerului strategic?

– Da!

– Cu titlu personal, fără să implic ţara mea…

– Da…

– În cinci ore.

– Toată Basarabia?

– Domnule general! Sunt fraţii noştri! Iar Armata României nu este forţă de ocupaţie, precum cea sovietică…”

Vestea bună, pentru preşedintele interimar Marian Lupu, este că generaţia tânără din România refuză să se raporteze la landul dintre Prut şi Nistru ca la altceva decât la un areal unde junele îşi doresc o noapte de dragoste cu Vladimir Putin, iar bărbaţii, de la oraş, un post în structura KGB/FSB!…

României de azi, în termeni reali, “i se fâlfâie” nu numai de Basarabia, ci şi de Franţa coruptului preşedinte Nicolas Paul Stéphane Sárközy Nagy Bócsai.

Vestea rea, pentru rusofilii, din Chişinău, este că exact peste şase luni, Barack Obama, preşedintele Statelor Unite, va trebui să dea satisfacţie republicanilor, care au o reprezentare dominantă în Congresul S.U.A..

Vrea Obama al doilea mandat prezidenţial?!

Precum Marian Lupu primul an de interimar…

Atunci va fi vremea marilor alegeri!

Intervenţie militară în Iran, sau retragere “benevolă” a preşedintelui Ahmadinejad, de la şefia statului Iranian? Aprecierea progresivă a yuanului – moneda naţională chineză – sau măsuri economice dure, împotriva Chinei, adoptate de majoritatea republicană, din Congresul SUA?…

Bun!

Şi Republica Moldova?

Mă rog pentru clipa în care „vulturii republicani” vor mandata pe ambasadorul american, în Consiliul de Securitate al O.N.U. să afirme:

– Aşa cum Republica Democratică Germană s-a integrat în Germania actuală, aşa şi Republica Moldova se va putea uni cu România. Se opune cineva?…

MANDATUL LUI MARIAN LUPU

Marian Lupu la EU1

Jocul la două capete, care a marcat viaţa politică internă a Republicii Moldova, s-a încheiat.

Consiliul Naţional al Partidului Democrat a decis, cu o majoritate confortabilă de voturi, o coaliţie cu PL şi PLDM.

Aparent, jocul menţionat a fost doar strategia inteligentă, pentru negocieri evident dificile, ale formaţiunii politice coagulate de Marian Lupu, după desprinderea din partidul lui Vladimir Voronin.

Practic, o asemenea modalitate, de a găsi tacit opţiunea cea mai bună, reflectă un mod de a fi al societăţii actuale dintre Prut şi Nistru. Una bombardată atât din Răsărit, cât şi din Occident, cu ştiri, opinii, presiuni, vizite, declaraţii vizând fie menţinerea în zona conservatoare, autocratică, cu o democraţie mimată, a Comunităţii Statelor (teoretic) Independente, fie schimbarea de macaz, prin decizia de integrare în Uniunea Europeană.

Dacă ne focalizăm atenţia asupra politicianului Marian Lupu, din respect pentru adevăr, trebuie să admitem că strategia lui a fost rodul experienţelor personale, nefericite, prin care a trecut în ultimul an.

Începând cu momentul nealegerii sale, în 2009, ca preşedinte al republicii. Continuând cu neconsultarea sa privind o serie de decizii unilaterale ale liderilor A.I.E., care ocupau deja primele două poziţii în ierarhia administraţiei de stat.

La referendumul din toamnă, Marian Lupu a experimentat prima oară jocul dublu. Oficial a pledat pentru un vot favorabil. Practic nu a apăsat pe pedala de acceleraţie a maşinii de propagandă a P.D., dintr-un motiv realist.

Lunile de guvernare, ale Alianţei pentru Integrarea Europeană au creat un avantaj imagologic neaşteptat, pentru comunişti, datorită neînţelegerilor vizibile dintre liderii partidelor pro-Europa.

Eventualele alegeri prezidenţiale nu ar fi limpezit apele, existând chiar riscul victoriei candidatului comunist.

Nici cursa electorală pentru alegerea noului parlament nu a produs mutaţii majore. Diminuarea numărului alegătorilor care au optat pentru formaţiunea lui Vladimir Voronin nu a fost rezultatul campaniilor separate ale PL, PLDM, PD şi AMN. Ci a înţelegerii, de către votanţi, a noii realităţi în care evoluează al doilea stat românesc.

După decizia Summitului NATO, din Portugalia, de a asigura securitatea Republicii Moldova, în mod practic, spaţiul comunităţii euroatlantice s-a extins până la Nistru.

Pornind de la această situaţie nouă, pe care Moscova nu a contestat-o şi o respectă, evident tacit, noul preşedinte al Parlamentului de la Chişinău ar fi de dorit să întreprindă prima vizită, peste hotare, în 2011, la Bruxelles, la Cartierul General al NATO.

Iar dacă este într-adevăr adeptul echilibrului în politică, la reîntoarcerea spre casă să facă o escală la Bucureşti, ca expresie a consensului liderilor noii variante a A.I.E., de continuare a apropierii fireşti, dintre cele două state româneşti, Republica Moldova având în România un aliat de nădejde în procesul de integrare în Uniunea Europeană.

O întâlnire ulterioară, la Moscova, cu preşedintele Dmitri Medvedev s-ar face de pe alte poziţii, comparabile, teoretic, cu acelea ale statelor baltice.

La niciuna dintre aceste trei vizite, necesare consolidării evoluţiei democratice a landului dintre Prut şi Nistru, ceilalţi lideri ai alianţei refăcute, Mihai Ghimpu şi Vlad Filat nu s-ar opune cu un veto.

Sigur că nu doar întâlnirile în sine consolidează noua putere de la Chişinău. Ci şi mesajele transmise cu aceste ocazii.

La Bruxelles, în necesarul dialog cu secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, mesajul aşteptat de conducerea Alianţei nu este cel de menţinere a neutralităţii Republicii Moldova.

Ci de obţinere a unei „foi de parcurs”, pentru o integrare viitoare în alianţa care deja garantează securitatea europenilor dintre Prut şi Nistru.

După cum, la Bucureşti, întâlnirea cu preşedintele României, este una care ar putea fi finalizată şi prin reiterarea publică a adevărului istoric – cei doi dezirabili interlocutori vorbesc aceeaşi limbă europeană, româna.

Şi la Moscova, Dmitri Medvedev aşteaptă mesajul unui stat care respectă Federaţia Rusă, reciprocitatea nefiind o concesie a Moscovei, ci un act de conduită europeană. Atent monitorizată la Bruxelles şi la Washington D.C.

Asemenea demersuri de politică externă sunt necesare derulării, fără convulsii create artificial, a vieţii politice interne. Dar şi confirmării, pe plan internaţional, în metropole europene importante pentru politicienii de la Chişinău, a unor opţiuni asumate public de A.I.E., care nu trebuie doar declarate, ci şi materializate.

A se mai observa o mică diferenţă.

În timp ce un anumit nivel de decizie de la Moscova miza pe o derutare evidentă a presei de la Chişinău, care, într-o anumită măsură, a rămas captivă timorării faţă de puterea de la Răsărit, peste Ocean, Casa Albă a adoptat politica „low profile”, prin care ambasadorul american în Republica Moldova nu s-a expus mediatizării, dar a avut negocieri extrem de eficiente. Cu o finalitate pozitivă pentru viitorul cetăţenilor moldoveni.

Ghimpu a fost preşedinte un an, iar Filat două zile.

Marian Lupu va avea (sau nu) un mandat întreg, în funcţie de modul în care va înţelege să respecte complexitatea alianţei politice reeditate şi priorităţile naţionale ale celui de-al doilea stat românesc.

Echilibru în politică înseamnă şi recunoaşterea noilor realităţi în care evoluează acum Republica Moldova – de la Est spre Vest.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

GUBERNIA LUI PLAHOTNIUC

Fondatorul website-ului „WikiLeaks”, Julian Assange, ar trebui nominalizat pentru Premiul Nobel, conform unei surse din Kremlin, invocată de agenţia RIA Novosti.

O explicaţie pentru care Dmitri Medvedev a lansat, cu eleganţă, un asemenea semnal public, ar putea fi postarea pe site-ul menţionat a planurilor Alianţei Nord-Atlantice de a apăra Estonia, Letonia şi Lituania, de orice atac posibil din partea Rusiei.

La câteva ore distanţă, după mediatizarea intenţiei preşedintelui Medvedev, Dmitri Rogozin, diplomatul Moscovei acreditat la Cartierul general al NATO, a solicitat o confirmare sau o dezminţire a celor publicate de „WikiLeaks”, în legătură cu protecţia „manu militari” a statelor baltice, pornind de la ipoteza că Rusia ar putea fi agresorul tentat să le ocupe, din nou.

Un purtător de cuvânt al NATO a replicat sec, dar ferm. Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic şi Federaţia Rusă nu sunt inamici. Dar Alianţa – nota bene! – este întotdeauna gata să îşi apere membrii săi, inclusiv ţările baltice.

Aceste reacţii s-au succedat în ultimele 72 de ore. Şi au relevanţa lor. Pentru că dau un sens nou şi declaraţiei secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, de la Summitul Alianţei desfăşurat recent în Portugalia.

După cum se ştie, atunci, la Lisabona, Rasmussen a afirmat, în premieră, fără niciun echivoc, că NATO va asigura securitatea fostelor republici sovietice, Moldova şi Georgia.

În traducere liberă, orice acţiune militară străină declanşată din stânga Nistrului, sau din Abhazia şi Osetia va genera o reacţie de anihilare a agresiunii, indiferent cine o va declanşa şi de ce pretexte şi forţe militare se va folosi.

Din acest punct de vedere, cine susţine, la Chişinău, o variantă opusă opţiunii pro-Vest, de integrare în Uniunea Europeană, va fi, în câteva luni, fără niciun viitor politic în cel de-al doilea stat românesc.

Luând în calcul varianta cea mai neagră, pe termen scurt, pentru Republica Moldova, de revenire, la diferite paliere ale puterii în stat, a reprezentanţilor celor care au votat pentru partidul comunist şi pentru formaţiunea politică desprinsă din acesta, reacţia, într-o asemenea situaţie, a comunităţii euro-atlantice, va fi una singură. Cu ecou la Mocova. Susţinerea necesităţii organizării de noi alegeri parlamentare.

Faptul că se invocă acum democraţia, ca motiv de balansare spre stânga, a opţiunilor alegătorilor, prin dorita alăturare a echipei lui Vladimir Voronin, de aceea a lui Marian Lupu, poate fi un succes, de numai câteva luni, a forţelor conservatoare de la Chişinău.

Republica Moldova nu are şi nici nu va avea soarta Kârghistanului. Dar va mai trece printr-o perioadă de frământări social-politice, dezastruoase pentru cetăţeanul de rând, dar şi pentru formaţiunea comunistă, dacă aceasta accede la putere.

Numai cine nu este conectat la realităţile lumii occidentale nu înţelege că Rusia nu mai poate oferi celor patru milioane de cetăţeni ex-sovietici, dintre Prut şi Nistru, perspectiva şi oportunităţile pe care Uniunea Europeană le garantează.

Imaginaţi-vă un guvern condus de Vlad Plahotniuc. Cum ar fi privit acesta la Bruxelles? Ca lideranţa pasageră, desuetă, a…Guberniei Basarabia, varianta 2010. Intolerabilă.

Marian Lupu are dreptate când doreşte reglementări precise ale viitoarei guvernări. La care ar trebui primul să se supună şi să îşi consulte partenerii de drum, dacă vrea ca 2011 să nu fie anul unui eşec personal de proporţii.

Vlad Filat simte bine momentul, fiind conştient că va fi negociată dur fiecare funcţie publică relevantă. Dar nu va mai fi acceptată formula „Statul sunt eu ! – L’État c’est moi!” a lui Ludovic al XVI-lea. Corelarea activităţii guvernului cu Preşedinţia Republicii Moldova şi cu Parlamentul de la Chişinău fiind obligatorie. Şi fără stridenţe publice.

Mihai Ghimpu s-a dovedit a fi, în ultimele zile, cel mai conciliant cu partenerii de dialog şi cel mai sincer în relaţia cu presa. Lipsit de ascunzişuri sesizabile la alţi lideri politici.

Atitudinea aceasta va conta la tot mai evocatele alegeri viitoare parlamentare, când vor fi taxate formaţiunile care se uită spre trecut şi refuză asumarea unui viitor diferit. Şi prosper.

Preşedintele interimar Ghimpu a avut dreptate şi când a afirmat că acum multe depind de opţiunea finală a lui Marian Lupu. Cu o completare. Necesară.

Liderul partidului democrat să nu uite că, din luna ianuarie 2011, la Washington D.C., politica externă a Statelor Unite va fi determinată de republicani. Politicieni care nu umblă cu mănuşi în relaţia Americii cu Răsăritul Europei.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

DEMNITATEA PREMIERULUI FILAT

cantemir3

Când scriu aceste rânduri, conform ultimelor informaţii oficiale, trimisul imperial de la Răsărit, generalul F.S.B. Serghei Narâşkin, teoretic şeful administraţiei prezidenţiale de la Kremlin, face naveta între cei patru lideri ai partidelor votate de europenii dintre Prut şi Nistru, ca să fie reprezentate în Parlamentul Republicii Moldova.

Stat european declarat de secretarul general al NATO – la recentul summit de la Lisabona, în Portugalia – ca fiind, de acum înainte, sub protecţia Alianţei.

Deci nu a Comunităţii Statelor Independente. Şi nicidecum a Federaţiei Ruse.
Read more »

~