Posts tagged: KREMLIN

Un nou articol scris de Vladimir Putin (video)

Vladimir Putin, care a condus Federaţia Rusă, între anii 2000-2008, ca preşedinte, apoi, până în prezent, ca premier, a continuat seria articolelor sale, publicate în cotidianul guvernamental “Rossiiskaia Gazeta”, ca parte a campaniei sale prezidenţiale, menită a îl readuce pe jilţul suprem de la Kremlin.

După cum a transmis agenţia de presă RIA NOVOSTI, prezidenţiabilul Putin a scris, în noul său material, focalizat pe evoluţiile dorite în domeniul militar:”În următorul deceniu, forţele armate vor primi mai mult de 400 rachete balistice intercontinentale, peste 100 de nave spaţiale militare şi cel puţin 2300 de tancuri noi.”

Impact imagologic puternic în rândurile votanţilor săi.

Conform agenţiei de presă amintite existau temeri că până în anul 2020, arsenalul rachetelor balistice intercontinentale s-ar fi putut reduce cu peste 50%, datorită expirării perioadei de folosire garantată de producător, context în care nu ar fi existat timpul necesar înlocuirii lor.

Read more

Revenirea Basarabiei, cât mai rapidă, la patria mamă

Apreciez că intelligence-ul tuturor statelor implicate în procesul de rezolvare a situaţiei din Transnistria ar trebui să identifice şi să pună la dispoziţia decidenţilor politici cele mai semnificative elemente care să sprijine rezolvarea corectă şi nespeculativă a situaţiei întregii populaţii din acest areal, evident, fără a face trimitere la posibilitatea izbucnirii unei noi confruntări violente între beligeranţi, pe care o consider că, la această dată şi în viitor, este de neacceptat de nici una din părţi.

Dar iată că azi, nu de la serviciile secrete, ci aflăm direct din vocea liderului transnistrean că el este dispus să ofere Rusiei arealul asupra căruia îşi manifestă ilegal puterea, pentru a disloca elemente ale unui scut antirachetă.

Evident că intelligence-ul trebuie să facă disjuncţia între propagandă, intenţie şi realitate.

O analiză integrată de intelligence poate ajunge la concluzia că dosarul Transnistria, aşa cum menţionam la prima întrebare, poate deveni o piesă importantă în viitoarele relaţii ale Rusiei cu SUA, îndeosebi pe tema scutului antirachetă american.

Iar viitorul preşedinte ce se va instala la Kremlin, Putin sau oricare altul, este foarte probabil că va activa, în regiunea separatistă Transnistria, elementele cu caracter ofensiv şi provocator ale serviciilor de informaţii, pentru menţinerea unei stări tensionate.

Nu exclud nici intensificarea unor forme de manifestare ale războiului informaţional şi mediatic, existente, precum şi implementarea altora noi.

Read more

Răzbunarea lui Medvedev

Cel care-i refuză laptele pisicii trebuie să-i dea smântână şoarecelui.Acesta este proverbul rusesc care se potriveşte păţaniilor lui Alexei Kudrin, ex-prim-ministru adjunct rus şi ministru de finanţe, care, după ce l-a înfruntat, pe micul ecran, pe încă preşedintele Dmitri Medvedev, va pierde toate funcţiile avute în organismele şi organizaţiile unde a fost desemnat ca reprezentant al guvernului rus.

167272325

Ştirea difuzată de agenţia RIA Novosti are la bază declaraţia lui Arkadi Dvorkovici, consilier prezidenţial:
“Alexei Kudrin va părăsi Consiliul Pieţelor Financiare şi Consiliul Naţional Bancar, precum şi alte structuri, inclusiv structurile internaţionale, unde a reprezentat interesele Rusiei. Aceste poziţii se completează de către funcţionarii guvernamentali care ocupă acum posturile adecvate.”

După cum se ştie, Kudrin, care a condus Ministerul rus de Finanţe, din anul 2000, a fost eliberat din funcţie pe 26 septembrie, după neobişnuitul schimb de replici, la un post de televiziune, cu tot mai nervosul Dmitri Medvedev.

167150045

RIA Novosti a mai menţionat că incomodul Alexei Kudrin a fost exclus şi din comisia guvernamentală privind proiectele de buget, dezvoltarea regională, a tehnologiilor înalte şi a inovaţiilor, precum şi din grupurile de lucru privind modernizarea şi dezvoltarea complexului militar-industrial.

Pe 25.09.2011, Kudrin declarase, în Statele Unite, că nu va rămâne membru în guvernul ce va fi format de viitorul premier Medvedev, în 2012, după alegerile prezidenţiale. Rece la mânie, preşedintele rus i-a spus lui Kudrin că ar trebui să demisioneze, dacă nu este de acord cu politica prezidenţială.

Ambiţios şi stăpân pe el, Kudrin i-a replicat lui Medvedev că, înainte de a lua o asemenea decizie, îl va consulta pe Vladimir Putin. Ulterior a fost anunţat că preşedintele a emis un decret prin care el era demis din postul de vicepremier şi ministru de finanţe.

Gestul lui Medvedev este practic o răbufnire publică a nemulţumirii că a trebuit să renunţe la candidatura sa, pentru al doilea mandat prezidenţial, ca urmare a deciziei protectorului său, Vladimir Putin, de a prelua din nou conducerea supremă, la Kremlin.

Cine conduce totuşi Rusia? O estimare aparte puteţi citi AICI.

Cum l-a făcut Ceauşescu K.O. pe Brejnev!

dpaphotos430182

Elicopterul care l-a scos pe Nicolae Ceauşescu, din cleştele manifestanţilor ajunşi pe acoperişul Comitetului Central al Partidului Comunist Român rămâne, în memoria colectivă, ca unul de culoare… roşie. De ce? Pentru că atunci s-a încheiat o epocă marcată de Roşul ce aparent semnifica sângele – vărsat de înaintaşi pentru libertatea patriei noastre, România, in integrum.

În epoca respectivă a trăit şi un conaţional din Basarabia. Locul său de muncă? Ambasada Uniunii Sovietice la Bucureşti. Oficial era trimisul puternicei organizaţii comuniste de tineret, cu sediul la Moscova. Neoficial, ştiind bine limba română, a participat la multe momente inedite, ca translator.

Zilele trecute am avut şansa unui dialog cu fostul diplomat, acum nins de ani şi măcinat de o boală ce pare a-i scurta drumul vieţii. O convorbire surprinzătoare, din care am să redau aici doar două subiecte abordate. Nu şi numele interlocutorului, pentru că acum este la Chişinău. Şi mâna F.S.B. este lungă…

– Am să vă spun ceva în legătură cu Vasili Ivanovici Drozdenko, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Uniunii Sovietice la Bucureşti. Vă mai amintiţi de acesta?
– Desigur. Cam dur la vremea sa…
– Drozdenko? Am fost martor când le spunea tinerilor diplomaţi, numiţi de Moscova la diferite posturi, din ambasada U.R.S.S., că “acela care nu iubeşte România să plece acasă!”
– Chiar aşa?
– Da. Dar eu vreau altceva să vă povestesc. Legat de Ceauşescu. Care a fost un patriot. Şi-a iubit mai mult ţara decât oricare alt conducător din ţările socialiste est-europene, aliate cu Uniunea Sovietică. Nici nu se compara cu Todor Jivkov. Un prostovan. Sau cu Kadar. Ascuns după propria sa umbră. M-am întâlnit de patru ori cu Nicolae Ceauşescu. De fiecare dată am observat că asculta mult. Vorbea puţin. Te privea cu ochi sfredelitori. Dar cu un chip liniştit.
– Nu l-aţi văzut nervos?
– Nu. Dar l-am văzut îngândurat, atunci când ţara sa era în impas.
– De pildă?
– Ambasadorul Drozdenko primise mesaj, de la Kremlin, ca să îi comunice lui Ceauşescu că Leonid Ilici Brejnev a decis să fie redusă, la o treime, cantitatea de petrol livrată atunci României.
– Din cauza crizei economiei sovietice sau…
– Şi din motivul acesta, dar în primul rând ca element de presiune politică. Cum translatorul oficial era plecat, Vasili Ivanovici m-a chemat pe mine, în biroul său şi mi-a zis:”mergem împreună la Ceauşescu.” Zis şi făcut. Ne-a primit a doua zi, într-o …viţă de vie. Îi plăcea să cureţe personal butaşii de viţă de vie.
– Era singur acolo?
– Da.
– Fără pază?
– Probabil că erau prin preajmă. Noi am fost conduşi acolo şi lăsaţi cu el. Cu siguranţă ne supravegheau din apropiere.
– Ce relaţii personale erau între Ceauşescu şi Drozdenko?
– Atente.
– ?…
– Drozdenko îl considera extrem de inteligent. După ce l-am salutat, Vasili Ivanovici i-a spus ceea ce avea mandat să îi transmită. Uniunea Sovietică are propriile dificultăţi economice, motiv pentru care va reduce, la iarnă, cu două treimi, cantitatea de petrol furnizată României.
– Şi Ceauşescu cum a reacţionat?
– Calm. A reamintit că România are o industrie de prelucrare a petrolului cu mii de muncitori. Şi măsura diminuării importului de petrol sovietic va pune conducerea de stat a ţării în situaţia de a lăsa fără locuri de muncă un număr enorm de oameni ai muncii. Ceea ce el, Ceauşescu, nu poate face.
– Şi Drozdenko?
– Aştepta. Ştia că preşedintele român intuia ce vrea Brejnev. Ceea ce s-a şi întâmplat. Nicolae Ceauşescu i-a spus lui Drozdenko că doreşte să transmită omologului său, de la Kremlin, că o întâlnire a conducătorilor P.C.R. şi P.C.U.S., la cel mai înalt nivel, ar fi de bun augur.
– S-a realizat?
– Da. Eu unul nu am fost acolo. Dar Drozdenko, da. De la el am aflat cum Ceauşescu l-a strâns cu uşa pe Brejnev.
– Mai concret?
– Brejnev s-a întâlnit cu Ceauşescu şi i-a spus ceea ce îi transmisese şi Drozdenko. U.R.S.S. are dificultăţi economice, motiv pentru care va reduce, la iarnă, cu două treimi, cantitatea de petrol furnizată României. Cei doi s-au privit lung şi au urmat câteva clipe de tăcere. A fost un moment de mare încordare. Brejnev ştia că nu va ceda Ceauşescu. Dar habar nu avea cum va replica.
– Şi ceilalţi participanţi la dialog?
– Toţi îl priveau pe Nicolae Ceauşescu. Acesta, calm, s-a întors spre ministrul de externe al României, Ştefan Andrei şi i-a spus liniştit:”Ştefane, după ce plecăm de aici, când ajungem la ambasadă, dă un telefon la Bursa din New York (New York Stock Exchange). Anunţă-i că România va cumpăra petrol, prin intermediul lor.”
– Serios?
– Brejnev, nedumerit, a cerut translatorului său să îi traducă ce a spus Ceauşescu. Când a aflat, s-a îngălbenit şi l-a rugat pe omologul său român să fie luată o pauză de zece minute. Apoi s-a retras cu colaboratorii săi.
– Incredibil…
– Ba este adevărat. Când a revenit Brejnev, discuţia s-a reluat. Liderul sovietic l-a informat că s-a consultat, telefonic, cu ceilalţi membri ai Biroului Politic al P.C.U.S. şi au decis ca reducerea cantităţii de petrol livrată României să nu fie cu două treimi, ci doar cu 1/3!
– Ceauşescu practic l-a învins!
– Întocmai. Brejnev nu a avut altă soluţie! Iar Nicolae Ceauşescu a câştigat printr-o stratagemă credibilă. Bine punctată. Care s-a dovedit a fi imbatabilă.

…………………………………………………………

mideast-israel-palestinians

– Ce părere aveţi de situaţia din cel de-al doilea stat românesc?
– Ce părere să am?
– Certurile din Alianţa pentru Integrare Europeană…intenţia premierului Vlad Filat de a deveni preşedinte…
– Apoi eu unul, cu Filat m-am lămurit. Agită apele şi nu face nimic. Grijă a avut să îşi pună oamenii la vamă şi în alte părţi de unde poate trage bani pentru el şi partidul său.
– Chiar aşa?
– El îi pus pe jefuit, nu pe mai binele celor pe care-i prosteşte. A făcut zarvă cu medicamentele? Da. A rezolvat ceva? Nu. A dus jurnaliştii la casele construite pentru sinistraţi? Da. Le-a terminat? Nu.
– Şi Marian Lupu?
– Vai de el. Păi partidul lui este finanţat şi condus acum de Vlad Plahotniuk! Ştiţi cine-i Plahotniuk? Unul dintre cei care a venit la Bucureşti şi l-a păcălit, vorba vine, pe premierul Adrian Năstase, că dacă el şi alţi români patrioţi de la Chişinău primesc acţiuni la Petrom, o să facă şi o să dreagă…
– Şi doar pentru asta a primit cota sa parte?
– Păi cine era naiv să îi dea ceva fără să primească! Noroc că Plahotniuk avea fetiţe…
– Ale lui?
– Nu. Din acelea, de o noapte. I-a luat la rând pe demnitarii de la Bucureşti. Şi le plasa câte două. Ca să fie tacâmul complet. După care au venit aprobările pe cale…legală. Dar culmea culmilor este momentul în care preşedintele Ion Iliescu, la o recepţie oferită în onoarea lui Vladimir Voronin, i l-a prezentat acestuia pe…Plahotniuk, moment în care chipul prezidentului de la Chişinău a arătat o singură reacţie – uluirea totală, faţă de ascensiunea, evident nemeritată, a lui Plahotniuk.
– Băsescu?
– Degeaba-i ponegrit. Nu trece o săptămână să nu-i ajute pe cei de peste Prut. Dar asta nu se scrie, ca să nu se supere ruşii. El este primul care şi-a dat seama că – exceptându-l pe Ghimpu – liderii Alianţei pentru Integrare Europeană sunt ca şi Voronin. Puşi frate, pe căpătuială. Băsescu i-a spus lui Filat, la ultima întâlnire de la Iaşi, că fără proiecte concrete nu vede un ban din partea României. Şi asta nu i-a convenit premierului de la Chişinău.

Gorbaciov, Putin şi iluzia Rusiei Unite

lv3jv9mp5

Într-un stat democratic, faptul că un ex-preşedinte emite un atac verbal, la adresa unui lider politic aflat la putere, nu devine o tragedie, ci un moment firesc în arena publică. Într-o federaţie, condusă într-un stil evident autocratic, o asemenea ieşire, la scenă deschisă, atrage reacţii dintre cele mai surprinzătoare.

De pildă, faptul că Mihail Gorbaciov a lansat, în cotidianul “Noutăţile Moscovei”, acuzaţii, deloc facile, la adresa lui Vladimir Putin, a determinat ziarul să posteze un sondaj electronic, din start favorabil premierului rus.

Asta pentru că întrebarea pusă este formulată tendenţios: „Mihail Gorbaciov a lansat alt atac asupra lui Vladimir Putin şi asupra partidului Rusia Unită. Are dreptate sau vremea sa (politică) a trecut?”

Situaţia exprimării voturilor arăta astfel:
– Continuă Gorbi! Continuă să spui realitatea aşa cum este – 45,1%.
– El are un punct de vedere bun, acum să vedem şi câteva alternative – 15,7%.
– Sunt numai discuţii – cui îi pasă, într-adevăr ce gândeşte, într-un mănunchi de politicieni, unul despre altul? – 13,7%.
– Putin îşi face dificila misiune fără a fi distras de trecut – 3,9%.
– Du-te de aici, bătrâne! Ar fi fost mai bine dacă nu erai! – 19,6%.
– Nu ştiu – 2%.

De fapt, ce s-a întâmplat? La împlinirea, acum, a două decenii, de la puciul menit a reinstaura stilul totalitar la Kremlin, Mihail Gorbaciov a făcut unele afirmaţii privind situaţia actuală din Federaţia Rusă.

În acest context, ultimul preşedinte al defunctei Uniuni Sovietice a deplâns faptul că liderii ruşi de azi nu au alt interes decât menţinerea propriei lor puteri. El a comparat partidul lui Putin, Rusia Unită, cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, al cărui grabnic sfârşit a constituit cenuşa unui sistem pe care a călcat, fără niciun regret, Boris Elţîn.

De altfel, şi într-o serie de remarci, făcute publice la debutul acestui an, Gorbaciov l-a mai acuzat pe Putin şi echipa sa de menţinere a Federaţiei Ruse într-o postură înapoiată, în raport cu alte state.

Concret, Mihail Gorbaciov a declarat, într-un interviu acordat revistei germane “Der Spiegel”, că „ei vor să ne tragă înapoi, în trecut, în timp ce ţara are mare nevoie de modernizare.”

El şi-a îndemnat conaţionalii să nu fie de acord cu intenţia lui Putin de a reveni la Kremlin, după alegerile din luna martie 2012. De ce? Pentru simplul motiv că Vova (alias Vladimir Putin) nu doreşte decât să rămână la putere, “dar nu să rezolve problemele.”

Doar Putin a fost ţinta reproşurilor fostului reformator rus, atât de lăudat de occidentali? Nu. La fel de criticată a fost şi opoziţia, inclusiv miliardarul Mihail Prohorov, care a format recent propriul său partid – declarat de dreapta – cu scopul de a deveni a doua formaţiune politică importantă, în Duma de Stat/ Gosudarstvennaia Duma, după apropiatele alegeri parlamentare. Gorbaciov nu a ezitat să afirme că “toate partidele sunt doar păpuşi, în mâinile regimului!”

Şi în luna februarie a.c., când a împlinit venerabila vârstă de 80 de ani, el a declarat că îi este efectiv ruşine de elita Rusiei.

Mihail Gorbaciov a mai deplâns faptul că este artificial menţinut misterul în legătură cu cine dintre componenţii actualului tandem politic, de la Moscova, Medvedev şi Putin, va candida la alegerile prezidenţiale din 2012. Un mister ce trădează o vanitate clară la cel mai înalt nivel în statul rus.

Nu în cele din urmă, Gorbaciov a mai avertizat, clasa politică din Federaţia Rusă, că o posibilă revoltă populară, cu ample manifestaţii de stradă, comparabile, ca amploare şi efecte. cu cele caracteristice “primăverii arabe”, ar putea zdruncina actuala putere.

A fost Gorbaciov altfel decât este Putin azi?

Istoricul rus Pavel Stroilov a copiat 30.000 de pagini arhivate de Fundaţia Gorbaciov, unde a poposit pentru o cercetare amănunţită a documentelor originale. Acestea au fost puse ulterior şi la dispoziţia revistei SPIEGEL.

Ce indică documentele respective? Mihail Gorbaciov a fost un om duplicitar şi nu de puţine ori a făcut înţelegeri secrete cu radicalii din partidul comunist şi cu liderii militari.

Deşi fostul reformator sovietic a fost lăudat de occidentali, pentru că nu a recurs la manu militari, pentru a menţine U.R.S.S., nu sunt date clare, nici până azi, în legătură cu aprobarea sau nu, de către el, ca preşedinte al Uniunii Sovietice, a represiunilor militare din Georgia, Lituania şi Azerbaidjan, unde populaţia a manifestat contra guvernului rus, între 1989 şi 1991.

Dar, în schimb se cunoaşte că intervenţiile dure, ale trupelor sovietice, au dus nu doar la împrăştierea demonstranţilor, ci şi la uciderea a 114 azerbaidjeni, 20 de georgieni şi 14 lituanieni. Alte manifestaţii, de intensitate comparabilă cu cele amintite, fiind în Transnistria şi Asia Centrală.

Într-unul dintre documentele fotocopiate şi prezentate de revista germană, este şi afirmaţia lui Gorbaciov, făcută liderului formaţiunii social-democrate vest-germane, Hans-Jochen Vogel, la două zile după sângeroasa represiune a manifestaţiei din Tbilisi:”Aţi auzit despre evenimentele din Georgia. Inamici notorii ai Uniunii Sovietice acţionează acolo. Ei abuzează de procesul democratic, scandează sloganuri provocatoare şi chiar solicită dislocarea unor trupe NATO în republică. Am avut dreptate să avem o abordare fermă în confruntarea cu aceşti aventurieri şi să apărăm perestroika – revoluţia noastră. ”

Duşmanii pedepsiţi, prin împuşcare, de trupele sovietice? 17 femei şi trei bărbaţi din Tbilisi, toţi manifestanţi paşnici!

De fapt, şi la şedinţa Biroului Politic al P.C.U.S., din 4 octombrie 1989, Mihail Gorbaciov a comentat faptul că 3.000 de demonstranţi au fost împuşcaţi, pe 4 iunie, acelaşi an, în Piaţa Tiananmen, din Beijing, în maniera următoare:”Trebuie să fim realişti. Trebuiau să se apere. Şi noi la fel. 3.000 de oameni? Şi ce dacă? ”

Observaţi? Ironia sorţii face ca Gorbaciov ieri, Putin azi, să aibă aceleaşi reacţii faţă de chestiuni precum raportarea Kremlinului la situaţia din Georgia.

După Elţîn – întemeietorul Federaţiei Ruse -, Putin – cel ce i-a imprimat ordine interioară şi fermitate în relaţia cu Occidentul – şi Medvedev – care încearcă, aproape cu disperare, să vopsească gardul, deşi dincolo de acesta se află leopardul Vova – viitorul democrat al Rusiei pare o glumă ce va îngheţa zâmbetele pe chipurile multor lideri europeni.

Ruleta rusească continuă să se învârtă şi nu puţini au pariat că bila prezidenţială se va opri, în martie 2012, la un număr ( de alegători) de culoare roşie.

Zidul Berlinului şi acela de la Chişinău

berlin_wall1989
Germanii au avut tăria de a da jos zidul despărţitor al aparţinătorilor aceleiaşi naţiuni, din inima Europei
__________________________________

La Washington D.C., la Berlin şi Moscova au fost ecouri diferite, în media, privind împlinirea, în această lună, a 50 de ani de la ridicarea Zidului Berlinului.

Conform Ninei Hruşciova, autoare a unei cărţi despre Rusia de azi, între artă şi politică, expertă în relaţii internaţionale, şi colaboratoare a Institutului pentru Politica Mondială, din New York, în urmă cu cinci decenii, liderul de la Kremlin a avut o ezitare.

Apoi, Nikita Hruşciov i-a permis lui Walter Ulbricht să ridice bariera, între partea estică şi cea vestică a Berlinului. Aceasta fiind menită a consolida perpetuarea comunismului în Europa de Răsărit.

Până în acel moment, indică statisticile oficiale, peste trei milioane de est-germani au părăsit, mergând pe jos, Berlinul comunist, intrând nestânjeniţi în cel aflat sub controlul trupelor americane, britanice şi franceze.

Cu două decenii în urmă, împlinite tot în aceste zile, a avut loc puciul împotriva lui Gorbaciov. El fiind liderul sovietic la care preşedintele Statelor Unite, Ronald Reagan, a făcut un apel, energic şi memorabil, pe timpul vizitării Berlinului occidental, ca să doboare acest zid.

Puciul a eşuat, datorită revoltei populaţiei din Moscova, la care s-au raliat majoritatea unităţilor militare din garnizoană, îndeosebi după ce conducerea acţiunilor de reprimare, a dispozitivului defensiv al puciştilor, a fost preluată de energicul Boris Elţîn.

Când Gorbaciov a permis demantelarea zidului din Berlin, şocul psihologic a fost imens pentru arealul sovietic şi statele socialiste situate între U.R.S.S. şi Occident.

Practic, atunci durii din componenţa Biroului Politic al P.C.U.S. au decis să treacă la pregătirea loviturii militare de stat. De facto, în acelaşi moment, a început detronarea imaginii U.R.S.S., de pe soclul virtual al veşniciei proclamate de propaganda sovietică. Şi tot atunci, Gorbaciov a fost văzut ca un lider slab, de către unii dintre aliaţii săi est-europeni.

Nina Hruşciova susţine că Gorbaciov i-ar fi mărturisit cum Nicolae Ceauşescu i-a solicitat, personal, să trimită tancuri în Berlin, pentru a menţine zidul despărţitor. Chestiune neconfirmată de o altă sursă, credibilă, dar plauzibilă, din perspectiva antipatiei dintre cei doi lideri comunişti şi a realităţii că, în decembrie 1989, şeful statului român a scos tancurile în stradă.

După cum rămâne discutabilă şi părerea Ninei Hruşciova că Mihail Gorbaciov ar fi refuzat să menţină imperiul sovietic prin intermediul armelor. Azi numai naivii şi cei ce fug de istoria adevărată pot crede că, la finele anului 1989, nu au acţionat mii de diversionişti sovietici, în oraşele unde au avut loc ample manifestaţii anticeauşişte din România, iar la toate podurile peste Prut, nu au fost coloane de autovehicule militare, cu trupe ruseşti, gata să afluiască pe teritoriul românesc, aşa cum au procedat, în 1968, şi pe cel cehoslovac.

Gorbaciov dorea schimbarea unei generaţii de lideri, încremenită în proiectul, expirat, al unui socialism dus până la apogeul disperării „maselor de oameni ai muncii”, într-unul care să cultive valorile umane. Deziderat imposibil de atins în statul multinaţional sovietic şi în ţările socialiste “frăţeşti.”

Aşa cum puciştii anti-Gorbaciov au eşuat în restaurarea sistemului totalitar de conducere, aşa şi Mihail Gorbaciov a eşuat în restructurarea unui sistem invalidat de mulţimile sătule de atâta minciună.

Când Ronald Reagan i-a cerut public lui Gorbaciov, de la tribuna instalată în Berlinul occidental, ca să dea jos zidul ruşinos al despărţirii unei naţiuni demne, precum cea germană, el avea tăria celui ce ştia că forţa sistemului democratic american se bazează pe limitarea, în timp, la cel mult două mandate, a menţinerii la putere a unui şef de stat.

Ori Gorbaciov venise la putere după ce ultimii trei preşedinţi sovietici nu ieşiseră de la Kremlin decât cu picioarele înainte, în „buna” tradiţie instituită de Stalin.

Dacă zidul nu ar fi fost construit, în 1961, s-ar fi prăbuşit comunismul mai devreme? Dacă Gorbaciov ar fi trimis tancurile în Berlin, cum i-ar fi sugerat Ceauşescu, ar mai fi supravieţuit comunismul? Aceste întrebări retorice, ale Ninei Hruşciova, pot încânta doar imaginaţia tinerilor fascinaţi de rescrierea istoriei, în ipoteza că s-ar fi luat alte decizii, la un moment considerat azi crucial, pentru evoluţia unei naţiuni şi a unui continent.

Subscriu însă, cu plăcere, la un enunţ memorabil al doamnei Hruşciova:”Dacă oamenii unei ţări nu doresc suficient democraţia, nu este nevoie de niciun nou Zid al Berlinului, pentru a-i menţine afară. Lumea trebuie să îi mulţumească premierului Vladimir Putin, pentru această lecţie.”

Printr-un paradox, al acestei veri, citatul de mai sus se potriveşte, din nefericire, şi realităţii actuale din cel de-al doilea stat românesc. Cu o diferenţă.

Vă revine dumneavoastră „plăcerea” de a face nominalizarea celor ce merită mulţumirile de rigoare, pentru zidul mental de la Chişinău.

________________________________

Cine pierde alegerile în 2012

În rândurile care urmează nu este vorba de un pronostic. Ci de sumara prezentare a realităţilor dintr-un stat a cărui timidă evoluţie, pe calea asumării, integrale, a democraţiei – nealterată de autocraţie -, poate deveni un prilej de reflecţie, necesară, pentru cei cărora li se inoculează, de pe acum, un anumit mod de exercitare a votului.
kremlin-moscova-3240

Tandemul creat de preşedintele şi premierul puterii regionale de la est de noi, în Rusia, mai părea, la începutul acestui an, o formulă menită a atrage simpatia majorităţii alegătorilor unei federaţii cu două priorităţi menţinute de Moscova: stabilitatea politică şi creşterea economică. Ambele pe termen lung.

medvedev-putin

În timp ce simpatizanţii lui Dmitri Medvedev şi Vladimir Putin le cereau insistent acestora să nu întârzie anunţul public al păstrării coabitării lor politice, voci marcante şi credibile ale opoziţiei le sugerau să candideze concomitent, unul contra celuilalt, la alegerile prezidenţiale din 2012. Astfel garantând caracterul democratic al confruntării electorale.

Înainte ca şeful statului rus, precum şi cel al executivului, să facă vreun anunţ, presa din Moscova emitea două semnale – deloc liniştitoare pentru Occident. Vladimir Putin ar fi decis să revină, pentru un al treilea mandat prezidenţial, la Kremlin. Sau va fi lansată o altă candidatură, susţinută de actualul premier rus, astfel şansele obţinerii, de către Medvedev, a unui nou mandat prezidenţial devenind nule.

A apărut apoi primul semn de slăbiciune, în cadrul tandemului. Cel previzibil. Dmitri Medvedev a declarat şi apoi a reiterat, de câteva ori, că deşi nu a luat vreo decizie, el nu va candida împotriva „prietenului” său, eminenţa cenuşie de la Moscova, fostul agent KGB, Vladimir Putin.

putin-medvedev-breakfast-02

Mai abili decât occidentalii, liderii de la Beijing – care din 2012 vor avea un nou preşedinte, desemnat deja, la nivelul conducerii partidului comunist chinez – au trimis o delegaţie la şeful statului rus, care i-a pus direct întrebarea:”ce intenţii aveţi?”

Răspunsul oferit a fost reluat de Medvedev într-un interviu televizat:”urmează să mă pronunţ curând.” Ca în filmele americane. Cu deosebirea că, peste Ocean, producătorii respectă termenele de lansare pe piaţă a lung-metrajelor artistice. Iar la Moscova, singurul producător – de data asta al evenimentelor politice – a luat o altă decizie, respectiv Vladimir Putin crede că este prematură anunţarea vreunei candidaturi.

O perdea de fum, pe care Casa Albă a perceput-o ca atare, la debutul lunii mai a.c., când premierul rus a anunţat crearea Frontului Popular din Întreaga Rusie. O trambulină, fără echivoc, a relansării şefului guvernului de la Moscova, în cursa electorală pentru revenirea, în triumf, la Kremlin.

Dmitry-Medvedev-and-Vladimir-Putin-Figure-Skating-38139

Şi ca să se înţeleagă bine, în America, cine ţine frâiele puterii pe tărâmul Maicii Rusia, Putin a ieşit în presă cu o declaraţie virulentă la adresa tentaţiei SUA de a ieşi din criza economică prin tipărirea masivă de dolari.

wallpaper-robin-nightwing-batman2

Obama a parat inteligent lovitura, sunând la telefon, a doua zi, pe preşedintele Dmitri Medvedev, sub pretextul prezentării de condoleanţe privind victimele scufundării unui vas de pasageri, încărcat cu un număr dublu de călători faţă de capacitatea sa reală de transport. Mai mult, recent, Barack Obama a confirmat o întîlnire cu omologul rus, în a doua parte a lunii octombrie 2011, când s-ar putea să vizualizeze public, de o anumită manieră, tipică mentalităţii de învingător, preferinţa sa pentru menţinerea interlocutorului lui, la Kremlin, şi după martie 2012, când vor fi alegerile în Rusia.

Criticii lui Medvedev, de la Moscova, susţin că acesta a greşit când s-a lăsat consiliat, de apropiaţii săi, ca să prezinte programul lui de modernizare în opoziţie faţă de cel al lui Putin, a cărui obsesie pentru menţinerea stabilităţii politice a federaţiei a fost etichetată drept stagnare.

Un alt reper nefavorabil actualului preşedinte rus este perceperea apropierii sale, de liderii Statelor Unite, Germaniei şi Franţei, ca o dovadă a subordonării politicii externe ruse la cea occidentală. O exagerare evidentă, dar cu priză la unii dintre alegătorii ruşi. Votanţi nu prea încântaţi de intenţiile lui Dmitri Medvedev pentru dezirabilul mandat secund la Kremlin: simplificarea procedurilor de înregistrare a partidelor politice, revenirea la alegerea de către cetăţeni a guvernatorilor locali, implicarea Rusiei în medierea unor conflicte interne, precum cel din Libia, găsirea unei soluţii privind Transnistria, în urma dialogului constant cu cancelarul Germaniei, Angela Merkel.

La niciunul dintre aceste obiective, pentru viitor, nu a survenit ulterior sprijinul public al premierului Vladimir Putin. Din acest motiv, lui Medvedev i s-a cerut să iasă din expectativă şi să anunţe, în luna septembrie, la Forumul Politicii Globale, programat a se desfăşura la Iaroslav, candidatura sa la preşedinţia Federaţiei Ruse.

3c8d62eb3c3568f06f9548c47215-large

Altfel spus, un şah la regele neîncoronat al autoritarismului rus – premierul Putin. De ce? Şeful guvernului de la Moscova ar fi obligat să aleagă, în acel moment, fie susţinerea, fie dezavuarea lui Dmitri Medvedev, ultima variantă având nevoie de argumente credibile, greu de oferit, din moment ce a declarat până acum că au stabilit, de comun acord, măsurile de reformare a Rusiei.

A treia variantă, anunţarea, în replică, de către Putin, a propriei candidaturi, este estimată ca fiind puţin probabilă, deoarece ar poziţiona elita rusă de partea preşedintelui în funcţie.

Cea mai temerară ipoteză – incredibilă, dar teoretic posibilă – este demiterea premierului Putin, care ar avea un efect de tsunami asupra societăţii ruse. Una luată în calcul de consilierii lui Putin, care, prin intermediul presei bine controlată de FSB (fostul KGB) au început să îi sugereze lui Medvedev să îşi concretizeze agenda politică dintr-o altă… postură publică, urmând a reveni ulterior la Kremlin. Dacă va mai avea şansa de acum.

Şi-a pierdut Dmitri Medvedev şansa de a fi reales preşedinte, în 2012? Şi-a creat Vladimir Putin culoar sigur de revenire la Kremlin? S-a resemnat clasa de mijloc a Rusiei – ale cărei deziderate nu sunt reflectate în niciunul din programele politice ale actualelor partide parlamentare ruse – la ideea menţinerii capului plecat în faţa Tătucului puterii centrale?

Sunt întrebări la care se caută răspunsuri şi la Casa Albă. Care, prin întâlnirea programată între Obama şi Medvedev, în luna octombrie a.c., s-ar putea să încline talgerul puterii spre cel ce pare partenerul mai fragil, din tandemul de la Moscova.

Doar de victoriosul candidat la alegerile prezidenţiale din Rusia, depinde dacă vom asista la persistenţa autoritarismului sau democratizarea statului considerat nr. 3, pe mapamond, după SUA şi China.

Viteza cu care Putin revine la Kremlin

Vă mai aduceţi aminte ziua în care George Herbert Walker Bush
– al 41-lea preşedinte al Statelor Unite, cel care a avut un singur mandat la Casa Albă,
între 1989 şi 1993 – a căzut de la tribuna în care se adresa mulţimii de simpatizanţi,
în tentativa de a obţine al doilea mandat prezidenţial?

Atunci, americanii au înţeles că s-a încheiat cariera lui politică.
Şi aşa s-a şi întâmplat!

Pe 29 iunie 2011, Dmitri Anatolievici Medvedev,

images

al III-lea preşedinte al Federaţiei Ruse, cel căruia i se încheie, în 2012, primul mandat prezidenţial la Kremlin, a uitat… să tragă frâna de mână la autovehiculul pe care a avut ambiţia să îl conducă până în faţa mulţimii de simpatizanţi.

Din acest moment, viteza cu care Putin revine la Kremlin poate fi comparată cu aceea a luminii emanate de Steaua Roşie a URSS.

putin-medvedev-car_1752120c

Dacă atât de încântat a fost Dmitri, pentru că era aşteptat de o mulţime entuziastă, încât a uitat că nu are şofer la volan (!?), fiind el însuşi conducătorul auto, şi a coborât visând modernizarea Rusiei – spre disperarea gărzilor de corp, repezite să oprească maşina, pentru a nu intra în mulţimea simpatizanţilor săi – ce va face când va avea de decis, tot în câteva secunde, dacă apăsă sau nu pe butonul roşu, din valiza cu comenzile sistemului ofensiv nuclear rus?

~