Posts tagged: SUMMITUL NATO DIN PORTUGALIA

Cum va fi la 9 mai… 2012?

163910750

Nu este nicio greşeală în titlu! Ci semnalarea datei unei mutaţii dezirabile, la care anumiţi oameni de stat, de pe mapamond, se gândesc acum.

La 9 mai 1945, trupele sovietice se aflau faţă în faţă cu trupele americane, în Germania, sărbătorind împreună Victoria împotriva regimului nazist.

La 9 mai 2011, trupe ruse se mai găsesc doar dincolo de Nistru, semn al revenirii treptate, a statelor est-europene, la condiţia de ţări cu un viitor dedicat convieţuirii paşnice, într-o Europă liberă de totalitarism. Şi unită de aspiraţiile democratice spre o lume ostilă confruntărilor militare.

După 66 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, prin semnarea, la ora 22.43, pe 8 mai 1945, a actului de capitulare a Germaniei naziste, perceperea Zilei Victoriei împotriva fascismului este încă diferită în Vestul şi Răsăritul Europei.

163910765

Cum o marchează Moscova?

Acolo abundă semnalele date opiniei publice, din Federaţia Rusă, despre modul în care Europa celebrează Victoria. Se insistă pe faptul că de-a lungul vechiului continent au fost programate ceremonii de onorare a veteranilor din Al Doilea Război Mondial, inclusiv în Franţa şi Marea Britanie – aliaţii de acum şase decenii şi jumătate.

Şi se menţionează, pe un ton rece, despre faptul că, pentru Germania, 9 mai rămâne „o zi a memoriei şi durerii.”

Cu un festivism tipic altor vremuri, teoretic apuse, se insistă pe acţiuni concepute cu un impact major în opinia publică. Astfel, pe 8 mai a.c., la Moscova, mii de tineri activişti (ai cui?) au înmânat şoferilor întâlniţi autocolante în cadrul acţiunii “Ei au apărat patria lor”, pe care sunt trecute “nume ale eroilor din Marele Război Patriotic, reprezentând toate naţionalităţile din fosta Uniune Sovietică. Atunci au luptat, alături de ruşi, pe front, nativi din Iakuţia, Kalmukia, Cecenia şi multe alte republici sovietice.”

163910781

Tristă încremenire în proiect a celor care – şi în anul de graţie 2011 – mai cultivă iluzia unei uniuni a fericirii popoarelor înglobate, cu forţa armelor, de către dictatorul Stalin, în lagărul sovietic.

163910796

Mai atent la sensibilităţile statelor est-europene – care nu uită că după ciuma neagră, a ocupaţiei hitleriste, a urmat ciuma roşie, a celei sovietice -, preşedintele rus a optat pentru un program pragmatic: întâlnire cu reprezentanţi ai veteranilor de război şi cu tinerii ce le onorează lupta dusă cu trupele naziste, depunerea unei coroane de flori la Mormântul Ostaşului Necunoscut, din parcul Alexandrovski, din apropierea Pieţei Roşii.

2highres_00000402695623 ANTRENAMENT PENTRU PARADĂ

Acolo unde, pe 9 mai a.c., îi vor prezenta onorul 20.000 de militari, dintre care 200 sunt printre cei mai buni ofiţeri din Forţele Spaţiale ale Rusiei.

163910863

Ce face Occidentul?

Menţine ritualurile practicate în anii precedenţi.

Astfel, în Franţa, preşedintele Nicolas Sarkozy depune o coroană de flori la Memorialul dedicat generalului de Gaulle şi se va adresa veteranilor la unul dintre locurile de luptă, din ultimul război mondial.

În Marea Britanie, reprezentanţi ai familiei regale, oficiali guvernamentali şi veterani de război vor depune coroane de flori la Mormântul Soldatului Necunoscut.

Iar în Statele Unite, Canada şi Australia acţiunile comemorative vor onora memoria soldaţilor căzuţi la datorie în Al Doilea Război Mondial.

O sensibilitate aparte există totuşi la Kremlin!

163910908

Dovadă atenţia presei ruse pentru modalităţile în care se va marca 9 mai în Ucraina şi Republica Moldova.

Ştiţi surpriza de la Kiev?

Acolo nu va fi nicio paradă militară. Doar steaguri roşii, simbolizând Victoria, vor fi arborate alături de drapelul naţional. Iar seara vor fi trase salve de tun pentru a comemora eroii deveniţi simple nume pe crucile înşirate în Europa Răsăriteană şi Centrală.

În Republica Moldova, conform menţiunii lui Iefim Donos, vicepreşedintele Consiliului Veteranilor, printre manifestările organizate cu acest prilej se numără şi Festivalul Cântecelor Patriotice, ediţia a XIV-a.

Chiar dacă elementul comun, al tuturor acestor comemorări, este amintirea dureroasă a celor ce şi-au dat viaţa pentru libertate, în cel mai sângeros război din istoria omenirii, nu poate fi trecută cu vederea nostalgia autorităţilor actuale ale Federaţiei Ruse, după măreţia, simbolurile şi victoriile Uniunii Sovietice.

163910833

Ce se întâmplă peste Ocean?

Pentru prima oară de la instalarea sa la Casa Albă, Barack Obama se prezintă Americii ca un preşedinte puternic, capabil să ia decizii severe în probleme vizând securitatea naţională, precum cea care a generat operaţiunea de succes a unui comando SEAL împotriva „ţintei militare legale” devenită o simplă amintire – Osama bin Laden.

La numai 48 de ore de la acest succes, cu ecou mondial, un oficial de la Washington D.C. poposea la Bucureşti, pentru a marca public decizia comună, a Statelor Unite şi României, de a amplasa elemente ale scutului antirachetă în Oltenia, la Deveselu.

20100503193320811

Abia acum au înţeles şi generalii ruşi că afirmaţia secretarului general al NATO, de la Summitul din Portugalia, din anul trecut, privind protecţia militară a Republicii Moldova, de către aliaţi, are multiple argumente forte, explicite şi implicite.

101028b-003

Şi preşedintele Traian Băsescu are dreptate. România dispune acum de cel mai înalt nivel de securitate naţională, având mijloace de a descuraja terţe ameninţări, până mai ieri imparabile.

Declaraţiile, pe această temă, ale unor oficiali ruşi şi comentariile tendenţioase ale unor ziare moscovite nu sunt decât exprimările naturale ale unor orgolii fără viitor. De ce?

Între Barack Obama şi Dmitri Medvedev există o relaţie de încredere reciprocă. Una ce se transferă mai încet la nivelele inferioare, în structurile decizionale de la Moscova.

Când neîncrederea în partenerul american – cultivată insidios, 66 de ani – va fi înlocuită cu cooperarea militară constantă şi concretă, precum integrarea radarelor ruse, din sudul federaţiei, în dispozitivul scutului antirachetă menit a apăra Europa de imprevizibile decizii ale regimului de la Teheran, atunci şi tentaţia de a revitaliza, în forme subtile, Umbra Republicilor Sovietice Stalinizate va fi practic abandonată.

Cum relaţionează, azi, Naţiunile Unite ce au repurtat victoria la 9 mai 1945?

Cu două viteze! Una a iniţiativelor de întărire a încrederii reciproce. Alta a sincopelor în comunicarea curentă. Atunci, şi acum, Statele Unite au înclinat balanţa cooperării spre modalităţile pragmatice de eliminare a suspiciunii la nivel înalt.

Din fericire, pentru soarta naţiunii noastre, cele două state româneşti se află acum – România de jure, Republica Moldova de facto -, în comunitatea europeană, ambele beneficiind de protecţia oficială a NATO.

0c0c249a85457fbbcdc56f1dddce_grande

Iar Dmitri Medvedev devine primul preşedinte rus care parcurge calea achiesării publice a acestei noi realităţi geopolitice.

Iată de ce, la 9 mai… 2012, în Federaţia Rusă s-ar putea sărbători, din perspectiva noului mandat dorit de Medvedev, la Kremlin, atât Ziua Victoriei, cât şi aceea a Europei Unite.

NU DE TROIŢE AVEM ACUM NEVOIE…

Jurnalistul Ionel Dancu, de la cotidianul ADEVĂRUL, a publicat, în ediţia din 11 aprilie a.c., articolul “Există o mare ură faţă de români în Ucraina”, la finalul căruia a postat opinia pe care mi-a solicitat-o, cu privire la paşii necesari deblocării proiectului naţional al reunificării legitime cu teritoriile româneşti rupte de Patria Mamă, prin dictatul arbitrar, samavolnic, impus prin superioritatea militară numerică şi tehnică a unei puteri străine – dispărută azi de pe harta Europei de Est:

“Nu de troiţe avem acum nevoie, ci de adevăraţi bărbaţi de stat. Slujbe religioase au mai fost şi pe 6 mai 1990, la „Podul de Flori”, peste Prut. Eram acolo, ca jurnalist militar, la jumătatea podului de cale ferată de la Ungheni.

images PRUT

Lângă mine se aflau doi colonei sovietici, impresionaţi de românii adunaţi, care presau să treacă pe malul opus. Şi întrebau ce o să se întâmple.

1990 SPRE UNGHENI

Atunci, peste 1.000.000 de conaţionali au trecut frontiera nefirească, la fraţii basarabeni.

1990-PODUL-DE-FLORI-Prut-Valeriu-Oprea

Dimineaţa, comandantul trupelor de grăniceri, generalul Petre Teacă, a fost plimbat, cu un elicopter militar sovietic, de-a lungul graniţei, pentru a vedea postate, în păduri, plutoane sovietice, cu câini, menite a zădărnici, la nevoie, entuziasmul mulţimilor.

Mi-17 Hip

În acea zi, la rugămintea lui Gorbaciov, preşedintele Mitterrand i-a cerut telefonic, omologului român, să nu comite vreo… imprudenţă. Aşa s-a stopat revenirea Basarabiei la Patria Mamă.

În 1991, Mircea Snegur i-a propus, lui Ion Iliescu, realizarea Unirii. Urma ca preşedintele Republicii Moldova să devină vicepreşedinte al României. Propunerea a fost ignorată.

Acum, formatul 5+2 – mediatori din Federaţia Rusă, Ucraina, O.S.C.E., observatori din partea U.E. şi S.U.A., plus reprezentanţii Chişinăului şi Tiraspolului – doar amână, sine die, soluţionarea problemei transnistrene.

Preşedintele actual al României obţinuse sprijinul administraţiei George W.Bush, în problema viitorului celor două state româneşti.

Vizita lui Joe Biden, la Chişinău, a revitalizat translaţia Republicii Moldova în arealul euroatlantic.

Dincolo de impedimente vizibile, sprijinul necesar fluidizării situaţiei va veni tot de peste Ocean, ca rod al unor demersuri confidenţiale, temeinic pregătite. Doar interesul strategic al S.U.A. este să nu mai fie, relativ aproape, de baza americană din Constanţa, trupele ruseşti dislocate în Transnistria.

Iar Barack Obama, la apropiata întâlnire cu Dmitri Medvedev, de la Moscova, va reitera ideea că graniţa NATO trece, de facto, pe Nistru.”

ORIGINAL

LA “VOCEA BASARABIEI”

POSTUL DE RADIO “VOCEA BASARABIEI”

soroca2

(în fotografie: Cetatea Soroca, pe malul Nistrului)

Ion Petrescu, autorul editorialului „Basarabia? Moldova de est? Sau Republica Moldova”, are strămoşi basarabeni. La 27 martie 2011, zi în care s-au împlinit 93 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, editorialistul portalului ARENA a acordat un interviu, într-o intervenţie în direct, prin telefon, postului de radio „Vocea Basarabiei”, vorbind despre trecutul, dar şi despre viitorul comun al celor două state româneşti.

– D-le Petrescu, cum credeţi, ar trebui ca 27 martie să fie sărbătoare naţională în Republica Moldova, dar şi în România?

– Probabil o să vă surprind, dar noţiunea de sărbătoare este de inspiraţie comunistă. Eu cred că fiecare român de bună credinţă are această dată în inima lui. Să nu uităm ce spunea Nicolae Iorga, ca sfat pentru discipolii săi: „Când intri în arenă, când intri în aulă, menirea ta este, ca prin discursul propriu, să-i ridici pe cei care te ascultă la nivelul tău”. Aşa şi cei care cred în ideea că România a fost şi va fi cândva din nou o singură ţară trebuie să aibă grijă de apropiaţii lor. Dacă cei din jur vor găsi dragoste, înţelegere şi, mai ales, încredere în viitor, această zi întotdeauna va fi sărbătorită în familie. Sărbătoarea naţională la americani este una de familie şi trebuie să ne dezvăţăm de ideea că numai dacă ieşim în stradă cu steagurile arătăm mulţimii, arătăm străinilor că ne este dragă această zi. Sărbătorile trebuie să fie în inimile şi familiile noastre.

– Când aţi venit pentru prima oară în Republica Moldova, aţi vizitat satul din care au fugit strămoşii dvs. de sovietici, în 1940, mai era casa buneilor dvs.?

– Aş vrea să mulţumesc, şi pe această cale, unui ofiţer excepţional din Armata Republicii Moldova, unui om de onoare, care a condus ani buni publicaţia „Oastea Moldovei” – se numeşte Valeriu Rusu. Datorită lui am sosit amândoi – el îmbrăcat în uniforma Armatei Republicii Moldova, eu purtând uniforma Armatei României – în comuna Lencăuţi, judeţul Soroca. Acolo am găsit casa în care bunicul meu s-a născut – este chiar pe malul Nistrului -, dar şi casa în care mai trăia, pe vremea aceea, sora lui, Agafia Ciumac. A fost un moment de mare emoţie pentru mine, pentru că mi-am dat seama că este o rădăcină pe care nu am voie să o ignor.

– Copiii dvs. au fost în Basarabia?

– Din păcate, răspunsul este negativ şi trebuie să rezolv această chestiune. Şi ei trebuie să vadă locul în care s-a întâmplat acest fapt simbolic pentru devenirea lor, mai ales că bunica mea trăieşte acum la Timişoara – s-a născut, culmea coincidenţei, în 1918 – şi întotdeauna, când aude cuvântul Basarabia, lăcrimează.

– Există o legătură între faptul că această bucată de pământ are atâtea denumiri, aşa cum arătaţi în editorial, şi faptul că locuitorii de aici nu-şi cunosc identitatea?

– Aş vrea să fim drepţi cu locuitorii din Basarabia, sunt oameni minunaţi, echilibraţi, nu sunt nişte pripiţi, nu au nicio vină. Stăpânirea străină este cea care a deformat actul de învăţătură şi care a generat, a determinat, a comandat să fie predată în şcoli un anumit tip de istorie. Ceea ce nu s-a putut face şi ceea ce ştiţi că s-a păstrat este tot în arealul familiei – de acolo costumele populare, poeziile, cântecele nu au putut fi scoase, pentru că familia nu se conduce după un manual pe care îl promulgă o stăpânire străină. Eu cred că trebuie să privim la basarabeni cu încredere şi recunoştinţă pentru că, după atâta timp, vorbesc limba română, cântă – ceea ce e specific neamului nostru şi, mai presus de toate, atunci când cred de cuviinţă, îmbracă straiul strămoşesc, care este în acelaşi timp un strai de suflet. Or, ceea ce ai în suflet nu-ţi poate lua nimeni.

– Sunt mai mulţi tineri, dar şi oameni în etate care încă mai visează la Unire. E posibil ca în secolul XXI să se unească cele două state româneşti?

– Da. Şi eu cred că aici trebuie să fim foarte clari, să ne uităm la modelul german. Nu întâmplător Germania este cea care sprijină găsirea unei soluţii adecvate climatului european, procedurilor Uniunii Europene de rezolvare a conflictului transnistrean. Unirea nu va fi mâine, dar cu siguranţă se va produce la un moment dat şi aceasta pentru simplu fapt că orice naţiune lucidă îşi doreşte să fie reîntregită. Uitaţi-vă la Coreea de Sud, unde există un minister al reunificării. Sigur că unirea nu se va face peste noapte, sigur că regimul comunist din Coreea de Nord încă se opune, dar aceasta nu înseamnă că cele două Corei nu vor fi din nou împreună. Exemplele ar putea continua. Unirea va veni şi cred că această unire va fi, din fericire, rezultatul acţiunii celor care acum sunt foarte tineri, care nu au decât 20-21 de ani şi încă sunt în băncile facultăţilor, la Bucureşti şi Chişinău.

– Pentru împlinirea visului de unificare al neamului românesc, ar fi suficient ca fraţii de pe ambele maluri de Prut să se regăsească în Uniunea Europeană?

– Este un prim pas şi, din acest punct de vedere, ceea ce face la ora actuală Alianţa pentru Integrare Europeană, într-un ritm pe care l-aş numi uşor pâş-pâş, este bine, pentru că acest ritm este conform modalităţii de a se lămuri cei care doresc un alt viitor pentru Republica Moldova. Uniunea Europeană este un prim-pas, dar nu suficient. În timp, lucrurile vor evolua, pentru că vor fi oameni mult mai informaţi, mult mai plimbaţi prin lume şi dornici să fie la nivelul realităţilor din Europa. Tot ce se întâmplă în Orientul Mijlociu a pornit de la faptul că tinerii arabi aveau tot ce le trebuia ca să trăiască la fel ca în SUA, dar nu aveau democraţia din America. Nu aveau forul democratic unde să se exprime şi nici unde să militeze pentru un trai mai bun în ţara lor. Această discrepanţă, între accesul la mijloacele tehnice moderne şi viaţa pe care o puteau trăi – conform unei anumite finanţări statale -, marcată de lipsa de democraţie, a generat schimbarea. Generaţia tânără de acolo este hotărâtă să facă schimbarea nu doar în Tunisia sau Egipt, ci să continue şi în celelalte state. Morala, pentru ce discutăm noi acum, este că trebuie să avem încredere în tineri, să-i încurajăm, pentru că ei au forţa puterii în viitor.

– Pe ce vă bazaţi când spuneţi în editorialul „Basarabia? Moldova de est? Sau Republica Moldova” că Republica Moldova nu va mai fi condusă niciodată de comunişti? Noi, când vedem atâta dezbinare în AIE, ne gândim că Partidul Comunist are toate şansele să revină la guvernare…

– Pe doi factori – unul intern şi altul extern. Factorul intern este o putere în creştere în Republica Moldova. Este vorba de puterea presei din Republica Moldova. Ceea ce se emite în eter, dar şi în presa scrisă, despre relaţia Republicii Moldova cu ţările NATO constituie un factor de studiu, de consemnare în marile cancelarii. Presa din Republica Moldova, prin bombardamentul informaţional pe care îl face la ora actuală, permite celor care ascultă radiourile, citesc ziarele, sau urmăresc emisiunile de televiziune să-şi dea seama că trăiesc într-o altă lume. Oamenii aceştia nu mai vor întoarcerea la trecut. Argumentul de ordin extern este că vicepreşedintele SUA, Joe Biden nu a venit ca turist la Chişinău. A venit după ce a negociat, la Moscova, votul Rusiei în Consiliul de Securitate, unde datorită intervenţiei preşedintelui Dmitri Medvedev, Rusia a avut inteligenţa să se abţină de la vot. Joe Biden a venit pentru a da un semnal atât Europei, cât şi spaţiului răsăritean, că Republica Moldova este definitiv în comunitatea care beneficiază de protecţia americană, conform hotărârii Summitului NATO din Portugalia, de anul trecut, când secretarul general al NATO, Rasmussen, a spus clar: „Din acest moment, Republica Moldova beneficiază de protecţia Alianţei Nord-Atlantice”. Într-un asemenea context, ceea ce se întâmplă acum în „Sfatul Ţării” de la Chişinău, în Parlament, ţine de o clarificare democratică utilă, şi eu am încredere că cei trei lideri ai AIE – oameni cu experienţă, cu echilibru -, vor reuşi să depăşească orgoliile şi să menţină, într-o formulă pe care ei o vor stabili, acest viitor euroatlantic al Republicii Moldova.

Interviu realizat de Ana Moraru, Radio „Vocea Basarabiei”

ORIGINAL

UN STATUT IMUABIL

Postul de radio “Vocea Rusiei” a difuzat confirmarea, de către Kremlin, a vizitei pe care urmează să o facă, la Moscova, la debutul apropiatei primăveri, vicepreşedintele american Joe Biden.

Scopul principal al prezenţei înaltului demnitar de peste Ocean, conform precizării unei surse din Ministerul rus de Externe, este pregătirea vizitei oficiale a preşedintelui Statelor Unite, Barack Obama, în Federaţia Rusă.

După cum se ştie, preşedintele Dmitri Medvedev a vizitat S.U.A. în luna iunie, 2010. El a poposit iniţial în celebra zonă californiană Silicon Valley, apoi la Casa Albă, în Washington D.C., unde a avut un program comun cu Barack Obama, derulat într-o atmosferă extrem de amicală.

Obama_Medvedev_Ray's_Hell_Burger_June_2010

Ce va găsi Joe Biden la Moscova?

O conducere bicefală. Un tandem ce părea indestructibil. Cu doi „copiloţi” care încep, treptat, să nu îşi mai sincronizeze mişcările, dând senzaţia că apasă, concomitent, unul pe acceleraţia, altul pe frâna modulului, de conducere autoritară a statului rus.

Un singur exemplu este suficient.

Acceleraţia aparţine preşedintelui Medvedev.

Cel care, la Summitul NATO, de la Lisabona, din 2010, a înţeles, perfect, ce vrea Obama de la el. Complementaritatea măsurilor prezidenţiale, de întărire a securităţii Statelor Unite şi a aliaţilor săi, cooptând Rusia, cu eficientele sale radare, în sistemul de apărare împotriva rachetelor lansate din Orientul Mijlociu.

Într-un asemenea context se înscrie declaraţia generalului-locotenent Serghei Lobov, comandantul Forţelor Spaţiale ale Rusiei, difuzată pe 15 februarie a.c., care a precizat că sistemul rus, de avertizare timpurie, bazat pe radarele cu bătaie lungă, poate detecta şi urmări lansările şi traiectoriile, spre Europa, ale unor rachete balistice iraniene.

Dar… Iranul nu are acum astfel de arme. Generalul Lobov a mai afirmat că sistemul de avertizare rusesc poate detecta şi rachetele balistice lansate din SUA, China şi alte ţări.

Aici s-ar impune o precizare. Conform unei informaţii difuzată de serviciul german de spionaj, confirmată de C.I.A. şi de Mossad, din luna februarie 2011, Iranul este în măsură să aibă prima armă nucleară.

Iată motivul real pentru care acum au început demonstraţiile organizate de forţele de opoziţie la Teheran.

Acestea sunt încurajate să preia puterea, în decurs de o lună de zile, pentru a determina, astfel, stoparea programului nuclear, în scopuri militare, încurajat de actuala conducere a Iranului.

Frâna este pusă de premierul Vladimir Putin.

El l-a mandatat pe ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, să îi precizeze omologului britanic, William Hague, la finalul convorbirilor bilaterale de la Londra, decizia Moscovei de a nu accepta noi sancţiuni împotriva Iranului.

Lavrov a declarat că “sancţiuni mai aspre vor afecta serios economia iraniană”. Mai mult, el crede că noi sancţiuni, impuse în mod unilateral de către SUA şi Europa împotriva Iranului, vor submina serios cooperarea existentă acum, la nivelul Consiliului de Securitate al ONU.

Cu un surâs interpretabil, ministrul rus a punctat ferm: „Dacă programul nuclear al Iranului urmăreşte numai scopuri civile, toate îndoielile ar trebui să fie eliminate”.

Contrar imaginii lor publice de până acum, atât preşedintele, cât şi premierul Rusiei se află sub tirul presei de la Moscova.

Lui Dmitri Medvedev i se reproşează că doar încearcă, fără a reuşi încă, să facă din Rusia, ceea ce ar trebui să fie, un stat super-puternic, sau cel puţin puternic. Deocamdată, acesta este substituit de corporaţii puternice. Care nu urmăresc decât să îşi maximizeze eforturile. Şi influenţa lor. Fără ca să îşi asume responsabilităţile logice pentru acţiunile proprii sau starea actuală a ţării.

Jurnalistul Nikolai Petrov nu ezită să pună întrebări incomode pentru şeful statului rus: „Cine sau ce stabileşte priorităţile lui Medvedev: insurgenţii sau teroriştii, fanii fotbalului sau apropiatele alegeri? În mesajele şi declaraţiile sale, de ce face preşedintele propuneri noi atât de multe, fără să evalueze rezultatele deciziilor anterioare şi ale programelor deja lansate? Autorităţile sunt în primul rând reactive şi lipsite de un program coerent sau de o strategie adecvată momentului actual. Prescripţiile lor diverse, pentru rezolvarea problemelor individuale, prin alocarea de bani aici, sau eliminarea, de acolo, a unui funcţionar sunt întâmplătoare, necoordonate şi fără niciun efect”.

Nici Putin nu stă mai bine cu imaginea personală.

Ziaristul Alexander Braterski nu a avut nicio temere să scrie despre ceea ce pare a fi un palat construit special, pe litoralul Mării Negre, la Gelendzhik /Геленджи́к, pentru premierul Putin!

Vladimir Kozhin, şeful Oficiului pentru Afaceri al Preşedinţiei Rusiei, a declarat, săptămâna trecută, că agenţia sa nu este implicată în construirea unui asemenea …conac, în regiunea Krasnodar, care ar pune sub semnul întrebării integritatea morală a lui Putin.

Dar adjunctul lui Kozhin a autorizat construcţia şi chiar a semnat personal documente relevante, copiile acestora fiind făcute publice de către „Novaia Gazeta”.

Primele estimări ale costurilor aferente amenajării Palatului lui Putin, au fost efectuate în decembrie 2010, acestea ajungând la un miliard dolari!

Atunci, Serghei Kolesnikov, om de afaceri din Sankt Petersburg, s-a plâns de acest proiect, într-o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Dmitri Medvedev.

Purtătorul de cuvânt al premierului rus, Dmitri Peskov, a negat orice legătură a lui Vladimir Putin, cu construcţia edificiului menţionat de Kolesnikov.

Pe fondul acestui scandal în presa moscovită, Mihail Gorbaciov a declarat că el nu mai vede viabilă o nouă candidatură a lui Putin, la preşedinţia Rusiei.

Semnal bun pentru Obama, care, în eventualitatea câştigării unui al doilea mandat la Casa Albă, preferă un partener de dialog flexibil, realist, cu o viziune modernă, precum Medvedev.

Unul alături de care să dezamorseze “conflictele îngheţate”, precum cele din Republica Moldova şi Georgia.

Dintr-o asemenea perspectivă, speculaţiile de la Chişinău, privind aranjamente secrete, ale liderilor unor partide parlamentare, menite a propulsa pe scaunul prezidenţial persoane ce ar putea genera confruntări de orgolii, soldate cu dizolvarea Alianţei pentru Integrare Europeană, nu pot provoca decât surâsuri la Departamentul de Stat al S.U.A..

Acolo unde se ştie că invocarea Parteneriatului strategic, al landului dintre Prut şi Nistru cu Federaţia Rusă, poate păcăli conaţionali mai puţin informaţi, dar nu pe preşedinţii Barack Obama şi Dmitri Medvedev, care au avut şi un dialog, între patru ochi, la Summitul NATO, din Portugalia.

Reuniune unde s-a declarat public protecţia Alianţei Nord-Atlantice pentru cel de-al doilea stat românesc, dintre Prut şi Nistru. Un statut clar. Imuabil.

O declaraţie ce va fi implementată pas cu pas. Indiferent de baletul melodramatic al unui anumit ambasador răsăritean, la Chişinău.

Oricât de multe orgolii s-au strâns în capitala Uniunii Europene, la Bruxelles, este bine să reamintim faptul că, în comunitatea euroatlantică, cuvântul decisiv aparţine durilor/”vulturilor” de la Washington D.C..

Fără voinţa cărora nu s-ar fi declanşat nicio manifestaţie de protest în lumea arabă.
Iar Mubarak ar fi condus şi azi Egiptul…

___________________________________________________________________________________________
palace

Palatul construit pentru premierul Putin.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

MANDATUL LUI MARIAN LUPU

Marian Lupu la EU1

Jocul la două capete, care a marcat viaţa politică internă a Republicii Moldova, s-a încheiat.

Consiliul Naţional al Partidului Democrat a decis, cu o majoritate confortabilă de voturi, o coaliţie cu PL şi PLDM.

Aparent, jocul menţionat a fost doar strategia inteligentă, pentru negocieri evident dificile, ale formaţiunii politice coagulate de Marian Lupu, după desprinderea din partidul lui Vladimir Voronin.

Practic, o asemenea modalitate, de a găsi tacit opţiunea cea mai bună, reflectă un mod de a fi al societăţii actuale dintre Prut şi Nistru. Una bombardată atât din Răsărit, cât şi din Occident, cu ştiri, opinii, presiuni, vizite, declaraţii vizând fie menţinerea în zona conservatoare, autocratică, cu o democraţie mimată, a Comunităţii Statelor (teoretic) Independente, fie schimbarea de macaz, prin decizia de integrare în Uniunea Europeană.

Dacă ne focalizăm atenţia asupra politicianului Marian Lupu, din respect pentru adevăr, trebuie să admitem că strategia lui a fost rodul experienţelor personale, nefericite, prin care a trecut în ultimul an.

Începând cu momentul nealegerii sale, în 2009, ca preşedinte al republicii. Continuând cu neconsultarea sa privind o serie de decizii unilaterale ale liderilor A.I.E., care ocupau deja primele două poziţii în ierarhia administraţiei de stat.

La referendumul din toamnă, Marian Lupu a experimentat prima oară jocul dublu. Oficial a pledat pentru un vot favorabil. Practic nu a apăsat pe pedala de acceleraţie a maşinii de propagandă a P.D., dintr-un motiv realist.

Lunile de guvernare, ale Alianţei pentru Integrarea Europeană au creat un avantaj imagologic neaşteptat, pentru comunişti, datorită neînţelegerilor vizibile dintre liderii partidelor pro-Europa.

Eventualele alegeri prezidenţiale nu ar fi limpezit apele, existând chiar riscul victoriei candidatului comunist.

Nici cursa electorală pentru alegerea noului parlament nu a produs mutaţii majore. Diminuarea numărului alegătorilor care au optat pentru formaţiunea lui Vladimir Voronin nu a fost rezultatul campaniilor separate ale PL, PLDM, PD şi AMN. Ci a înţelegerii, de către votanţi, a noii realităţi în care evoluează al doilea stat românesc.

După decizia Summitului NATO, din Portugalia, de a asigura securitatea Republicii Moldova, în mod practic, spaţiul comunităţii euroatlantice s-a extins până la Nistru.

Pornind de la această situaţie nouă, pe care Moscova nu a contestat-o şi o respectă, evident tacit, noul preşedinte al Parlamentului de la Chişinău ar fi de dorit să întreprindă prima vizită, peste hotare, în 2011, la Bruxelles, la Cartierul General al NATO.

Iar dacă este într-adevăr adeptul echilibrului în politică, la reîntoarcerea spre casă să facă o escală la Bucureşti, ca expresie a consensului liderilor noii variante a A.I.E., de continuare a apropierii fireşti, dintre cele două state româneşti, Republica Moldova având în România un aliat de nădejde în procesul de integrare în Uniunea Europeană.

O întâlnire ulterioară, la Moscova, cu preşedintele Dmitri Medvedev s-ar face de pe alte poziţii, comparabile, teoretic, cu acelea ale statelor baltice.

La niciuna dintre aceste trei vizite, necesare consolidării evoluţiei democratice a landului dintre Prut şi Nistru, ceilalţi lideri ai alianţei refăcute, Mihai Ghimpu şi Vlad Filat nu s-ar opune cu un veto.

Sigur că nu doar întâlnirile în sine consolidează noua putere de la Chişinău. Ci şi mesajele transmise cu aceste ocazii.

La Bruxelles, în necesarul dialog cu secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, mesajul aşteptat de conducerea Alianţei nu este cel de menţinere a neutralităţii Republicii Moldova.

Ci de obţinere a unei „foi de parcurs”, pentru o integrare viitoare în alianţa care deja garantează securitatea europenilor dintre Prut şi Nistru.

După cum, la Bucureşti, întâlnirea cu preşedintele României, este una care ar putea fi finalizată şi prin reiterarea publică a adevărului istoric – cei doi dezirabili interlocutori vorbesc aceeaşi limbă europeană, româna.

Şi la Moscova, Dmitri Medvedev aşteaptă mesajul unui stat care respectă Federaţia Rusă, reciprocitatea nefiind o concesie a Moscovei, ci un act de conduită europeană. Atent monitorizată la Bruxelles şi la Washington D.C.

Asemenea demersuri de politică externă sunt necesare derulării, fără convulsii create artificial, a vieţii politice interne. Dar şi confirmării, pe plan internaţional, în metropole europene importante pentru politicienii de la Chişinău, a unor opţiuni asumate public de A.I.E., care nu trebuie doar declarate, ci şi materializate.

A se mai observa o mică diferenţă.

În timp ce un anumit nivel de decizie de la Moscova miza pe o derutare evidentă a presei de la Chişinău, care, într-o anumită măsură, a rămas captivă timorării faţă de puterea de la Răsărit, peste Ocean, Casa Albă a adoptat politica „low profile”, prin care ambasadorul american în Republica Moldova nu s-a expus mediatizării, dar a avut negocieri extrem de eficiente. Cu o finalitate pozitivă pentru viitorul cetăţenilor moldoveni.

Ghimpu a fost preşedinte un an, iar Filat două zile.

Marian Lupu va avea (sau nu) un mandat întreg, în funcţie de modul în care va înţelege să respecte complexitatea alianţei politice reeditate şi priorităţile naţionale ale celui de-al doilea stat românesc.

Echilibru în politică înseamnă şi recunoaşterea noilor realităţi în care evoluează acum Republica Moldova – de la Est spre Vest.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

GUBERNIA LUI PLAHOTNIUC

Fondatorul website-ului „WikiLeaks”, Julian Assange, ar trebui nominalizat pentru Premiul Nobel, conform unei surse din Kremlin, invocată de agenţia RIA Novosti.

O explicaţie pentru care Dmitri Medvedev a lansat, cu eleganţă, un asemenea semnal public, ar putea fi postarea pe site-ul menţionat a planurilor Alianţei Nord-Atlantice de a apăra Estonia, Letonia şi Lituania, de orice atac posibil din partea Rusiei.

La câteva ore distanţă, după mediatizarea intenţiei preşedintelui Medvedev, Dmitri Rogozin, diplomatul Moscovei acreditat la Cartierul general al NATO, a solicitat o confirmare sau o dezminţire a celor publicate de „WikiLeaks”, în legătură cu protecţia „manu militari” a statelor baltice, pornind de la ipoteza că Rusia ar putea fi agresorul tentat să le ocupe, din nou.

Un purtător de cuvânt al NATO a replicat sec, dar ferm. Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic şi Federaţia Rusă nu sunt inamici. Dar Alianţa – nota bene! – este întotdeauna gata să îşi apere membrii săi, inclusiv ţările baltice.

Aceste reacţii s-au succedat în ultimele 72 de ore. Şi au relevanţa lor. Pentru că dau un sens nou şi declaraţiei secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, de la Summitul Alianţei desfăşurat recent în Portugalia.

După cum se ştie, atunci, la Lisabona, Rasmussen a afirmat, în premieră, fără niciun echivoc, că NATO va asigura securitatea fostelor republici sovietice, Moldova şi Georgia.

În traducere liberă, orice acţiune militară străină declanşată din stânga Nistrului, sau din Abhazia şi Osetia va genera o reacţie de anihilare a agresiunii, indiferent cine o va declanşa şi de ce pretexte şi forţe militare se va folosi.

Din acest punct de vedere, cine susţine, la Chişinău, o variantă opusă opţiunii pro-Vest, de integrare în Uniunea Europeană, va fi, în câteva luni, fără niciun viitor politic în cel de-al doilea stat românesc.

Luând în calcul varianta cea mai neagră, pe termen scurt, pentru Republica Moldova, de revenire, la diferite paliere ale puterii în stat, a reprezentanţilor celor care au votat pentru partidul comunist şi pentru formaţiunea politică desprinsă din acesta, reacţia, într-o asemenea situaţie, a comunităţii euro-atlantice, va fi una singură. Cu ecou la Mocova. Susţinerea necesităţii organizării de noi alegeri parlamentare.

Faptul că se invocă acum democraţia, ca motiv de balansare spre stânga, a opţiunilor alegătorilor, prin dorita alăturare a echipei lui Vladimir Voronin, de aceea a lui Marian Lupu, poate fi un succes, de numai câteva luni, a forţelor conservatoare de la Chişinău.

Republica Moldova nu are şi nici nu va avea soarta Kârghistanului. Dar va mai trece printr-o perioadă de frământări social-politice, dezastruoase pentru cetăţeanul de rând, dar şi pentru formaţiunea comunistă, dacă aceasta accede la putere.

Numai cine nu este conectat la realităţile lumii occidentale nu înţelege că Rusia nu mai poate oferi celor patru milioane de cetăţeni ex-sovietici, dintre Prut şi Nistru, perspectiva şi oportunităţile pe care Uniunea Europeană le garantează.

Imaginaţi-vă un guvern condus de Vlad Plahotniuc. Cum ar fi privit acesta la Bruxelles? Ca lideranţa pasageră, desuetă, a…Guberniei Basarabia, varianta 2010. Intolerabilă.

Marian Lupu are dreptate când doreşte reglementări precise ale viitoarei guvernări. La care ar trebui primul să se supună şi să îşi consulte partenerii de drum, dacă vrea ca 2011 să nu fie anul unui eşec personal de proporţii.

Vlad Filat simte bine momentul, fiind conştient că va fi negociată dur fiecare funcţie publică relevantă. Dar nu va mai fi acceptată formula „Statul sunt eu ! – L’État c’est moi!” a lui Ludovic al XVI-lea. Corelarea activităţii guvernului cu Preşedinţia Republicii Moldova şi cu Parlamentul de la Chişinău fiind obligatorie. Şi fără stridenţe publice.

Mihai Ghimpu s-a dovedit a fi, în ultimele zile, cel mai conciliant cu partenerii de dialog şi cel mai sincer în relaţia cu presa. Lipsit de ascunzişuri sesizabile la alţi lideri politici.

Atitudinea aceasta va conta la tot mai evocatele alegeri viitoare parlamentare, când vor fi taxate formaţiunile care se uită spre trecut şi refuză asumarea unui viitor diferit. Şi prosper.

Preşedintele interimar Ghimpu a avut dreptate şi când a afirmat că acum multe depind de opţiunea finală a lui Marian Lupu. Cu o completare. Necesară.

Liderul partidului democrat să nu uite că, din luna ianuarie 2011, la Washington D.C., politica externă a Statelor Unite va fi determinată de republicani. Politicieni care nu umblă cu mănuşi în relaţia Americii cu Răsăritul Europei.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

~