Medvedev mai vrea să fie preşedinte

Un adevărat show de public-relations/relaţii publice a fost prima conferinţă de presă, de mare amploare, a preşedintelui Dmitri Medvedev, din momentul când a fost ales să conducă Rusia – acum trei ani de zile – până în prezent.

Am ales acest subiect, pentru rândurile care urmează, deoarece pe malurile Dâmboviţei, cum strănută cineva la Kremlin, cum se şi exagerează importanţa răcelii public exprimate, de către scribi ce sacrifică adevărul, de dragul unui senzaţional evident infantil.

Conferinţa lui Medvedev a avut loc la Şcoala de Management din Skolkovo, unde preşedintele rus a avut bucuria de a evolua în faţa a 800 de jurnalişti, destinşi, deloc îngrijoraţi de declaraţiile sale.

Ce idei a susţinut şeful puterii din Europa de Est?

Mai întâi a abordat problema siriană. De o manieră previzibilă. Rusia nu va sprijini o nouă rezoluţie a Consiliului de Securitate, în formula celei adoptate pentru Libia, dacă ţinta acesteia va fi Siria, chiar dacă – atenţie la nuanţă – i se va cere să o facă de prieteni apropiaţi. A se citi preşedintele Barack Obama.

Apropo de Libia, Dmitri Medvedev a afirmat că rezoluţia privind situaţia din această ţară era necesară, pentru a semnala îngrijorările existente pe plan mondial, dar coaliţia anti-Gaddafi – a evitat cuvântul NATO, semn al culpabilizării indirecte a iniţiativei punitive franceze – a depăşit mandatul fixat de O.N.U. Ceea ce poate compromite rolul internaţional al acestei organizaţii.

Rolul de vector al centrului de la Skolkovo, în direcţia dezvoltării inovaţiilor menite a îmbunătăţi viaţa conaţionalilor săi, a fost evidenţiat de Medvedev prin dezvoltarea reţelei de centre similare, în anii următori, în alte regiuni ale Rusiei.

Preşedintele rus nu a evitat aspectele legate de criza economică, afirmând că, acum, federaţia pe care o conduce se mişcă în sens pozitiv, Rusia – spre deosebire de Spania, Grecia şi Portugalia –neavând în prezent probleme financiare majore.

Apoi, Medvedev a surâs:”am reuşit să imprimăm un curs al politicii externe care a dus la o dezgheţare a relaţiilor dintre Rusia şi o serie de ţări.” Indiciu că nu ar dori ca acest proces să devină reversibil. Cel puţin nu pe mandatul său actual.

Prudent, el a mai punctat o chestiune sensibilă: “am fost şi suntem capabili să ne apărăm”. Trimiterea fiind la ceea ce Medvedev a numit evenimentele din 2008.

Atunci însă, cei ce se apărau erau georgienii, care iniţial au încercat să rezolve manu militari problema teritoriilor secesioniste, apoi trupele ruse au fost tentate să îl schimbe pe preşedintele Georgiei şi numai în urma intervenţiei, nu doar telefonice, a Statelor Unite, cele două tabere au revenit pe poziţiile iniţiale.

Reamintirea, la modul general, a acelui conflict local, probează mai degrabă bunul simţ al şefului statului rus, care este conştient că nimeni nu înghite povestea cu piticul georgian care atacă uriaşul rus.

Adept al unui stil şerpuitor, în propriul discurs, Medvedev a trecut din nou la politica internă, lamentându-se în privinţa realităţii că se face prea puţin pentru îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale conaţionalilor săi şi crearea unor condiţii care să stimuleze reîntoarcerea acasă a ruşilor plecaţi peste hotare.

Preşedintele Federaţiei Ruse a admis faptul că nu s-a reuşit o creştere economică, datorită condiţionării acesteia de asigurarea unui flux continuu de materii prime şi climatului nefavorabil, existent în domeniul investiţiilor.

Exact după o asemenea abordare, deci când cei 800 de jurnalişti se aşteptau mai puţin, Dmitri Medvedev a surprins asistenţa afirmând că unii dintre ei s-au grăbit să interpreteze cuvintele sale, prin care afirma dorinţa de a împărtăşi, în viitor, experienţa sa prezidenţială, ca o pregătire a părăsirii fotoliului de la Kremlin.

“Nu am nicio îndoială că, mai devreme sau mai tarziu, nu voi mai fi preşedinte. Şi în acest caz, nu m-a incomodat niciodată ideea de a împărtăşi experienţa mea de lucru ca preşedinte şi de muncă cu guvernul. Cred că acest lucru este util, dar voi spune acum că este incorect ca să se gândească cineva că astfel eu mi-am luat rămas bun de la fiecare…”

Acest mesaj nu este doar pentru susţinătorii săi, nu prea fericiţi de modul repetat în care Putin nu respinge ideea unui al treilea mandat prezidenţial, ci şi pentru Barack Obama, a cărui vizită programată la Moscova este una ce vizează, tacit, dar clar, susţinerea lui Dmitri Medvedev, în cursa pentru realegerea sa ca preşedinte.

Abordând raporturile cu China, liderul de la Kremlin a declarat:”cred că relaţiile noastre sunt perfecte, deoarece şi partenerii noştri susţin că niciodată, ca acum, nu au fost asemenea legături de prietenie cu Rusia. Stimularea colaborării politice şi economice ruso-chineze rămâne prioritatea noastră în anii care vin.”

La ora actuală, cifra de afaceri comerciale bilaterale se ridică la 60 miliarde de dolari, prefigurându-se a atinge curând nivelul de 100 miliarde, conform unui acord semnat recent.

Din nou ofensiv, Medvedev a atenţionat asistenţa – indirect Kievul -, că Ucraina trebuie să aleagă între Uniunea Europeană şi Comunitatea Statelor Independente, între stabilirea unei zone de liber schimb economic, tipic integrării în U.E., şi întărirea cooperării cu ţările membre ale C.S.I., prin intermediul uniunii vamale şi economice.

Preşedintele rus a spus: „Dacă Ucraina alege vectorul european, cu siguranţă îi va fi mai greu să găsească oportunităţi în spaţiul unic, economic şi vamal, creat de Rusia, Kazahstan şi Belarus, deoarece aceasta este o asociaţie separată. Nu poţi fi peste tot, în acelaşi timp şi acest lucru este ceva care trebuie să fie înţeles de toată lumea, inclusiv de colegii mei ucrainieni. Ucraina nu poate sta pe două scaune, trebuie să aleagă unul dintre acestea.”

Nu doar Ucraina este în situaţia asta – observ ca simplu jurnalist -, ci şi cel de-al doilea stat românesc, a cărei conducere actuală, după cum vedem cu ochiul liber, se declară public pro-europeană, apoi fuge repede la Moscova, ca să dea asigurări, repetate, dar clasificate, de rămânere în C.S.I..

Apoi, Medvedev a savurat întrebarea privind relaţia sa cu Vladimir Putin.

O aştepta! A răspuns nuanţat, complex şi prudent. A precizat că pe toate problemele strategice de dezvoltare a Federaţiei Ruse se consultă, între patru ochi, cu premierul.

El a detaliat:“Relaţia mea cu colegul şi partenerul meu politic Vladimir Putin merge dincolo de ceea ce a fost numit drept un tandem. Este o relaţie care a durat mai bine de 20 de ani. Ne cunoaştem foarte bine şi ajungem cu uşurinţă la o înţelegere. Suntem într-adevăr oameni lucizi şi împărtăşim viziuni similare, în problemele cheie ale dezvoltării ţării. Asta nu înseamnă că suntem de acord în toate privinţele. Nici nu ar trebui să se întâmple aşa ceva. Acest lucru ar fi teribil de plictisitor şi pur şi simplu greşit. Orice persoană are dreptul să aibă propriile sale gânduri şi abordări, dar suntem apropiaţi în chestiuni de strategie, altfel nu am fi capabili să conlucrăm. Eu cred că la deciderea a ceea ce se va întâmpla, la finalul mandatului prezidenţial, va fi necesar să se ţină cont de aceste lucruri. Este o competiţie utilă şi care duce la un termen final. Sper că, în cursa luării deciziilor – privind cine ar trebuie să candideze şi pentru ce post şi ce va face în viitor – să fim ghidaţi de acest tip de abordare responsabilă, de a răspunde în faţa ţării şi a poporului ei, în primul rând”.

Urmează pasajul care a inflamat ziarişti neatenţi la context şi la nuanţe. Unul deloc nou, în retorica liderilor de la Moscova.
Ce a spus concret, Dmitri Medvedev?

Rusia va mări numărul armelor sale nucleare, dacă nu va ajunge la un acord, cu Occidentul, în privinţa rachetelor anti-balistice/ABM.

Urmează fraze ce par a fi rodul unui dialog cu Putin:”Sper ca întrebările pe care le-am pus anterior, prietenului meu, preşedintele S.U.A., Barack Obama, să primească răspunsuri, pentru ca să putem construi un model pentru cooperarea ABM. Dacă nu vom acţiona în această privinţă, atunci va trebui să răspundem cu măsuri adecvate, pe care nu ne-ar place să le luăm. În acest caz, vom putea vorbi de întărirea potenţialului nostru de arme nucleare, ceea ce ar fi un scenariu deplorabil, care ne-ar întoarce la era Războiului Rece.”

Pentru opinia publică rusă pare un semnal de bărbăţie. Lui Putin i-o fi smuls un zâmbet rece. Dar lucrurile sunt mult mai simple.
O asemenea opţiune rusă, fie l-ar determina pe preşedintele Barack Obama să ia măsuri de retaliere fără precedent, cele mai eficiente fiind de ordin economic, fie ar facilita ajungerea unui republican la Casa Albă.

Unul care poate ar cere revitalizarea unui concept mai vechi, enunţat de emisari ai Pentagonului, la debutul ultimului deceniu, din veacul trecut, cu prilejul unor peripluri prin academiile militare, ale fostelor state satelite ale Uniunii Sovietice, inclusiv România.

Cu acel prilej, enunţul cheie, ce a uimit asistenţa, a fost limpede:”După prăbuşirea U.R.S.S., următorul obiectiv este demantelarea structurii succesoare.”

Iar Medvedev însuşi a recunoscut, în urmă cu câteva luni, că scenarii similare cu cele puse în practică în nordul Africii erau pregătite şi pentru federaţia ce o mai conduce.

Esenţa mesajului transmis de preşedintele rus, la această conferinţa de presă?

Schimbări calitative sunt necesare pentru modernizarea Rusiei.

Medvedev poate fi garantul acestora. Dar va candida?

Preşedintele Federaţiei Ruse a răspuns zâmbind:
”Alegerile prezidenţiale au propriile legi şi eu le voi respecta. Dacă voi decide să fac acest anunţ, îl voi face. Aşa cum am declarat recent colegilor chinezi, aşteptarea nu este lungă acum. Un anunţ ar putea fi făcut în scurt timp.”

Adică înainte de vizita lui Barack Obama la Moscova. Calcul perfect.

ELENA LUI VLADIMIR PUTIN

Jurnalista rusă Natalia Krainova, a publicat, în cotidianul “Timpul Moscovei”, ceea ce ar putea deveni nu doar articolul memorabil al acestei săptămâni – o veritabilă lovitură de presă – ci şi semnalul public, deloc precoce, al declanşării unei campanii surprinzătoare pentru alegerile prezidenţiale din Rusia.

Despre cine a scris Natalia? Despre Elena Lapşina.

Nu e agentă secretă. Nici om de afaceri. Nici fotomodel. Ci doar o ţesătoare, din regiunea Ivanovo, care a devenit, brusc, vedetă, în 2007, pentru că a cerut – nu se specifică dacă din proprie iniţiativă – ca tocmai Constituţia Federaţiei Ruse să fie amendată pentru ca – ţineţi-vă bine… – să i se permită lui Vladimir Putin să aibă un al treilea mandat de preşedinte.

Ei bine, tocmai Elena – nu din Troia, nu cea celebră, de la Bucureşti – va ocupa un loc vacant în Duma de Stat, ca reprezentant al Partidului Rusia Unită. În jurul lui Vladimir Putin.

Anterior, locul a fost ocupat de Serghei Kapkov, care a acceptat o ofertă a primăriei din Moscova de a conduce, de la începutul acestei luni, complexul edilitar Parcul Gorki.

Elena Lapşina s-a înscris în formaţiunea politică Rusia Unită, cu o lună înainte de conferinţa partidului respectiv, din octombrie 2007, unde i-a cerut lui Vladimir Putin să rămână la Kremlin.

– Nice try!/Frumoasă încercare! ar exclama Barack Obama.

Numai că Putin ştia foarte bine că supravieţuirea lui politică ţinea de alternanţa la putere, perpetuarea sa la Kremlin fiind imediat sancţionată, de comunitatea euroatlantică, printr-o izolare comparabilă cu aceea de care are acum parte preşedintele Bielorusiei.

În martie 2008, când Dmitri Medvedev a fost ales preşedinte, Elena devenea parlamentar al partidului Rusia Unită, în legislativul regional Ivanovo.

Domniţa cu propunerea temerară a absolvit doar liceul şi s-a înscris, în 2008, în cadrul departamentului economic şi pentru managementul personalului, din Ivanovo, al Academiei de Stat pentru Textile.

Boris Grazlov, preşedintele Dumei de Stat şi membru al conducerii formaţiunii Rusia Unită, a declarat luni, 28 martie a.c., că este important, pentru partidul său, ca oameni cu diferite evoluţii profesionale, care cunosc bine problemele grupurilor lor sociale, să acceadă la putere.

Imaginea unei “femei ruse, din clasa de jos”, care se ridică în ierarhia societăţii este tipică propagandei sovietice, susţine Andrei Kolesnikov, editorialist la ziarul de opoziţie Novaia Gazeta.

Până la acest moment, cerebrala ziaristă Natalia Krainova a înghiţit povestea livrată presei, dar ce scrie în continuare este literalmente o execuţie publică a Elenei:
“Imaginea Lapşinei, pe website-ul parlamentului regional, din Ivanovo, înfăţişează o femeie spătoasă, într-un costum gri, din ţesătură grosieră. Ea are un crucifix delicat, la lanţul purtat în jurul gâtului ei.”
În traducere liberă, o provincială!
Evident necizelată!

Pentru Natalia, diavoliţă în toată regula…

Ca să dreagă busuiocul, Natalia – mulţumită de lovitura K.O., administrată ilustrei necunoscute – preia, cuminţică, ce mai scrie pe portalul amintit:
“Lapşina a condus biroul pentru recepţii publice a premierului Putin, în Ivanovo, unde a dovedit că este o persoană simpatică, care nu se fereşte de eforturi prelungite şi a demonstrat iniţiativă.”
Nu se specifică la ce.

Bomboana pe colivă?

Şi dovada, că este bine să nu faci război cu o jurnalistă foc de deşteaptă?
Natalia a savurat cuvintele alese pentru finalul materialului ei:
“Lapşina a afirmat că scopul ei este să îmbunătăţească procesul de legiferare, să împlinească speranţele alegătorilor ei şi să conlucreze cu populaţia – a indicat acelaşi website, pe 29 martie a.c.”
Legiferare, carevasăzică! Ne laşi?

Ce nu a precizat Natalia?

Dacă această bruscă aducere în atenţia opiniei publice a Elenei din Ivanovo constituie semnalul, de facto, al lansării campaniei neoficiale, pentru alegerile prezidenţiale, a lui Vladimir Putin.

Oricum, a fost un cursiv care, cu siguranţă, a fost introdus în revista presei, prezentată dimineaţa, la Kremlin, preşedintelui Dmitri Medvedev.

Nu este exclus ca, şugubeţ cum e, Dmitri să fi întrebat, amuzat, pe şeful lui de cabinet:
– Ivan Ivanovici, ce vârstă are Natalia?

Bărbaţii ăştia…

RUSIA SCOATE COMANDOURILE LA ÎNCĂLZIRE…

Exact în momentul în care cel mai ezitant preşedinte al Statelor Unite, Barack Obama, de dragul păstrării Premiului Nobel pentru Pace, îşi umileşte generalii, punându-i în situaţia de a preda aliaţilor comanda operaţiunii de interzicere a zborurilor Forţelor Aeriene Libiene, asupra propriului teritoriu naţional, premierul Vladimir Putin a ordonat şi Ministerul de Interne a executat scoaterea la încălzire a comandourilor antiteroriste.

Fotoreportajul transmis agenţiilor de presă străine, de către RIA Novosti, reflectă desfăşurarea exerciţiilor trupelor speciale, pe 24 martie a.c., la Centrul nr. 604, pentru antrenamente tactice şi arme speciale, situat în afara Moscovei.

Şi iată acum o frază ingenios redactată, care ne poate duce cu gândul la executarea unei misiuni ulterioare, cu aceleaşi repere generale:“militarii au parcurs un traseu cu obstacole, au înconjurat şi preluat sub stăpânire o clădire aflată sub controlul teroriştilor, au coborât, în rapel, din elicoptere şi au învins inamicul folosind vehicule blindate.”

La exerciţiu au participat 150 de ofiţeri – a se reţine acest detaliu, semnificativ pentru gradul înalt de periculozitate al misiunii pentru care se pregăteau trupele implicate în acest antrenament -, 30 de transportoare blindate şi două elicoptere de transport.

Pretextul oficial este unul pe măsura surâsului misterios al lui Vladimir Putin: “Exerciţiile au avut loc în perioada premergătoare aniversării a 200 de ani, de la înfiinţarea trupelor de interne, care urmează să fie celebrată pe 27 martie.”

După tragicele evenimente, din 1988, când au avut loc confruntări etnice între armeni şi azeri, la Sumgait, Azerbaidjan, trupele de interne au efectuat diverse operaţiuni speciale, împreună cu alte agenţii de securitate, inclusiv operaţiuni antiteroriste.

În total, circa 680.000 de ofiţeri şi soldaţi din trupele de interne au primit statutul de veteran de război, în timp ce îndeplineau misiuni în diverse zone de conflict. Peste 26.000 au primit premii de stat, iar 103 dintre ei au devenit Eroi ai Federaţiei Ruse.

Pe timpul exerciţiului au fost folosite şi trageri speciale, specifice încercuirii, prin surprindere, a trupelor proprii!

Care este legătura cu Obama?

Imaginaţi-vă că, în locul zăpezii, aceşti militari ar înfrunta nisipul deşertului libian…

CINE CONDUCE REPUBLICA MOLDOVA?

Iată o întrebare firească, din moment ce vizita vicepreşedintelui Joe Biden nu a făcut decât să confirme zâzania persistentă la nivelul celor trei lideri ai Alianţei pentru Integrare Europeană/A.I.E şi, din păcate, conduita – îmi pare rău, dar asta este situaţia – absolut infantilă, a lui Voronin, dornic să ştie tot Chişinăul că şi-a luat orgoliul în braţe, neparticipând nici el, nici alt emisar al lui, la întâlnirea decidentului numărul 2, în Statele Unite, cu reprezentanţii partidelor parlamentare.

Din moment ce vizita înaltului demnitar american era considerată, la Casa Albă, un semnal clar că Washington-ul sprijină programul de reforme al A.I.E şi aspiraţiile occidentale ale actualei guvernări, fiecare moment de referinţă al programului lui Joe Biden ar fi trebuit să ţină cont de această simbolistică.

Primul moment fiind la aeroportul din Chişinău.

Aici trebuie demontată o iluzie, abil speculată, de comunişti. Sigur că, anul trecut, atunci când a trecut Oceanul, premierul actual al Republicii Moldova a adresat invitaţii oficialilor americani, care au rămas în atenţia acestora, pentru momente alese în funcţie de oportunităţile viitorului.

Numai că turneul actual, prin Europa, al lui Joe Biden, a avut un obiectiv precis. Dialogul la cel mai înalt nivel, la Moscova, pentru a obţine sprijinul tandemului Dmitri Medvedev-Vladimir Putin, în detensionarea situaţiei din Libia. Şi asta i-a reuşit, din moment ce Rusia a stopat exportul de armament către statul libian. Urmând ca, în perioada următoare, să vedem şi alte opţiuni americane sprijinite, explicit sau tacit, de Federaţia Rusă.

Finlanda – care, in integrum, nu a fost niciodată „provincie a URSS”, cum cred unii paraleli cu istoria Europei, de la Chişinău -, precum şi Republica Moldova, au fost trecute în turneu şi pentru a nu alarma opinia publică internaţională, în privinţa unei posibile intervenţii militare a Statelor Unite, despre care să fie detaliat informată doar conducerea Federaţiei Ruse.

Revenind la momentul primirii lui Joe Biden, pe aeroport, normal ar fi fost să fie acolo cei trei lideri ai A.I.E., Marian Lupu, Vlad Filat şi Mihai Ghimpu, ca semn al unităţii lor de acţiune, aşa cum se aşteaptă America să îi vadă în viitor.

Numai că, primul care a dat mâna cu vicepreşedintele american, contrar procedurilor internaţionale de protocol, a fost…ambasadorul S.U.A., mister Chaudhry. O fi el simpatic premierului Vlad Filat, dar locul său era în rândul oficialilor aliniaţi în stânga scării avionului.

Cu tot respectul pentru ex-preşedintele Mihai Ghimpu, care s-a pripit – ne scapă intenţionat motivele – şi a declarat că Joe Biden nu a venit pentru el, Marian Lupu şi Vlad Filat, aş reformula afirmaţia sa: a venit „şi pentru ei”. Asta ca să nu scriu „în mod special pentru aceştia”, deoarece dau semnale clare că Republica Moldova, ca vehicul geopolitic, are… trei viteze pentru mersul înainte şi una pentru sensul opus. Cea din urmă aparţinând lui Voronin.

Şi la discursul, în aer liber, al vicepreşedintelui S.U.A. era de dorit să asiste şi Marian Lupu şi Mihai Ghimpu.

Pentru că, dacă ar fi să stăm strâmb şi să judecăm drept, conform unei logici birocratice, deloc aberante: funcţia executivă a lui Joe Biden, în guvernul american, de adjunct al celui ce este şi liderul miniştrilor S.U.A., respectiv preşedintele S.U.A., ar fi impus ca doar un… vicepremier de la Chişinău să fi fost tot timpul cu vicepreşedintele Americii. Ceea ce, bineînţeles, nu era cazul.

Acum este de domeniul evidenţei că au venit la miting simpatizanţii şi activiştii PLDM. Asta nu este rău. Ci foarte bine. Dar de ce nu au fost prezenţi şi aceia ai celorlalte două partide componente ale A.I.E.?

Era Vlad Filat în campanie electorală, nu ştim noi, şi Joe Biden a venit să îi susţină candidatura?!…

Dincolo de mesajul cald, amical, al vicepreşedintelui superputerii lumii – care nu este deloc un reprezentant de mâna a doua, Joe Biden putând fi, în orice moment, omul care apasă pe butoanele ce trimit spre ţinte clare distrugătoarele rachete nucleare americane -, de „baia de mulţime”, de întâlnirile succesive, separate, organizate cu orgolioşii lideri ai A.I.E., de tămâierile ulterioare ale unor analişti partinici, nu politici, vizând pe actualii guvernanţi de la Chişinău, câteva chestiuni, evitate public, trebuie scrise negru – că aşa şi sunt problemele ţintite de înaltul oaspete – pe alb.

Republica Moldova este pentru America un pas al creării spaţiului integral necesar NATO, pentru a consolida securitatea statelor aliate.

La Departamentul de Stat există o percepţie, mai puţin cunoscută, a celor trei componente ale Alianţei pentru Integrare Europeană. Aceasta ar fi compusă, conform unor experţi în spaţiul ex-sovietic, din:”naţionalişti moldoveni, vorbitori de limbă română” (liberalii lui Mihai Ghimpu), “pragmatişti orientaţi spre afaceri” (simpatizanţii lui Vlad Filat) şi “aripa reformatoare a vechii gărzi a vorbitorilor de limbă rusă” (adepţii lui Marian Lupu).

La Washington D.C. se consideră că – dincolo de inabilitatea de a depăşi blocajul parlamentar, pentru a alege un preşedinte -, liderii A.I.E. au reuşit totuşi să articuleze o viziune a ţării, privind viitorul, care evită, abil, o alegere clară între Moscova şi Bruxelles.

A.I.E. a prezentat perspectivele republicii, la U.E., prin punerea în aplicare a unora dintre reformele necesare alinierii la normele Uniunii Europene, inclusiv asumarea câtorva sacrificii dureroase, pentru a primi sprijinul Fondului Monetar Internaţional, pe timpul crizei economice.

Alianţa pentru Integrare Europeană a luat şi măsuri pragmatice de consolidare a încrederii, pentru a reduce tensiunile cu regiunea separatistă Transnistria, recunoscând că acest conflict prelungit este un obstacol, în continuare, la aspiraţiile europene ale Moldovei.

Provocările la care Republica Moldova va trebui să găsească soluţii, din punctul de vedere al Statelor Unite, nu sunt deloc puţine:

1. identitatea sa – complexă, multietnică;
2. aşezarea acesteia – la o încrucişare istorică a drumurilor utile atât conexiunilor economice, cât şi intenţiilor geopolitice;
3. confruntarea specifică cu problema plecării la muncă, în străinătate, a peste un milion de cetăţeni şi
4. tranzitarea teritoriului naţional de către imigranţi asiatici, doritori să muncească în Europa.

Ţelul sprijinului oferit de S.U.A., celui de-al doilea stat românesc, nu este deloc unul demagogic, ci corespunzător idealurilor promovate constant, de peste Ocean: depăşirea provocărilor enumerate ar putea consolida democraţia din landul dintre Prut şi Nistru, favorizând apariţia unei economii de piaţă prospere.

Aşa ceva nu se obţine cu repetarea unor lozinci, pe holurile parlamentului din Chişinău şi pe micile ecrane. Ci, din punctul de vedere al oficialilor americani, prin combaterea corupţiei endemice, îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei serviciilor guvernamentale, combaterea fermă a traficului de „carne vie” şi a reţelelor locale de crimă organizată.

Este timpul ca toţi liderii A.I.E. să înţeleagă, măcar acum, după vizita lui Joe Biden, că primul partener al Republicii Moldova, de acum înainte, ar trebui să fie S.U.A., singurul stat în măsură să ajute, decisiv, guvernarea de la Chişinău, pentru depăşirea blocajului politic, a dificultăţilor economice şi a monologurilor cunoscute pe tema Transnistriei.

Statele Unite ale Americii, în conlucrare cu partenerii europeni, pot oferi stimulente specifice, dar numai cetăţenii Republicii Moldova, depăşind inteligent divizări generate de pasagere orgolii politice, pot fructifica şansa de a fi devenit, din 11 martie 2011, landul cel mai recent integrat, de facto, din punctul de vedere al Washingtonului, în comunitatea euroatlantică.

O partitură pe care cei trei dirijori ai A.I.E., trebuie să o interpreteze in integrum.
Fără dizarmonii penibile.

ZIUA APĂRĂTORILOR PATRIEI

Agenţia de presă RIA Novosti a difuzat informaţia potrivit căreia
peste 4.000 de ofiţeri de poliţie vor asigura legea şi ordinea
în capitala Rusiei, miercuri, 23 februarie a.c.,
când se sărbătoreşte Ziua Apărătorilor Patriei.

Stabilită, iniţial, ca Ziua Armatei Roşii în 1922,
aceasta a fost ulterior numită Ziua Armatei şi Marinei Sovietice,
în perioada 1949-1993. Abia în 1995 a fost redenumită
Ziua Apărătorilor Patriei, care a devenit o sărbătoare publică din anul 2002.

GORBACIOV ÎL SPRIJINĂ PE MEDVEDEV

Ultimul preşedinte al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, a publicat, la Moscova, pe 29 decembrie a.c., un articol intitulat „Noua Agendă Democratică”.

În acest mod, el atrage atenţia opiniei publice ruse asupra importanţei evenimentelor posibile în 2011. Considerate mai relevante decât viitoarele alegeri prezidenţiale.

Gorbaciov crede acum, în prag de An Nou, că „evoluţia societăţii ruse ar putea transforma politica ţării, în ciuda adversarilor interni, care refuză schimbarea sau cei care clasifică Rusia, fără a fi calificaţi în domeniu, ca un stat incorigibil autoritar”

Dar, pentru ca o asemenea evoluţie să se întâmple, Mihail Gorbaciov consideră că o nouă agendă pentru Rusia trebuie să fie proiectată în anul 2011.

Fostul preşedinte sovietic reaminteşte cititorilor săi că, numai cu un deceniu în urmă, pe lista de priorităţi a Moscovei se afla apărarea integrităţii teritoriale a Rusiei şi restaurarea autorităţii guvernării centrale.

O afirmaţie cel puţin curioasă. Din moment ce nu menţionează concret care erau inamicii care vizau integritatea statului rus.

Apoi, fostul lider al partidului comunist sovietic a elogiat rolul lui Vladimir Putin, care, „bucurându-se de sprijinul oamenilor, a fost devotat materializării unei agende a stabilizării. Noi am putea dezbate mijloacele prin care acest obiectiv a fost atins şi cu cât succes, dar provocările existenţiale ale Rusiei au fost depăşite în mare parte. ”

Evident că nu într-o manieră democratică.

În acest context, progresul înregistrat în etapa stabilizării a evidenţiat problemele nerezolvate ale Rusiei, pe care doar le-a exacerbat criza financiară globală.

O criză care – scrie Gorbaciov – “nu a dat naştere corupţiei la toate nivelurile guvernului şi nici nu a determinat Rusia să îşi piardă dinamica sa democratică.”

Fostul preşedinte sovietic consideră o eroare concepţia conform căreia Rusia are avantajul unor excepţionale zăcăminte de petrol şi gaze, deoarece se uită realitatea că aceste resurse naturale nu sunt inepuizabile.

Mai mult, chiar şi în condiţii favorabile unor preţuri excepţionale pe piaţa mondială, la livrările de gaze şi petrol, sumele câştigate de Moscova nu au fost utilizate pentru eradicarea sărăciei, care afectează încă zeci de milioane de ruşi.

Apoi, Gorbaciov scrie negru pe alb: „ sunt convins că toate necazurile Rusiei au venit din politică. Avem nevoie de un mediu democratic şi competitiv, de iniţiativă la toate nivelurile, de o societate civilă activă şi un control real public. Numai în astfel de condiţii se vor găsi soluţii la problemele dificile.”

Laureatul Premiului Nobel reaminteşte că, începând din anii 2005-2006, autorităţile ruse au implementat măsuri care au făcut practic imposibile reacţiile la problemele acute din societate.

Deciziile de a anula alegerile directe de guvernatori, de a introduce lista de partid, la votare, de a ridica pragul electoral necesar partidelor pentru a intra în Duma de Stat şi abrogarea cerinţei prezenţei minime la vot – toate însoţite de o manipulare agresivă a alegerilor şi a mass-media – a creat un sistem politic închis la feedback-ul dat de societate.

Consecinţa este şi azi vizibilă. Elita politică a servit doar propriile interese înguste.

Mihail Gorbaciov aminteşte de incendiile violente din vara trecută, de izolarea practică, de atunci, a elitei politice, de activarea bruscă a mişcărilor publice, a jurnaliştilor, ecologiştilor, oamenilor de afaceri şi a cetăţenilor simpli, sătui de imobilismul şi corupţia funcţionarilor publici.

Un eveniment precum cel menţionat a reliefat lupta care devine tot mai dură dintre tendinţele democratice şi cele anti-democratice. Dacă acestea din urmă vor învinge, toate realizările din anii conducerii Rusiei de către Putin, inclusiv stabilitatea „vor fi puse în pericol”, scrie Gorbaciov.

Apoi, în mod surprinzător, laureatul Premiului Nobel a făcut referire la ceea ce scria, despre ameninţarea menţionată, pe blogul său, presedintele rus Dmitri Medvedev, în noiembrie: „Nu este un secret că, începând de la o anumită perioadă, simptomele de stagnare au început să apară în viaţa noastră politică, ca şi ameninţarea unei cotituri în politica internă şi pericolul transformării stabilităţii într-un factor de stagnare.”

Concluzia citată a fost una neaşteptată, pentru Gorbaciov. Care consideră evaluarea lui Medvedev drept dovada înţelegerii de către acesta a faptului că problemele Rusiei sunt înrădăcinate în politica sa, în degradarea partidului de guvernământ, în lipsa unei opoziţii reale şi în lipsa de respect pentru drepturile minorităţilor politice.

Mihail Gorbaciov sugerează că:”Îmbunătăţirea educaţiei trebuie să fie o prioritate de top. Am abordat-o în momentul în care cerinţa constituţională de educaţie universală, liberă, poate deveni o ficţiune. Oamenii se întreabă: Cum se face că, după Al Doilea Război Mondial, guvernul a avut suficienţi bani pentru a asigura o educaţie gratuită, iar astăzi nu?”

Iată de ce, în viziunea fostului lider comunist, agenda anului 2011 va trebui să includă o puternică componentă economică, Rusia având nevoie de un progres bazat pe o modernizare rapidă şi de o economie accelerată de ultimele tehnologii viabile pe mapamond. Deziderate imposibil de atins fără oameni cu o educaţie ştiinţifică adecvată.

Finalul materialului este un sprijin fără echivoc pentru actualul preşedinte rus:”Sunt convins că Medvedev trebuie să devină lider în procesul de elaborare a noii agende publice ruse, şi el trebuie să acţioneze în anul care vine. Societatea îl va sprijini.”

Semnal indirect şi către Putin. Că este bine să rămână premier.

ARTICOL PUBLICAT DE ARENA.MD

BASARABIA – SUB PROTECŢIA NATO

Jurnalistul VASILACHE GHENADIE, din Chişinău, mi-a trimis un articol inedit, scris cu o luciditate remarcabilă. El l-a intitulat “NATO: între Moldova și Rusia”. Ceea ce exprimă o nouă realitate, anunţată public la Summitul Alianţei Nord-Atlantice de la Lisabona.

Iată analiza confratelui Vasilache Ghenadie, un condeier cu o ironie bine temperată şi o viziune notabilă:

Pentru comuniștii pro-moscoviți, Alianța Nord-Atlantică reprezintă o sperietoare, în perioada luptei pentru putere. Pentru liberali – o soluție de soluționare a conflictului transnistrean, în perioada reformelor democratice, și aderare ulterioară la UE.

Alianța Nord-Atlantică este percepută de partidul comuniștilor, de la un timp încoace, ca o unealtă de manipulare a cetățenilor Republicii Moldova, deoarece aderarea la NATO reprezintă un moment sensibil în politica externă a țării. Lipsa unui mesaj clar din partea partidelor de guvernare a dus la incertitudine, folosită cu iscusință de opoziție.

Chiar comuniștii au declarat franc, în cadrul Conferinței Extraordinare a Statelor Părți la Tratatul privind Forțele Armate Convenționale în Europa (FACE) din 2007, exact atunci când Voronin s-a certat cu Kremlinul, iar consilierul său Mark Tkaciuc a divulgat CIA toate subtilitățile Memorandumului Kozak (din acel moment fiind înalt apreciat de serviciile secrete americane și israeliene, dar acumulând mai mulți dușmani la Moscova ), că Republica Moldova percepe Tratatul FACE, citez declarația ex-ministrului adjunct al AEIE, Eugenia Chistruga: ”drept piatra unghiulară a securității europene, o garanție importantă a securității naționale”, sprijinind necesitatea ratificării Tratatului FACE Adaptat, semnat în 1999.

PCRM încearcă astăzi să sublimeze politicile sale pro-rusești și îl acuză pe președintele interimar Mihai Ghimpu pentru inițiativele de soluționare pe cale pașnică a conflictului transnistrean, exprimate în scrisoarea deschisă către Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, chiar dacă acum trei ani singuri declarau că ”autorităţile Republicii Moldova reiterează necesitatea îndeplinirii neîntârziate de către Federaţia Rusă a deciziilor adoptate la Summit-ul OSCE de la Istanbul din 1999. Doar retragerea completă, ordonată şi transparentă a forţelor militare şi muniţiilor ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova va crea premise pentru lansarea procedurilor naţionale privind ratificarea Tratatului FACE Adaptat”.

De altfel, poziția Republicii Moldova a fost susținută imediat de SUA și alte state membre ale NATO, care au declarat că sunt gata să ratifice Tratatul Forțelor Armate Convenționale în Europa odată cu evacuarea trupelor rusești din Basarabia (Republica Moldova) și Georgia.
Read more »