Posts tagged: MIHAIL GORBACIOV

Gorbaciov, Putin şi iluzia Rusiei Unite

lv3jv9mp5

Într-un stat democratic, faptul că un ex-preşedinte emite un atac verbal, la adresa unui lider politic aflat la putere, nu devine o tragedie, ci un moment firesc în arena publică. Într-o federaţie, condusă într-un stil evident autocratic, o asemenea ieşire, la scenă deschisă, atrage reacţii dintre cele mai surprinzătoare.

De pildă, faptul că Mihail Gorbaciov a lansat, în cotidianul “Noutăţile Moscovei”, acuzaţii, deloc facile, la adresa lui Vladimir Putin, a determinat ziarul să posteze un sondaj electronic, din start favorabil premierului rus.

Asta pentru că întrebarea pusă este formulată tendenţios: „Mihail Gorbaciov a lansat alt atac asupra lui Vladimir Putin şi asupra partidului Rusia Unită. Are dreptate sau vremea sa (politică) a trecut?”

Situaţia exprimării voturilor arăta astfel:
– Continuă Gorbi! Continuă să spui realitatea aşa cum este – 45,1%.
– El are un punct de vedere bun, acum să vedem şi câteva alternative – 15,7%.
– Sunt numai discuţii – cui îi pasă, într-adevăr ce gândeşte, într-un mănunchi de politicieni, unul despre altul? – 13,7%.
– Putin îşi face dificila misiune fără a fi distras de trecut – 3,9%.
– Du-te de aici, bătrâne! Ar fi fost mai bine dacă nu erai! – 19,6%.
– Nu ştiu – 2%.

De fapt, ce s-a întâmplat? La împlinirea, acum, a două decenii, de la puciul menit a reinstaura stilul totalitar la Kremlin, Mihail Gorbaciov a făcut unele afirmaţii privind situaţia actuală din Federaţia Rusă.

În acest context, ultimul preşedinte al defunctei Uniuni Sovietice a deplâns faptul că liderii ruşi de azi nu au alt interes decât menţinerea propriei lor puteri. El a comparat partidul lui Putin, Rusia Unită, cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, al cărui grabnic sfârşit a constituit cenuşa unui sistem pe care a călcat, fără niciun regret, Boris Elţîn.

De altfel, şi într-o serie de remarci, făcute publice la debutul acestui an, Gorbaciov l-a mai acuzat pe Putin şi echipa sa de menţinere a Federaţiei Ruse într-o postură înapoiată, în raport cu alte state.

Concret, Mihail Gorbaciov a declarat, într-un interviu acordat revistei germane “Der Spiegel”, că „ei vor să ne tragă înapoi, în trecut, în timp ce ţara are mare nevoie de modernizare.”

El şi-a îndemnat conaţionalii să nu fie de acord cu intenţia lui Putin de a reveni la Kremlin, după alegerile din luna martie 2012. De ce? Pentru simplul motiv că Vova (alias Vladimir Putin) nu doreşte decât să rămână la putere, “dar nu să rezolve problemele.”

Doar Putin a fost ţinta reproşurilor fostului reformator rus, atât de lăudat de occidentali? Nu. La fel de criticată a fost şi opoziţia, inclusiv miliardarul Mihail Prohorov, care a format recent propriul său partid – declarat de dreapta – cu scopul de a deveni a doua formaţiune politică importantă, în Duma de Stat/ Gosudarstvennaia Duma, după apropiatele alegeri parlamentare. Gorbaciov nu a ezitat să afirme că “toate partidele sunt doar păpuşi, în mâinile regimului!”

Şi în luna februarie a.c., când a împlinit venerabila vârstă de 80 de ani, el a declarat că îi este efectiv ruşine de elita Rusiei.

Mihail Gorbaciov a mai deplâns faptul că este artificial menţinut misterul în legătură cu cine dintre componenţii actualului tandem politic, de la Moscova, Medvedev şi Putin, va candida la alegerile prezidenţiale din 2012. Un mister ce trădează o vanitate clară la cel mai înalt nivel în statul rus.

Nu în cele din urmă, Gorbaciov a mai avertizat, clasa politică din Federaţia Rusă, că o posibilă revoltă populară, cu ample manifestaţii de stradă, comparabile, ca amploare şi efecte. cu cele caracteristice “primăverii arabe”, ar putea zdruncina actuala putere.

A fost Gorbaciov altfel decât este Putin azi?

Istoricul rus Pavel Stroilov a copiat 30.000 de pagini arhivate de Fundaţia Gorbaciov, unde a poposit pentru o cercetare amănunţită a documentelor originale. Acestea au fost puse ulterior şi la dispoziţia revistei SPIEGEL.

Ce indică documentele respective? Mihail Gorbaciov a fost un om duplicitar şi nu de puţine ori a făcut înţelegeri secrete cu radicalii din partidul comunist şi cu liderii militari.

Deşi fostul reformator sovietic a fost lăudat de occidentali, pentru că nu a recurs la manu militari, pentru a menţine U.R.S.S., nu sunt date clare, nici până azi, în legătură cu aprobarea sau nu, de către el, ca preşedinte al Uniunii Sovietice, a represiunilor militare din Georgia, Lituania şi Azerbaidjan, unde populaţia a manifestat contra guvernului rus, între 1989 şi 1991.

Dar, în schimb se cunoaşte că intervenţiile dure, ale trupelor sovietice, au dus nu doar la împrăştierea demonstranţilor, ci şi la uciderea a 114 azerbaidjeni, 20 de georgieni şi 14 lituanieni. Alte manifestaţii, de intensitate comparabilă cu cele amintite, fiind în Transnistria şi Asia Centrală.

Într-unul dintre documentele fotocopiate şi prezentate de revista germană, este şi afirmaţia lui Gorbaciov, făcută liderului formaţiunii social-democrate vest-germane, Hans-Jochen Vogel, la două zile după sângeroasa represiune a manifestaţiei din Tbilisi:”Aţi auzit despre evenimentele din Georgia. Inamici notorii ai Uniunii Sovietice acţionează acolo. Ei abuzează de procesul democratic, scandează sloganuri provocatoare şi chiar solicită dislocarea unor trupe NATO în republică. Am avut dreptate să avem o abordare fermă în confruntarea cu aceşti aventurieri şi să apărăm perestroika – revoluţia noastră. ”

Duşmanii pedepsiţi, prin împuşcare, de trupele sovietice? 17 femei şi trei bărbaţi din Tbilisi, toţi manifestanţi paşnici!

De fapt, şi la şedinţa Biroului Politic al P.C.U.S., din 4 octombrie 1989, Mihail Gorbaciov a comentat faptul că 3.000 de demonstranţi au fost împuşcaţi, pe 4 iunie, acelaşi an, în Piaţa Tiananmen, din Beijing, în maniera următoare:”Trebuie să fim realişti. Trebuiau să se apere. Şi noi la fel. 3.000 de oameni? Şi ce dacă? ”

Observaţi? Ironia sorţii face ca Gorbaciov ieri, Putin azi, să aibă aceleaşi reacţii faţă de chestiuni precum raportarea Kremlinului la situaţia din Georgia.

După Elţîn – întemeietorul Federaţiei Ruse -, Putin – cel ce i-a imprimat ordine interioară şi fermitate în relaţia cu Occidentul – şi Medvedev – care încearcă, aproape cu disperare, să vopsească gardul, deşi dincolo de acesta se află leopardul Vova – viitorul democrat al Rusiei pare o glumă ce va îngheţa zâmbetele pe chipurile multor lideri europeni.

Ruleta rusească continuă să se învârtă şi nu puţini au pariat că bila prezidenţială se va opri, în martie 2012, la un număr ( de alegători) de culoare roşie.

Premiul lui Putin, rateul lui Medvedev şi vizita lui Lupu

Vladimir_Putin_official_portrait

Liderul de facto al Federaţiei Ruse, omnipotentul Vladimir Putin, a fost declarat laureat al premiului „Quadriga”, un prestigios premiu german. Aceasta este fraza care a constituit ştirea zilei de duminică, 10 iulie a.c., în Moscova.

La Kremlin, Dmitri Medvedev a cerut detalii suplimentare. Premiul a fost conferit, începând cu anul 2003, unor personalităţi marcante ale politicii, economiei şi culturii, care au avut acţiuni de pionierat spre binele public. Numele premiului a fost preluat de la sculptura care încoronează celebra Poartă Brandenburg, din Berlin.

Ceremonia are loc pe 3 octombrie, data unificării Germaniei, la Berlin, laureaţii premiului primind o copie a sculpturii menţionate. Plus partea care le revine, din valoarea premiului – de 100.000 euro.

Printre cei ce au fost onoraţi, până acum, cu acest premiu se numără unificatorul celor două state germane, ex-cancelarul german Helmuth Kohl, Gerhard Fritz Kurt Schröder – fost şef al guvernului german şi cunoscut promotor al unei relaţii pragmatice cu Moscova, ex-preşedintele Mihail Gorbaciov, aplaudat în Occident, pentru îngroparea URSS şi Vaclav Havel, al 10-lea preşedinte al Cehoslovaciei şi primul al Republicii Cehia, un reformator cunoscut pentru rezistenţa sa anterioară faţă de regimul comunist.

Pentru apropiaţii lui Dmitri Medvedev există două răspunsuri posibile la întrebarea firească: ce semnificaţie reală are acordarea acestui premiu, acum? Varianta liniştitoare este că doar înscrie, în galeria laureaţilor, pe cel care şi-a propus recâştigarea de către Rusia, a forţei politice, militare şi economice pe care a avut-o Uniunea Sovietică, fiind deci o recunoaştere a acţiunilor sale de până acum. Varianta subtilă fiind un semnal de încurajare, dat de Berlin, pentru ca Vladimir Putin să îşi continue drumul politic şi să îşi anunţe candidatura pentru un nou mandat de preşedinte.

De ce ar presa Germania o limpezire a apelor la Moscova? Un posibil răspuns este şi evoluţia lui Dmitri Medvedev, cu sincope publice neaşteptate şi o surprinzătoare încremenire într-un proiect rupt parcă de realitatea imediată.
Read more »

Suntem minţiţi, de Troica de la Chişinău…

România, stat membru al Uniunii Europene şi al NATO, ai cărei militari, unul după altul, cad la datorie – nu ca ai Ungariei Laşe, ascunşi după fustele nevestelor, extrem de pofticioase, în aşternuturile unui regat pe veci apus -, conform misiunii primite de la cea mai puternică alianţă politico-militară din istoria omenirii, în deşertul afgan, semn al unui stoicism pe care îl aveau numai oştenii lui Mihai Viteazul, este atacată – de o manieră intolerabilă, prin discursuri emblematice pentru Troica, aflată la putere la Chişinău -, aidoma pasagerilor unei trăsuri americane, în vestul Săbatic, de comicii vestici ai arenei politice din cel de-al doilea stat românesc, pe care Berlinul l-ar numi, cu firească detaşare istorică, “un alt land”.
Cu iluzoria capitală la Chişinău.

Scriu aceste rânduri după o lectură atentă, a cursivului unui jurnalist căruia patriotismul nu i se pare o etichetă desuetă: Marius Bâtcă.

Un ziarist ce nu pleacă capul la moguli.
Fiu de ofiţer al Armatei României.
Care, la rândul său, a fost unul dintre condeierii talentaţi şi deloc înfricoşaţi de aparatul comunist de partid.
El a avut curajul, în anii socialismului, să îşi bată joc de micimile epocii predecesorului lui Ion Iliescu, prin memorabile Pluguşoare, adevărate pamflete incendiare, publicate în presa militară a acelei epoci.

Marius Bâtcă a scris un electrizant cursiv intitulat “Ruşine! Blestemaţi să fiţi în veci!”

El incrimina versatilitatea “boierilor” de azi, de la Chişinău, al căror nume nu le mai transcriu, din dezgust faţă de chiaburimea ce se joacă de-a liderii… Republicii Democrate Germane, respectiv Republica Moldova.

O entitate antinaţională. Desuetă. Nedigerabilă în plan geopolitic.
Şi – mai ales – nesustenabilă, în plan economic.

Ce scrie Marius? Citiţi atent:

“Acelaşi Filat care, în urmă cu un an, îşi călca în picioare aliatul, omul care a avut curajul şi tăria de caracter de a spune un NU hotărât Moscovei. Este vorba despre Mihai Ghimpu, cel care, pe când ocupa funcţia de preşedinte interimar al R. Moldova, a spus că el nu poate să meargă la Moscova de 9 mai şi nici militarii moldoveni nu au de ce să defileze în Piaţa Roşie. Ghimpu declara atunci că nu sunt motive pentru care Republica Moldova ar participa la parada de 9 mai: “Cum să participi alături de această armată care ne-a adus comunismul, ne-a deportat în Siberia, ne-a colectivizat, ne-a provocat foamete? Şi astăzi se află în cetatea lui Ştefan cel Mare. Această armată a stat la baza formării Transnistriei. Un popor nu a câştigat niciodată, dacă în prim plan nu a fost demnitatea”. Demnitatea, un cuvânt care îi este străin lui Vladimir Filat. Pentru că a făcut ce a făcut şi tot a trimis militarii moldoveni să defileze la Moscova. Iar astăzi a ales să îi sărbătorească cu fast pe ocupanţi. Măcar comuniştii lui Voronin sunt sinceri şi spun lucrurile pe faţă, fără a se ascunde după lozinci europene.”

Dar Marius visează frumos!

Aşa am crezut şi eu!
Că Mihai Ghimpu este un simbol naţional!

Era…

Liderii Mimatei Alianţe pentru Integrare Europeană sunt exponenţii unor grupuri strict economice de interese, cărora puţin le pasă de poporul român, istoria şi viitorul acestuia.

Din fericire, România este condusă de un Scorpion. Puternic.
Respectiv Traian Băsescu.

Mă număr printre neînsemnaţii condeieri care au demonstrat public, nu doar pe un blog amârât, ci şi la cel mai vizionat post de televiziune din România, că preşedintele României face erori majore în probleme de politică internă.

Dar pe plan extern, în pofida denigratorilor stipendiaţi de moguli cunoscuţi, rămâne UN PREŞEDINTE CU CAPUL PE UMERI!

Atunci când surse americane i-au indicat plusul de popularitate al lui Filat, ca lider al PLDM – explicabil prin capacitatea sa pragmatică, deloc sovietică, de a soluţiona probleme urgente, pentru cetăţenii români din stânga Milcovului de azi, respectiv Prutul – , faţă de Ghimpu, care mai conduce, ca un bunic visător, Partidul Liberal, Traian Băsescu l-a invitat, în stilul său franc, pe premierul (era să scriu primarul, mea culpa…) de la Chişinău, la Iaşi.

Ce nu ştie Vladimir Filat, trecătorul preferat al Bruxelles-ului?

Că 22.000.000 de cetăţeni legitimaţi ai României au râs cu poftă!

Toţi au savurat momentul în care şi l-au închipuit pe Traian spunându-i (preventiv) lui Vlad(imir):
– Vezi ce faci…
Avem dosare întregi cu şoferii tăi, de pe TIR-urile care transportă, cunoşti cum, ţigări în Europa…

Chestiunea este simplă!

Ne minţim singuri în legătură cu mentalitatea conaţionalilor din Republica Moldova!

Nu puţini dintre aceştia fiind oportunişti. Şi nostalgici, după vremurile Uniunii Sovietice.

Pot să înşirui aici o suită de jurnalişti cinstiţi, de la Bucureşti, care scriu, din dragoste de ţară, în presa de la Chişinău.

Toţi sunt nişte romantici atemporali. Inclusiv eu.

Teritoriul istoric al României, din stânga Prutului, nu merită decât o singură soartă.

Poate nu ştiaţi. După unificarea Republicii Federale Germania, cu Republica Democrată Germană, generali din Bundeswehr au fost numiţi administratori ai landurilor redobândite de la Mihail Gorbaciov. Asta nu am citit-o, ca alţii, din articole postate pe Internet. Ci am aflat-o în Parlamentul de la Munchen, de la un general în rezervă, din armata federală germană.

Este timpul să nu ne mai uităm la liderii aparent pro-europeni, de la Chişinău, ca la amicii noştri.

Ci ca la Păcălicii noştri.

Troica de la Chişinău, cu nume ce nu le mai evoc, reprezintă expresia hilară a reiterării, în timp, a celor ce au încercat să salveze R.D.G.-ul, înainte de a fi, de jure, încorporat în Patria Mamă – Germania Unificată.

Schimbaţi cuvântul, de lângă Unificată, cu România…

NU DE TROIŢE AVEM ACUM NEVOIE…

Jurnalistul Ionel Dancu, de la cotidianul ADEVĂRUL, a publicat, în ediţia din 11 aprilie a.c., articolul “Există o mare ură faţă de români în Ucraina”, la finalul căruia a postat opinia pe care mi-a solicitat-o, cu privire la paşii necesari deblocării proiectului naţional al reunificării legitime cu teritoriile româneşti rupte de Patria Mamă, prin dictatul arbitrar, samavolnic, impus prin superioritatea militară numerică şi tehnică a unei puteri străine – dispărută azi de pe harta Europei de Est:

“Nu de troiţe avem acum nevoie, ci de adevăraţi bărbaţi de stat. Slujbe religioase au mai fost şi pe 6 mai 1990, la „Podul de Flori”, peste Prut. Eram acolo, ca jurnalist militar, la jumătatea podului de cale ferată de la Ungheni.

images PRUT

Lângă mine se aflau doi colonei sovietici, impresionaţi de românii adunaţi, care presau să treacă pe malul opus. Şi întrebau ce o să se întâmple.

1990 SPRE UNGHENI

Atunci, peste 1.000.000 de conaţionali au trecut frontiera nefirească, la fraţii basarabeni.

1990-PODUL-DE-FLORI-Prut-Valeriu-Oprea

Dimineaţa, comandantul trupelor de grăniceri, generalul Petre Teacă, a fost plimbat, cu un elicopter militar sovietic, de-a lungul graniţei, pentru a vedea postate, în păduri, plutoane sovietice, cu câini, menite a zădărnici, la nevoie, entuziasmul mulţimilor.

Mi-17 Hip

În acea zi, la rugămintea lui Gorbaciov, preşedintele Mitterrand i-a cerut telefonic, omologului român, să nu comite vreo… imprudenţă. Aşa s-a stopat revenirea Basarabiei la Patria Mamă.

În 1991, Mircea Snegur i-a propus, lui Ion Iliescu, realizarea Unirii. Urma ca preşedintele Republicii Moldova să devină vicepreşedinte al României. Propunerea a fost ignorată.

Acum, formatul 5+2 – mediatori din Federaţia Rusă, Ucraina, O.S.C.E., observatori din partea U.E. şi S.U.A., plus reprezentanţii Chişinăului şi Tiraspolului – doar amână, sine die, soluţionarea problemei transnistrene.

Preşedintele actual al României obţinuse sprijinul administraţiei George W.Bush, în problema viitorului celor două state româneşti.

Vizita lui Joe Biden, la Chişinău, a revitalizat translaţia Republicii Moldova în arealul euroatlantic.

Dincolo de impedimente vizibile, sprijinul necesar fluidizării situaţiei va veni tot de peste Ocean, ca rod al unor demersuri confidenţiale, temeinic pregătite. Doar interesul strategic al S.U.A. este să nu mai fie, relativ aproape, de baza americană din Constanţa, trupele ruseşti dislocate în Transnistria.

Iar Barack Obama, la apropiata întâlnire cu Dmitri Medvedev, de la Moscova, va reitera ideea că graniţa NATO trece, de facto, pe Nistru.”

ORIGINAL

PREŢUL REUNIFICĂRII COREII

September 013

La finele primei decade, din luna aprilie a.c., a fost publicat, la Seul, studiul realizat de dr. Robert E. Kelly, profesor la Departamentul de Ştiinţe Politice şi Diplomaţie, al Universităţii Naţionale Pusan, din capitala Republicii Coreea.

Analiza sa vizează implicaţiile unirii naţiunii coreene, într-un singur stat, Republica Populară Democrată Coreeană fiind comparată cu Republica Democrată Germană.

Unificarea celor două state coreene va fi mai scumpă, mai destabilizatoare şi mai generatoare a unei intervenţii străine decât aceea a Republicii Federale Germania, cu Republica Democrată Germană. Ultimele două previziuni sugerând contribuţia, la acest studiu, şi a unei anumite structuri de intelligence, de peste Ocean.

O primă asemănare, între Coreea de Nord şi Germania de Est? Existenţa unei „burghezii roşii”, corupte, al cărui stil luxos de viaţă este justificat, de o manieră ipocrită, de ideologia regimului comunist.

Un al doilea element comun? Puterea discreţionară a serviciilor secrete, menite să prevină apariţia revoltelor şi a liderilor ce nu pot fi şantajaţi şi înduplecaţi să renunţe la conducerea luptei compatrioţilor dornici să pună capăt unui regim corupt şi antinaţional.

Al treilea reper similar? Incapacitatea statului de a produce, sub aspect calitativ, dar şi cantitativ, bunurile necesare unei vieţi decente ale cetăţenilor din republică.

R.D.G., în comparaţie cu R.F.G., şi Coreea de Nord, cu Coreea de Sud, reprezintă zona mai săracă. Asta creează o presiune asupra guvernului comunist, care ştie că o schimbare nu este doar necesară, ci şi inevitabilă.

În R.D.G. şi Coreea de Nord, frontierele au fost, respectiv sunt comparabile cu cele ale unui lagăr împrejmuit cu sârmă ghimpată. Pentru a preveni exodul disperaţilor, spre conaţionalii care trăiesc în landul mai bogat al patriei lor.

În R.F.G. şi Coreea de Sud a funcţionat o societate democrată. Creşterea lor economică se bazează pe implementarea tehnologiilor de ultimă oră, pe funcţionarea economiei de piaţă şi a instituţiilor specifice statului de drept.

Statul sud-coreean şi cel vest-german au considerat S.U.A. drept partener strategic şi prim aliat, fapt care le-a conferit legitimitatea morală ce nu avut-o nici Coreea de Nord, nici R.D.G..

R.F.G. şi Republica Coreea au fost în stare să dispună de forţe armate credibile, moderne, puternice, depăşind astfel, cu cel puţin 50%, pe plan strategic şi economic, statele-surori, de sorginte comunistă.

O frază în care dr. Robert E. Kelly, escamotează adevărul este următoarea:”Ca şi Franţa şi Marea Britanie, în cazul Germaniei, Japonia şi Rusia sunt, din punct de vedere geopolitic, indiferente la unificarea Coreeii.”

O formulare mai realistă poate ar fi fost:”Pentru Franţa şi Marea Britanie, o Germanie unificată reprezenta un stat-tampon mai puternic, în relaţionarea cu statul sovietic, la vremea respectivă, după cum, azi, pentru Japonia şi Rusia, o Coree unificată, evident capitalistă, ar fi un ghimpe dureros în coasta Chinei comuniste.”

Diferenţe notabile între R.D.G. şi Coreea de Nord? Germania de Est era mai bogată decât este acum Coreea comunistă. Astfel, Produsul Intern Brut/P.I.B., pe cap de locuitor, al statului nord-coreean, este de 1.700$, în timp ce în statul german comunist, în 1989, P.I.B.-ul, la acelaşi element de referinţă, era de 10.000$.

Coreea de Nord este surclasată de Germania de Est la toate capitolele, precum managementul de mediu, infrastructura, productivitatea muncii, sănătate, educaţie, tehnologie.

Iată de ce unificarea celor două state coreene va fi mai costisitoare:”În timp ce, după unire, mai mult de 20 de ani, Germania de Vest a transferat 1200 miliarde de euro, la 16.000.000 de persoane, care trăiau în Germania de Est, în 1989, o populaţie mai mare şi mai săracă, cea din Coreea de Nord, de aproape 24,5 milioane de oameni, necesită un sprijin mult mai mare.”

Dar ce au găsit oficialităţile din R.F.G., după unificare, în Germania de Est? Fabrici cu echipamente demodate sau inutilizabile, un sistem de telecomunicaţii necompetitiv, maşini învechite, muncă ineficientă, infrastructură din vremea celui de Al Doilea Război Mondial, nereparată!

Iar situaţia din Coreea comunistă este mult mai rea.

Va fi Coreea de Sud mai puţin capabilă, decât Germania de Vest, ca să realizeze unificarea patriei?
Instituţiile politice sud-coreene sunt apreciate mai slabe decât cele ce funcţionau în R.F.G. O concluzie forţată, deoarece la Seul au fost debarcaţi, rând pe rând, oamenii politici dovediţi corupţi, sau cu intenţii contrare prevederilor constituţionale.

O altă prejudecată? ”Coreii de Sud îi lipseşte capacitatea de acţiune statală, pe care Germania Occidentală a avut-o, în 1989, şi se confruntă cu un regim comunist mult mai puternic.”

O frază infirmată de recenta determinare a autorităţilor de la Seul, de a nu mai permite Coreii de Nord să comită provocări militare soldate cu pierderea unor vieţi omeneşti.

De ce a fost realizat acest studiu? Pentru ca Seulul să înţeleagă că:”astăzi, situaţia internaţională este mai puţin favorabilă unificării. Puterea americană a atins punctul culminant în 1989, când U.R.S.S. era în declin, iar China era departe. Azi, slăbiciunea S.U.A. şi puterea crescândă a Chinei, fac tot mai dificilă sprijinirea Coreii de Sud, în orice confruntare cu China şi Coreea de Nord, pe tema unificării. Coreea de Sud trebuie să facă totul singură, permiţând Chinei să dicteze termenii unificării: cum ar fi condiţia ca forţele militare americane să nu treacă la nord de actuala zonă demilitarizată,

CIMG2679 zona demilitarizată - la graniţa dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud

sau chiar să nu mai fie deloc prezente în peninsulă, ceea ce ar însemna finlandizarea Coreii.”

În 1989, intenţia lui Gorbaciov era restrângerea subvenţionării statelor socialiste satelite, pentru a concentra forţele interne pe restartarea economiei sovietice.

Acum, China este abia la începutul expansiunii sale internaţionale, datorită creşterii puterii economice. Evenimentele sângeroase, din Piaţa Tiananmen, au dovedit fermitatea liderilor de la Beijing, în menţinerea rolului partidului comunist, ca unic conducător al statului chinez.

Beijingul pare mai interesat, în sprijinirea regimului comunist nord-coreean, decât era Moscova în salvarea R.D.G..
Germania de Răsărit era relativ departe de statul sovietic. Coreea de Nord se află la intersectarea intereselor sud-coreene, chineze şi americane.

Coreea de Sud nu poate cumpăra unitatea naţională, printr-un acord cu China, aşa cum a făcut-o R.F.G. cu U.R.S.S., pentru ca Gorbaciov să abandoneze statul socialist est-german.

Băncile sud-coreene par să nu aibă aceeaşi disponibilitate financiară, ca acelea vest-germane. Chiar dacă este membră a G-20, Coreea de Sud este încă la o distanţă notabilă de prosperitatea societăţii germane.

Iar chinezii nu duc lipsă de lichidităţi financiare. Deci vor negocia mai dur decât sovieticii.

Ce uită profesorul Kelly? Că la Seul funcţionează Ministerul Unificării Naţionale, cu o finanţare substanţială şi o tenacitate recunoscută şi la Beijing.

Reunificarea unei naţiuni, divizată de dictatul unei puteri străine, are preţul său. Inclusiv temeritatea unor bărbaţi de stat, de a servi exemplar interesele naţionale, chiar şi atunci când conaţionalii lor, ce i-au ales în fruntea ţării, par a avea soarta Cenuşăresei.

Aşa cum Germania a renăscut, precum Pasărea Phoenix, şi Coreea – ca şi alte state divizate doar prin recursul la manu militari – va trăi clipa unificării naturale. Poate mai devreme decât prevede un think tank.

SMIRNOV SCHIMBĂ MACAZUL

27_09_2007smirnov1

Când un drum al vieţii m-a dus pe malul drept al Nistrului, dincolo de sesizarea diferenţei notabile dintre debitul acestui fluviu şi cel al Prutului, am observat şi uniforme străine, dincolo de apele învolburate. Ştiam pretextul cu care erau menţinuţi acolo peste o mie de militari ruşi, care nu au nicio vină că au primit misiunea să păzească depozite vechi, plus un comandament subteran, iniţial sovietic, ulterior atribuit structurii funcţionale a Tratatului de la Varşovia, iar azi menţinut pentru iluzii ce nu mai sunt decât în biroul lui Igor Smirnov.

Acest bunicuţ, cu chip de Lenin, vizibil marcat de apropiata vizită a vicepreşedintelui Joe Biden, la Chişinău, a primit îndemnul, de la ultimii nostalgici ai defunctei URSS, să organizeze ceva, să iasă în public cu o declaraţie, să probeze, şi el, că România este un coşmar pentru cei ce trăiesc pe tărâmul istoric al Basarabiei.

Cât de necunoscător al Occidentului poţi să fii ca să crezi bazaconia că tu, omologul caricatural al unui primar dintr-un oraş mic, american, dacă îţi organizezi singur o făcătură de ceremonie, ai putea fi mediatizat de CNN şi eventual ai stârni admiraţia şi căderea pe gânduri a oaspetelui Republicii Moldova, vicepreşedintele Joe Biden?

Scriu asta deoarece, conform agenţiei de ştiri INFOTAG: Cu ocazia sărbătorii primăverii „Mărţişor”, Uniunea Moldovenilor din Transnistria i-a conferit preşedintelui autoproclamatei RMN, Igor Smirnov, titlul de membru de onoare al Uniunii şi i-a înmînat legitimaţia Nr.1. Documentul împreună cu un mărţişor i-a fost înmînat lui Smirnov de către copii veniţi să-l felicite cu prilejul venirii primăverii. Liderul de la Tiraspol le-a mulţumit copiilor şi le-a dorit să-şi păstreze limba maternă, fetiţelor – să crească frumoase ca Sofia Rotari, iar băieţilor – să semene cu Dimitrie Cantemir şi Ştefan cel Mare, menţionînd că „ei au fost moldoveni, nu români”.

Observaţi schimbarea de macaz?

De unde, până mai ieri, Smirnov solicita Moscovei nu numai recunoaşterea republicii sale de doi bani, ci şi integrarea acesteia în Federaţia Rusă, acum tocmai el se autoproclamă Moldoveanul Numărul 1 al Transnistriei!
Fără pic de ruşine.

Smirnov nefiind decât varianta locală, de mucava, a liderilor absolutişti arabi, despre care însuşi Mihail Gorbaciov declara, pe 2 martie a.c., la împlinirea vârstei de 80 de ani, în cadrul unui interviu acordat postului TV „Rusia azi”: “Dacă ne uităm în Orientul Mijlociu, de exemplu, unde, în multe ţări, oamenii au ieşit în stradă, pentru a cere demisia liderilor lor, aceştia au fost la putere pentru 20 sau 30 de ani. Este incredibil! Mubarak a condus Egiptul timp de 29 de ani. Cât despre Gaddafi, mai toţi am uitat momentul când a început să conducă ţara sa. Oamenii au dreptate când susţin că trebuie să fie o limită a mandatelor! Ei au obosit să vadă aceiaşi lideri. În plus, după un deceniu de menţinere la putere apare nepotismul. Oamenii vor să vadă liderii preocupaţi de ceea ce într-adevăr contează. Iată de ce, la vremea mea, am decis ca termenul limită, pe post, pentru secretarul general al partidului, pentru şeful guvernului şi alţi demnitari să fie de maximum 10 ani. După care ei trebuie să se dea la o parte.”

Iar Gorbaciov nu este cetăţean român.

Dar Igor Smirnov ar putea deveni!

Doar oficialităţile germane au lansat invitaţia şi pentru administratorii de la Tiraspol să vină în Germania – stat organizat pe landuri, cu un anumit grad de autonomie decizională – pentru a lua notiţe despre modul în care, într-o democraţie solidă, se rezolvă diferendele.

Şi nu o fi departe ziua când Igor Smirnov o să îl sune pe Mihai Ghimpu, cu o surprinzătoare deferenţă, pentru a îl întreba un singur lucru:

– Domnule preşedinte (din respect pentru faptul că interlocutorul său a fost interimar la Preşedinţia Republicii Moldova), dumneavoastră aveţi experienţă cu românii ăştia, pardon, cu românii noştri. Mâine aterizează la Tiraspol, ptiu, doamne iartă-mă, preşedintele României. După ce trece în revistă garda de onoare, când rămânem între patru ochi, cu ce să-l servesc?…

– Ştiu şi eu, Igor Nikolaevici? Mai bine sunaţi-l pe ambasadorul american, de la Chişinău. Ca să nu greşiţi, din nou…

UN STATUT IMUABIL

Postul de radio “Vocea Rusiei” a difuzat confirmarea, de către Kremlin, a vizitei pe care urmează să o facă, la Moscova, la debutul apropiatei primăveri, vicepreşedintele american Joe Biden.

Scopul principal al prezenţei înaltului demnitar de peste Ocean, conform precizării unei surse din Ministerul rus de Externe, este pregătirea vizitei oficiale a preşedintelui Statelor Unite, Barack Obama, în Federaţia Rusă.

După cum se ştie, preşedintele Dmitri Medvedev a vizitat S.U.A. în luna iunie, 2010. El a poposit iniţial în celebra zonă californiană Silicon Valley, apoi la Casa Albă, în Washington D.C., unde a avut un program comun cu Barack Obama, derulat într-o atmosferă extrem de amicală.

Obama_Medvedev_Ray's_Hell_Burger_June_2010

Ce va găsi Joe Biden la Moscova?

O conducere bicefală. Un tandem ce părea indestructibil. Cu doi „copiloţi” care încep, treptat, să nu îşi mai sincronizeze mişcările, dând senzaţia că apasă, concomitent, unul pe acceleraţia, altul pe frâna modulului, de conducere autoritară a statului rus.

Un singur exemplu este suficient.

Acceleraţia aparţine preşedintelui Medvedev.

Cel care, la Summitul NATO, de la Lisabona, din 2010, a înţeles, perfect, ce vrea Obama de la el. Complementaritatea măsurilor prezidenţiale, de întărire a securităţii Statelor Unite şi a aliaţilor săi, cooptând Rusia, cu eficientele sale radare, în sistemul de apărare împotriva rachetelor lansate din Orientul Mijlociu.

Într-un asemenea context se înscrie declaraţia generalului-locotenent Serghei Lobov, comandantul Forţelor Spaţiale ale Rusiei, difuzată pe 15 februarie a.c., care a precizat că sistemul rus, de avertizare timpurie, bazat pe radarele cu bătaie lungă, poate detecta şi urmări lansările şi traiectoriile, spre Europa, ale unor rachete balistice iraniene.

Dar… Iranul nu are acum astfel de arme. Generalul Lobov a mai afirmat că sistemul de avertizare rusesc poate detecta şi rachetele balistice lansate din SUA, China şi alte ţări.

Aici s-ar impune o precizare. Conform unei informaţii difuzată de serviciul german de spionaj, confirmată de C.I.A. şi de Mossad, din luna februarie 2011, Iranul este în măsură să aibă prima armă nucleară.

Iată motivul real pentru care acum au început demonstraţiile organizate de forţele de opoziţie la Teheran.

Acestea sunt încurajate să preia puterea, în decurs de o lună de zile, pentru a determina, astfel, stoparea programului nuclear, în scopuri militare, încurajat de actuala conducere a Iranului.

Frâna este pusă de premierul Vladimir Putin.

El l-a mandatat pe ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, să îi precizeze omologului britanic, William Hague, la finalul convorbirilor bilaterale de la Londra, decizia Moscovei de a nu accepta noi sancţiuni împotriva Iranului.

Lavrov a declarat că “sancţiuni mai aspre vor afecta serios economia iraniană”. Mai mult, el crede că noi sancţiuni, impuse în mod unilateral de către SUA şi Europa împotriva Iranului, vor submina serios cooperarea existentă acum, la nivelul Consiliului de Securitate al ONU.

Cu un surâs interpretabil, ministrul rus a punctat ferm: „Dacă programul nuclear al Iranului urmăreşte numai scopuri civile, toate îndoielile ar trebui să fie eliminate”.

Contrar imaginii lor publice de până acum, atât preşedintele, cât şi premierul Rusiei se află sub tirul presei de la Moscova.

Lui Dmitri Medvedev i se reproşează că doar încearcă, fără a reuşi încă, să facă din Rusia, ceea ce ar trebui să fie, un stat super-puternic, sau cel puţin puternic. Deocamdată, acesta este substituit de corporaţii puternice. Care nu urmăresc decât să îşi maximizeze eforturile. Şi influenţa lor. Fără ca să îşi asume responsabilităţile logice pentru acţiunile proprii sau starea actuală a ţării.

Jurnalistul Nikolai Petrov nu ezită să pună întrebări incomode pentru şeful statului rus: „Cine sau ce stabileşte priorităţile lui Medvedev: insurgenţii sau teroriştii, fanii fotbalului sau apropiatele alegeri? În mesajele şi declaraţiile sale, de ce face preşedintele propuneri noi atât de multe, fără să evalueze rezultatele deciziilor anterioare şi ale programelor deja lansate? Autorităţile sunt în primul rând reactive şi lipsite de un program coerent sau de o strategie adecvată momentului actual. Prescripţiile lor diverse, pentru rezolvarea problemelor individuale, prin alocarea de bani aici, sau eliminarea, de acolo, a unui funcţionar sunt întâmplătoare, necoordonate şi fără niciun efect”.

Nici Putin nu stă mai bine cu imaginea personală.

Ziaristul Alexander Braterski nu a avut nicio temere să scrie despre ceea ce pare a fi un palat construit special, pe litoralul Mării Negre, la Gelendzhik /Геленджи́к, pentru premierul Putin!

Vladimir Kozhin, şeful Oficiului pentru Afaceri al Preşedinţiei Rusiei, a declarat, săptămâna trecută, că agenţia sa nu este implicată în construirea unui asemenea …conac, în regiunea Krasnodar, care ar pune sub semnul întrebării integritatea morală a lui Putin.

Dar adjunctul lui Kozhin a autorizat construcţia şi chiar a semnat personal documente relevante, copiile acestora fiind făcute publice de către „Novaia Gazeta”.

Primele estimări ale costurilor aferente amenajării Palatului lui Putin, au fost efectuate în decembrie 2010, acestea ajungând la un miliard dolari!

Atunci, Serghei Kolesnikov, om de afaceri din Sankt Petersburg, s-a plâns de acest proiect, într-o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Dmitri Medvedev.

Purtătorul de cuvânt al premierului rus, Dmitri Peskov, a negat orice legătură a lui Vladimir Putin, cu construcţia edificiului menţionat de Kolesnikov.

Pe fondul acestui scandal în presa moscovită, Mihail Gorbaciov a declarat că el nu mai vede viabilă o nouă candidatură a lui Putin, la preşedinţia Rusiei.

Semnal bun pentru Obama, care, în eventualitatea câştigării unui al doilea mandat la Casa Albă, preferă un partener de dialog flexibil, realist, cu o viziune modernă, precum Medvedev.

Unul alături de care să dezamorseze “conflictele îngheţate”, precum cele din Republica Moldova şi Georgia.

Dintr-o asemenea perspectivă, speculaţiile de la Chişinău, privind aranjamente secrete, ale liderilor unor partide parlamentare, menite a propulsa pe scaunul prezidenţial persoane ce ar putea genera confruntări de orgolii, soldate cu dizolvarea Alianţei pentru Integrare Europeană, nu pot provoca decât surâsuri la Departamentul de Stat al S.U.A..

Acolo unde se ştie că invocarea Parteneriatului strategic, al landului dintre Prut şi Nistru cu Federaţia Rusă, poate păcăli conaţionali mai puţin informaţi, dar nu pe preşedinţii Barack Obama şi Dmitri Medvedev, care au avut şi un dialog, între patru ochi, la Summitul NATO, din Portugalia.

Reuniune unde s-a declarat public protecţia Alianţei Nord-Atlantice pentru cel de-al doilea stat românesc, dintre Prut şi Nistru. Un statut clar. Imuabil.

O declaraţie ce va fi implementată pas cu pas. Indiferent de baletul melodramatic al unui anumit ambasador răsăritean, la Chişinău.

Oricât de multe orgolii s-au strâns în capitala Uniunii Europene, la Bruxelles, este bine să reamintim faptul că, în comunitatea euroatlantică, cuvântul decisiv aparţine durilor/”vulturilor” de la Washington D.C..

Fără voinţa cărora nu s-ar fi declanşat nicio manifestaţie de protest în lumea arabă.
Iar Mubarak ar fi condus şi azi Egiptul…

___________________________________________________________________________________________
palace

Palatul construit pentru premierul Putin.

EDITORIAL PUBLICAT DE ARENA.MD

GENERALS GIVE THE EXACT TIME IN CAIRO

* GENERALII DAU ORA EXACTĂ LA CAIRO

Ceea ce se întâmplă în Egipt, interesează, în mod deosebit, pe liderii arabi vizaţi, în continuare, de o campanie specifică modului de a acţiona al „vulturilor americani” – fără menajamente, recurgând la vizibilitate minimă şi eficienţă maximă. Una dublată de o operaţiune tipică de intelligence, ce îşi merită apelativul public – „Principiul dominoului”. Care este orchestrată cu un rafinament superior demersurilor lui Mihail Gorbaciov, de schimbare succesivă a liderilor fostelor state socialiste, membre ale Tratatului de la Varşovia.

Acum, Departamentul de Stat, condus de noua Doamnă de Fier, Hillary Diane Rodham Clinton, s-a transformat într-un dispecerat telefonic, de unde sunt sunaţi şi consiliaţi, ziua şi noaptea, în termeni fără echivoc, şefii de stat ce au devenit ţinta unor manifestări populare de protest, într-o succesiune rapidă, care nu este deloc întâmplătoare.

Fuga preşedintelui Zine al-Abidine Ben Ali, din Tunisia, mândria perimată a preşedintelui egiptean Hosni Mubarak, concesiile neaşteptate ale preşedintelui yemenit Ali Abdullah Saleh, abilitatea regelui Iordaniei, Abdullah II bin al-Hussein – cu o evoluţie, pe linie de comandă, în armata britanică -, timiditatea regelui Mohammed al VI-lea al Marocului, aflat, ca şi omologul iordanian, de 12 ani pe tronul înaintaşilor săi, sunt doar câteva reacţii personale, la planul amplu de schimbare nu numai a unor lideri, ce se simţeau bine în postura de conducători pe viaţă, ci şi a modului de evoluţie a statelor respective, conduse, până acum, cu un autoritarism tacit acceptat în comunitatea euroatlantică.

Două state au fost „prinse pe picior greşit”, de tăvălugul schimbărilor petrecute până acum în lumea arabă. Israelul, care este vizibil nedumerit de ce se va întâmpla cu propria sa poziţionare, în relaţiile cu ţările care îşi democratizează viaţa politică. Şi Iranul, captiv iluziilor conducerii religioase, care speră, de o manieră naivă, că viitorii lideri, din statele aflate sub presiunea demonstraţiilor de stradă se vor întoarce cu faţa la Teheran, inspirându-se din ceea ce a fost Revoluţia Islamică în această ţară. Azi, un produs propagandistic desuet.

Refuzul lui Hosni Mubarak, de a demisiona sub presiunea străzii şi a pleca imediat în străinătate, precum omologul tunisian, a fost extrem de util afirmării rolului armatei egiptene. O instituţie condusă inteligent, de către generalii cu conexiuni puternice la Pentagon.

37ccf6ffa8094a29ae943a2b7167094a SULEIMAN

Cel mai bine poziţionat dintre ei, generalul Omar Suleiman, chiar dacă este doar vicepreşedinte şi, în continuare, şeful cupolei informative a Egiptului, este acum recunoscut chiar de laureatul Premiului Nobel pentru Pace, opozantul Mohamed ElBaradei, drept omul cheie în perioada de tranziţie, cu sau fără Mubarak, ce va urma până la alegerile prezidenţiale.

Egiptenii ştiu că, dincolo de orgoliile diferiţilor aspiranţi la putere, dialogul nemediatizat dintre aceştia a început. Aşa se explică de ce pe 4 februarie, zi declarată iniţial ca aceea a manifestaţiei având drept ţel plecarea forţată a lui Mubarak, nu au mai participat decât 100.000 de manifestanţi, cu 150.000 mai puţin, decât în momentul de vârf al nemulţumirii populare.

Pentru a demonta replica dată de Hosni Mubarak, preşedintelui Barack Obama, la telefon, prin care îl avertiza că, după plecarea sa, vor veni islamiştii la putere, precum s-a întâmplat în Iran, după ce şahinşahul a părăsit Teheranul, administraţia americană a dat asigurări vicepreşedintelui actual, generalul Omar Suleiman, că este de acord ca guvernul supervizat de el, cu sprijinul decisiv al armatei, să preia puterea de la Mubarak, până la organizarea alegerilor prezidenţiale.

Reacţia lui Mohamed ElBaradei, o voce tot mai puternică, de la revenirea sa la Cairo şi alăturarea lui de partea manifestanţilor, a fost una care nu se opune acestei variante, ci perioadei cât ar trebui să dureze tranziţia.

El consideră că nu sunt suficiente cinci luni pentru modificarea Constituţiei şi organizarea de alegeri în luna septembrie. ElBaradei apreciază că graba asta indică neseriozitatea regimului în privinţa asumării schimbărilor necesare.

În opinia sa, tranziţia trebuie să dureze un an de zile, timp suficient pentru ca partidul lui Mubarak să piardă rolul conducător, înainte ca alegeri cu adevărat democratice să fie organizate. Altfel vor fi din nou fraude electorale, reguli favorabile celor ce deţin acum puterea, starea de urgenţă va fi reinstituită şi presa va fi controlată de o manieră strictă.

Generalul Omar Suleiman, vicepreşedintele ţării i-a asigurat pe conaţionalii săi că nu va fi luată nicio măsură represivă împotriva manifestaţiei continue din piaţa Tahrir, acolo unde au murit, până acum, 109 egipteni, în confruntările dure, cu pietre, bâte, grenade incendiare improvizate şi schimburi de focuri, izolate, pe timpul nopţii.

Numai telespectatorii naivi şi jurnaliştii fără o predocumentare serioasă pot crede că Egiptul este sau va fi pradă haosului.

Armata a avut şi are controlul situaţiei. La ora actuală, militarii au instituit puncte de control ale actelor de identitate, împiedicând astfel ca poliţişti în civil sau simpatizanţi ai lui Mubarak să se infiltreze printre demonstranţii pentru libertate.

Pe 4 februarie, dimineaţa, ministrul apărării, mareşalul Hussein Tantawi a efectuat o vizită neaşteptată la trupele staţionate de jur împrejurul pieţei Tahir. El nu a ezitat să stea de vorbă cu manifestanţii şi să le spună că majoritatea solicitărilor lor vor fi îndeplinite, motiv pentru care ar trebui să plece acasă.

080325-N-2855B-020.JPG

Tantawi – în fotografie alături de omologul american, Robert Gates – este primul membru al guvernului care a avut curajul să stea de vorbă cu conaţionalii nemulţumiţi de refuzul iniţial al preşedintelui Hosni Mubarak, de a părăsi puterea.

Generalul Omar Suleiman şi-a declarat public opţiunea atât pentru schimbarea articolelor constituţionale, care vor duce la eliminarea restricţiilor actuale, pentru cei ce vor să candideze, ca independenţi, la alegerile prezidenţiale, cât şi pentru instituirea unor limite clare ale mandatelor prezidenţiale.

Atent la declaraţiile vicepreşedintelui ţării, ElBaradei a cerut şi abrogarea legii pentru situaţii de urgenţă, care oferă forţelor de securitate puteri nelimitate. El a solicitat şi mai multă libertate pentru partidele politice, care să nu mai depindă de voinţa formaţiunii politice guvernamentale. Cea care până acum decidea ce partid să mai existe, sau nu.

Şi ca tacâmul să fie complet, ElBaradei, care ştie ce se vrea peste Ocean, a dat câteva mesaje clare.

Îl respectă pe generalul Suleiman, ca un interlocutor oficial, cu care se pot negocia reperele perioadei de tranziţie. Dar este nevoie de un alt guvern, condus de un consiliu prezidenţial, compus din două-trei personalităţi cu vizibilitate naţională.

Unul dintre membri fiind, obligatoriu, un militar.

Acest triumvirat ar conduce Egiptul, cel puţin un an de zile, până când o nouă constituţie va fi convenită şi redactată.

Generalii nu au comentat propunerea. Dar nici nu au respins-o. Pentru simplul motiv că li se recunoaşte locul şi rostul în menţinerea stabilităţii naţionale.

~