Era soare şi când a fost condus la biserica prea mică pentru sufletul său mare. Şi românii aplaudau instinctiv, cu palmele duse cât mai sus, să se vadă, cât mai tare, să se audă, aşa cum nu s-a mai întâmplat în România de la reîntoarcerea Majestăţii Sale, Regele Mihai I în ţară. Atunci, s-a temut, la Cotroceni, Ion Iliescu. Acum, a avut o acută strângere de inimă, în scaunul prezidenţial, Traian Băsescu.

Când un român moare la ţară, sătenii zic că a plecat trist, dacă pe timpul înmormântării plouă. Adică nu şi-a împlinit tot ceea ce vroia să facă în viaţa sa.
Dar şi la intrarea în Cimitirul Bellu a fost soare! De ce nu plângea sufletului poetului? Pentru că o viaţă a fost urmat spiritual şi aplaudat de mulţimi de români, fără număr. Iar acum, în ziua cea mai dureroasă pentru conaţionalii cu capul pe umăr, o mare de oameni l-a condus pe ultimul drum. Români unul şi unul.

Nici dacă în locul său ar fi fost vreunul dintre cei care au condus ţara după 1989 – şi mă refer la cei trei preşedinţi în viaţă, doi pensionari şi unul activ – nu ar fi fost atâta revărsare umană de oameni, veniţi cu durere şi jurământ nescris că nu vor abdica de la condiţia demnităţii naţionale. Atenţie!

Lacrimile celor care au simţit durerea pierderii urmaşului de facto al lui Mihai Eminescu, marchează, pentru întâia oară, după decembrie 1989, restartarea României. Nu economică. Nici politică. Ci sufletească!

Câtă frunză şi iarbă au fost românii care au invadat Cimitirul Bellu înaintea sosirii sicriului cu trupul neînsufleţit al Poetului Naţional! Toţi îmbrăcaţi decent. Cu flori. Cu ochii înrouraţi. Cu privirile spre microfonul de unde au vorbit unii dintre cei ce i-au fost apropiaţi.

Şi Biserica şi-a făcut datoria, prin soborul de preoţi. Nu ştiu însă cum l-a răbdat inima pe Patriarhul Daniel să nu vină măcar la Ateneu!

Şi Armata şi-a făcut menirea, prin garda de onoare, salvele de salut şi gornist. Atunci am plâns. Era prea mare nedreptatea. Să i se acorde onorul suprem numai sub presiunea populară!

Iar soţiei lui Adrian Păunescu i s-a prezentat, de un ofiţer din gardă, Tricolorul înfăşurat, aşa cum se face la fiecare Erou, căzut la datorie, din teatrele de operaţii.

Un ceremonial preluat de la americani. Şi necesar la români! Pentru că Adrian Păunescu a fost în Transnistria când alţi oficiali de la Bucureşti nici nu o pomeneau, pe atunci, în discursurile oficiale, ca să nu se supere Parisul…

Important este că, pentru câteva ore bune, o Românie întreagă a urmărit imaginile de la Ateneu, de la biserică, apoi de la Cimitirul Bellu.
Acolo unde Corneliu Vadim Tudor a rostit cel mai convingător discurs al său. Şi mulţimea a vibrat la fiecare cuvânt! El a reamintit milioanelor de români dragostea lui Adrian Păunescu pentru Basarabia. Şi pentru Transilvania. Şi faptul că generaţia asta va face unirea, nu alta!

Este cel mai puternic mesaj al unui lider politic român, după 1989, în privinţa viitorului tuturor conaţionalilor săi. Iar reacţia mulţimii, renăscută la demnitatea după care a tânjit de două decenii, a fost una care nu trebuie deloc ignorată! În niciuna dintre capitalele statelor interesate de destinul României. Care nu mai are cetăţeni cu privirea în pâmânt.

Ştiţi cum era mormântul poetului Adrian Păunescu învăluit în negura nopţii? Un munte de flori! Şi la doar câţiva centimetri de coroanele depuse ardeau nenumărate lumini. Iar mormântul cel mai apropiat este acela unde odihnesc pe vecie Marga şi Eugen Barbu. Primul, pe acelaşi rând, fiind lăcaşul de veci al aprigului Marin Preda. Înapoia căruia este înmormântat Zaharia Stancu. El deschizând, sau încheind, linia scriitorilor onoraţi de a fi în rând cu genialul Mihai Eminescu. Acolo derulându-se şi acum un pelerinaj non-stop.

M-a impresionat în noapte şi grupul de bărbaţi şi femei, anonimi, tineri şi în puterea vârstei, care cântau, din proprie iniţiativă melodii de succes ale Cenaclului „Flacăra”. O doamnă, între două vârste s-a întors spontan spre mormânt şi a rostit, într-un moment de pioşenie generală, cuvinte cu tâlc:”Flacăra nu a murit, maestre!”

Dacă primarul general al Capitalei României, domnul Sorin Oprescu ar avea, ca în alte ocazii, “sânge în instalaţii”, ar putea face demersurile legale prin care fostul monument al conducătorilor comunişti, acum gol şi searbăd de orice semnificaţie naţională, să fie transformat în Panteonul Scriitorilor Români.

Armata are specialişti în măsură să îl amenajeze adecvat. Biserica poate sfinţi noul lăcaş. Iar mutarea rămăşiţelor pământeşti, aşa cum s-a întâmplat la reamplasarea sicriului Eroului Necunoscut, se poate face într-o zi! De Ziua lui Mihai Eminescu, în ianuarie 2011, cu onoruri naţionale şi în prezenţa preşedintelui, a premierului şi a liderilor partidelor parlamentare.

Adrian Păunescu nu a fost întâmplător înmormântat duminică 7 noiembrie a.c. În ziua a opta a acestei luni, pomenirea arhanghelilor Mihail şi Gavriil, cei care au propovăduit spiritul dreptăţii şi acela al blândeţii deschide un alt drum, pentru un popor înghesuit, până mai ieri, de lovituri succesive, în colţul depresiei demobilizatoare.

Din 7 noiembrie 2010, altfel se va scrie istoria în România. Cine se îndoieşte de asta să revadă imaginile mulţimii prezente la funeralii, să se ducă la mormântul poetului şi să se închine în faţa muntelui de flori, de care nimeni nu a avut parte, pe acest pământ, după 1989. Semn de eliberare a unei naţiuni mândre. Şi puternice.
Eliberare de tensiunea unui prezent fără viitor. Care acum se rescrie.