Textul de mai jos este traducerea unui raport german, care poartă data de 4 noiembrie 1940.
Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II-lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane. Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523.
Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. După ton, vocabular şi atitudine pare să fie elaborat de un membru al NSDAP. Diplomaţii şi economiştii celui de-al treilea Reich rareori se exprimau atât de direct în rapoartele scrise.
Dincolo de originile acestui raport şi identitatea autorului său este şocantă viziunea asupra trecutului şi viitorului României. Read more »
Misiva electronică inserată mai jos, trimisă de conaţionalul Mihai Şomănescu, are o cursivitate, un stil şi o succesiune a argumentelor autorului ei, care sunt de un evident interes public. Motiv pentru care o reproduc în întregime, ca pildă de raportare lucidă la istoria naţională.
Aşa cum a fost. Nu cum unii doresc să o mistifice.
Buna ziua domnule Petrescu,
sunt acel Mihai de pe facebook care v-a cerut permisiunea de a vă scrie un email.
Postarea care m-a făcut să vă scriu este cea legată de nevoia poporului român pentru un alt Mareşal, un alt lider precum Ion Antonescu.
De fapt, cred că această postare a fost “cireaşa de pe tortul” celorlalte postări care m-au impresionat pe blogul Dumneavoastră.
Nu v-am scris pentru a vă lăuda aiurea, ci din alt motiv. Pentru că într-o societate, proclamat democratică – dar în fapt o ficţiune -, a spune un lucru de bun simţ a devenit un act de curaj. Chiar dacă uneori nu sunt de acord cu tot ce spune cineva, nu pot decât să admir curajul de a spune adevărurile dureroase ale noastre, ale românilor.
Ca să închei repede introducerea, mă bucur că aţi continuat să scrieţi la modul laudativ despre Mareşalul Ion Antonescu, mai ales într-o eră când, în cele mai înalte structuri ale statului se găsesc urmaşi direcţi sau nu ai celor care l-au aruncat în categoria criminalilor de război, a naziştilor, fasciştilor, etc.
Pe scurt, revenim la ce spunea George Orwell: “În vremuri ale minciunii universale, a spune adevărul este un act revoluţionar”.
Revenind la nevoia poporului român pentru un alt lider precum Ion Antonescu simt nevoia să fac o precizare, cu care am o bănuială că sunteţi de acord: îl voi pune pe Mareşal în aceeaşi categorie cu Nicolae Ceauşescu.
Chiar dacă primul a fost un anti-comunist total, iar cel de-al doilea a condus partidul, consider că există multe similitudini între cei doi, atât cât mă pricep eu.
Cred cu tărie că ambii nu erau “sclavii” unui anumit curent politic. Cred că ambii s-au folosit de sisteme politice, dar în sinea lor aveau doar naţionalismul românesc în sânge.
Fiecare a încercat să ducă o politică naţională şi naţionalistă, folosindu-se de mijloacele de la îndemână. Antonescu în cadrul unui regim militar, Ceauşescu în cadrul sistemului comunist. În fine, nu intru în detaliile fiecărei decizii a celor doi, ambii sunt regretaţi într-o măsură mai mare sau mai mică de către popor.
Ceea ce vreau să vă atrag atenţia este asupra unei erori comune făcute de cei doi lideri şi care, consider eu, că le-a grăbit sfârşitul tragic.
Ambii oameni de stat au avut în gând “binele poporului”, dar au încercat să-l pună în practică fără a avea în spate o susţinere reală a neamului. Cu alte cuvinte, după părerea mea, cei doi au considerat mereu poporul doar o masă fără personalitate, doar bună de condus.
Cu ei în rol de figură paternă, conducătoare. Ceea ce se potrivea pe mentalul colectiv al poporului român. Dar până la un punct.
Până la punctul în care oamenii simt că sunt consideraţi buni doar să aprobe deciziile, să muncească şi să moară pentru ceva.
Pentru mine, acest stil de gândire se regăseşte clar în stilul de conducere a celor doi: autoritate maximă, concentrarea puterii în mâna unui singur om, incapacitatea de a decide ceva fără aprobarea şefului suprem, etc.
E adevărat, ambii oameni de stat au venit la conducere după perioade groaznice, în care statul a plutit în derivă şi ţara a fost aproape de colaps. Tot la fel de adevărat este că în acele momente teribile, poporul simţea nevoia unei mâini ferme şi tari care să ne conducă la liman.
De-aceea, aşa cum spun majoritatea istoricilor oneşti, Mareşalul Antonescu a fost privit de popor ca un salvator. Asta e de netăgăduit.
Dar în curând, Mareşalul s-a izolat în fruntea statului. Cei pe care-i alesese să conducă nu erau asemeni lui -nici nu aveau cum – şi nici nu-i împărtăşeau principiile. Şi şi-au făcut de cap. Dar nu în numele unui partid sau curent politic, ci al Conducătorului.
La fel cum a fost şi pe vremea lui Ceauşescu, când activiştii şi politrucii de tot felul îşi făceau de cap în teritoriu, sub acoperirea frazei că: “punem în aplicare decizia Partidului, a tovarăşului”…
Sunt convins că dezinteresul lor de a se înconjura de lideri, de oameni care să-i contrazică a fost o consecinţă a neîncrederii în colaboratori şi până la urmă a neîncrederii în români.
Ei munceau pentru binele poporului – sunt convins că erau sinceri în această credinţă -, dar nu l-au înţeles. Şi sunt convins că şi ei simţeau asta, mai ales Mareşalul Antonescu.
Altfel, cum explicăm cele două plebiscite organizate de Mareşal? Cineva care se simte iubit, nu are nevoie să organizeze un eveniment formal pentru a i se confirma asta. Şi nu o dată, ci de două ori! La fel şi în cazul lui Ceauşescu. Nu întâmplător acesta are loc spre finalul “mandatului”, în momente grele pentru popor.
Ceea ce încerc să spun – nu ştiu dacă sunt foarte coerent – e că niciunul nu a încercat să “ridice” poporul, să-l educe spre a da naştere la lideri.
Ambii au dorit să-l folosească în starea în care l-au găsit: gregar, muncitor, bun de bătaie şi uşor de condus. Cel puţin aşa credeau ei.
Sigur, aţi putea să-mi daţi o mie de argumente pentru a-mi demonstra că poporul român este o mare turmă. De oi. Dar tot nu m-aţi convinge. Vasile Pârvan spunea că românul – nu citez cuvânt cu cuvânt – pare să aibă o carapace de piatră şi că nimeni şi nimic nu-l afectează. O carapace în spatele căreia se ascunde. Dar de fapt, carapacea este doar o protecţie a sufletului său, sensibil şi minunat. Fără acea carapace, dezvoltată în sute de ani de abuzuri, românul ar fi dispărut de pe hartă.Tot Pârvan spune că atunci când se hotărăşte să “iasă” de sub carapace, nu mai rămâne piatră pe piatră, forţa sa fiind extraordinară.
Şi Mareşalul Antonescu şi Ceauşescu n-au trecut de carapace şi în consecinţă, n-au avut sprijin real în popor. Cum explicăm că ambii au avut 99% aprobare la referendumuri, plebiscite, dar când a fost momentul decisiv, poporul n-a ridicat un deget pentru ei?
Dacă ei s-ar fi preocupat să-şi creeze o elită – nu doar intelectuală, ci de caracter – pe care să n-o strivească cu autoritatea personalităţii, poporul ar fi luptat pentru ei.
Mai mult decât Ceauşescu, Mareşalul Ion Antonescu a fost o victimă a vremurilor. A fost privit ca un vifor de aer curat într-o societate care mirosea a corupţie şi trădare. Din păcate, viforul vine…şi trece. Şi putrefacţia a ieşit iar la iveală, scoţând definitiv capul pe 23 august.
Aşa că vă completez: avem nevoie de un Mareşal – Antonescu a fost peste toţi conducătorii de după ‘89 – dar unul care să vină împreună cu o echipă de lideri! Care nu trebuie să cunoască poporul, ci să-l înţeleagă. Cu toate calităţile şi defectele noastre.
Mai ales că mi se pare că sunt multe asemănări cu perioada dinainte de ‘40, când alt individ aburit de beţia puterii anunţa că Armata Română şi statul beneficiază de o apărare fără precedent…
Din păcate, un singur om s-a gândit să-şi educe o generaţie de lideri pentru a fi pregătit să conducă, la un moment dat, România. Dar şi el face parte din acea categorie despre care “nu e politically correct” să aduci vorba în public. A sfârşit, asemeni Mareşalului, fără de mormânt…
Cu speranţa că veţi ierta inerentele erori şi că m-am făcut bine înţeles, vă mulţumesc anticipat pentru citire.
Mihai
“Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână. Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: „D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”. M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi i-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră, cu mâinile la spate: „Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi i-am repetat de mai multe ori apostrofa. După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl. Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră „Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile. Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie. După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară. Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată. Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei. Istoria să judece.”
Rândurile de mai sus au fost scrise în celulă pe 23.08.2011, de mareşalul Ion Antonescu, fiind republicate acum de directorul revistei electronice ART-EMIS, domnul Ion Măldărescu, ca un necesar recurs la istoria nefardată a României.
Este o întrebare generată nu de intenţia prezidenţială, de a reintroduce intonarea matinală, a Imnului Naţional, în şcolile româneşti, ceea ce nu ar fi rău, deşi este interesant că numai într-un anumit context a apărut acest recurs la cultivarea valorilor naţionale. Ci de consolidarea iniţiativei unor prestigioşi cărturari, într-un mediu ignorat de alte minţi luminate.
Astfel, anul acesta, între 9 şi 10 septembrie, s-a desfăşurat un nou eveniment patronat de un veritabil Institut de Istorie Naţională, creat, de facto, în mediul rural. Unul care a reuşit, cu consecvenţă, în ultimii şapte ani, să coaguleze personalităţi de prim rang ale cercetării ştiinţifice a unei perioade sensibile din evoluţia naţiunii noastre, în veacul trecut.
De data asta, în comuna Maia, din judeţul Ialomiţa, aproape 70 de istorici au pus sub lupa intervenţiilor complementare o aniversare cu tâlc: 1941-2011 – 70 de ani de la intrarea României în războiul de reîntregire naţională.
Artem oratoriam/arta oratoriei a fost primul punct de atracţie al schimbului de opinii, informaţii şi chiar replici, între mentorii şi discipolii reuniţi în aer liber, sub prelata unui cort militar, amplasat la câţiva paşi de biserica din localitate, acolo unde este îngropat Barbu Catargiu, ex-prim ministru al României, în 1862, până pe 20 iunie, când a fost împuşcat sub clopotniţa Mitropoliei, după ce ieşise din Adunarea Legislativă.
Mentori? Profesorul universitar dr. Gheorghe Buzatu – de la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei Române -, care, pornind de la poziţionarea momentului 22 iunie 1941, în constelaţia zilelor astrale ale istoriei naţionale, a sensibilizat asistenţa asupra tendinţei oficiale actuale, de a fi diminuată atenţia acordată, în mediul universitar, trecutului poporului român, printr-o focalizare, evident exagerată şi mai puţin obiectivă, pe istoria recentă.
Apoi, comandorul în retragere, profesorul universitar dr. Jipa Rotaru – iniţiatorul întâlnirilor de toamnă din comuna Maia, cu sprijinul salutar al primarului Nicolae Costel, care l-a adus la eveniment şi pe prefectul judeţului, Petru Mădălin Teculescu -, care a avut parte de o surpriză de proporţii. El a fost „uns” Cavaler de Clio, la împlinirea vârstei de 70 de ani, prin decizia Asociaţiei Naţionale, cu aceeaşi denumire, certificată nu doar printr-o diplomă, ci şi printr-o sabie veritabilă, care i-a fost acordată într-un ceremonial inedit, comparabil cu acela practicat de legendarul… rege Arthur, cu Cavalerii Mesei Rotunde.
Nu în ultimul rând, generalul de brigadă, în retragere, profesorul universitar dr. Nicolae Ciobanu, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă, cel care nu doar i-a înmânat sabia – după un tipic aparte – noului Cavaler de Clio, dar a şi îmbărbătat asistenţa, amintind celor prezenţi că au fost clipe şi mai grele, prin care a trecut naţiunea română. Acestea au rămas în istorie. Dar românii merg mai departe.
De unde până unde un Institut de Istorie Naţională la Maia Catargi/I.I.N.M.C.? De şapte ani, asemenea reuniuni ştiinţifice produc volume de sute de pagini, ce includ comunicările invitaţilor la aceste sesiuni în aer liber. Astfel, anul trecut, atenţia participanţilor a fost focalizată pe împlinirea a 65 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Acum a fost lansat, chiar de directorul editurii Karta-Graphic, conferenţiarul universitar dr. Gavriil Preda, tomul “Retrăiri istorice în veacul XXI”, care adună, în economia a peste 600 de pagini, contribuţii ştiinţifice ce vor rămâne în bibliotecile de referinţă ale naţiunii.
De fapt, aici este şi paradoxul anului 2011. Cursurile de istorie pot fi diminuate, modificate, sau efectiv eradicate din curricula universităţilor de azi, dar cărţile memorabile ale istoriografiei naţionale, nu pot fi scoase din rafturile academice, decât în cazul unei dictaturi!
Un alt reper notabil, al I.I.N.M.C. este îmbucurătoarea avalanşă de cărţi de istorie şi reviste cu preocupări în domeniu, produsă, de fiecare dată, de participanţii la eveniment, care aduc cu ei mostre ale regândirii lucide a unor vremuri depăşite cu demnitate de înaintaşii noştri. Semn că pulsează, chiar şi sub aceste forme, o conştiinţă ce nu poate fi extirpată de vreun ordin adolescentin al actualului ministru al învăţământului. Şi cine nu şi-ar dori, astăzi, să plece acasă cu zece volume de istorie, scrise de autori diferiţi, editate în condiţii grafice excepţionale, în diferite colţuri ale României?
O mănuşă aruncată tuturor celor ce se încumetă să ia cuvântul într-un asemenea spaţiu academic, este focalizarea pe ideile şi informaţiile noi, necunoscute din demersuri ştiinţifice anterioare. Totul contra cronometru. Cu semnalarea publică a devierilor previzibil neinteresante. Şi stoparea celor neatenţi la bruscul dezinteres al audienţei. Dintre cei care au trecut, cu inteligenţă, printre furcile caudine ale regulilor I.I.N.M.C. am reţinut câteva nume: Gheorghe Dumitraşcu, Ioan Teşa, Tănase Jenăl, Gabriela Vasilescu, Ion Giurcă, Ion Dragoman, Dumitru Codiţă, Mircea Socolov, Mircea Tănase, Constantin Moşincat, Octavian Burcin, Alin Spânu, Costin Scurtu, Mircea Fechete, Virgiliu Teodorescu, Dumitru şi Florica Dobre.
Remarcabilă prezenţa, la acest eveniment, a unei compatrioate din Chişinău, Maria Vieru, care i-a uimit pe cei prezenţi cu cărţile aduse de dincolo de Prut, mărturii contemporane ale unei conştiinţe de neam ce nu poate fi alienată de existenţa acestei făcături de sorginte sovietică – R.D.G.-ul de azi/Republica Moldova.
A trădat Regele Mihai I viitorul propriei naţiuni ordonând arestarea celui ce comanda Armata Naţională, supusă atunci tăvălugului sovietic? Istoricul Gheorghe Buzatu spunea, la această reuniune a I.I.N.M.C., că s-a descoperit o mărturie ulterioară a lui Iuliu Maniu, care afirma: dacă ar fi ştiut la ce dramă naţională va duce actul de la 23 august 1944, l-ar fi susţinut în continuare pe Mareşalul Ion Antonescu! În acest context am amintit că şi azi, ofiţerii activi în Bundeswehr consideră, în dialogurile private, cu interlocutori similari români, că în acea zi, cei ce au iniţiat puciul regal, rămân – pentru ei – trădători ai aliatului german.
Iniţiatorului evenimentului, Jipa Rotaru, tenacele apărător al imaginii reale a celui care fost Conducătorul Statului – între 4 septembrie 1940 şi 23 august 1944 – i s-a readus aminte un fapt deloc mărunt. În vara acestui an, preşedintele de acum al ţării a recunoscut public actualitatea Ordinului Mareşalului:”OSTAŞI, Vă ordon: Treceţi Prutul.”
Semn că, mai devreme sau mai târziu, sângele apă nu se face, adevărul istoric triumfă, iar inepţiile imperiale se duc pe Apa Sâmbetei.
Am căderea morală să scriu aceste rânduri? Cu Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, am avut ocazia să stau de vorbă de trei ori. Cu „umbra” Mareşalului Ion Antonescu, regretatul colonel George Magherescu, am discutat o singură dată, într-un timp dilatat de uimirea mea. Cu Preşedintele actual al României am dat mâna, la Carei, en passant, când mi-a plăcut – acesta este adevărul – cum a cucerit conaţionalii adunaţi spontan, să îl audă şi să îl vadă atunci, în 2008, pe şeful statului român. Dar nisipul din clepsidra istoriei s-a scurs…
23 august 1944 – 23 august 2011. La 67 de ani de la momentul arestării Conducătorului Statului, din ordinul suveranului României, am întrebat un general, octogenar, al Armatei Naţionale, militar cumpătat şi trecut prin furcile caudine ale epocilor Dej şi Ceauşescu, cum se raportează la acest moment. Mi-a răspuns laconic şi pragmatic:”ca militar mi-aş călca pe inimă, dacă nu aş înţelege destinul şi sacrificiul lui Ion Antonescu. Ca istoric trebuie să văd lucrurile dincolo de sentimente. După o înfrângere militară, pe front, a venit o decizie politică, la Palatul Regal.”
Regele Mihai I al României, poate fi acuzat de unele nimicuri, reale sau inventate. Dar nimeni nu îi contestă delicateţea. Până şi în fotografiile oficiale, realizate pe front, unde, de regulă, se află, cu puţine excepţii, alături de Mareşalul Ion Antonescu, este un pic mai retras. În planul doi. Nu din pudoare. Nu pentru că i-ar fi impus autointitulatul Conducător al Statului. Ci pentru că a avut şi are bunul simţ să nu se pronunţe acolo unde sunt voci ce au pretins şi chiar au demonstrat că deţin autoritatea profesională (in)formală, clamată public şi susţinută adecvat, inclusiv pe plan propagandistic.
Paradoxul istoriei face ca preluarea puterii statale integrale, de către Ion Antonescu, să fi avut loc după ce regele Carol al II-lea i-a încredinţat soarta ţării, fiind conştient că viitorul României este mai presus decât destinul unui monarh trecător. Cum orice faptă bună nu rămâne nerăsplătită, cel ce i-a arătat lui Carol al II-lea direcţia exilului – inconfundabilul Ion Antonescu – evident spre vestul Europei, a fost, în 1944, trimis volens nolens în direcţia opusă, de fiul acestuia, Regele Mihai I al României.
Istoria nu se judecă, oricât de mult am fi tentaţi, cu ipoteticul …dacă. Trist. Dar adevărat.
Însă o încremenire în proiect trebuie depăşită. Atât de Casa Regală a României, cât şi de preşedinţia ţării. Iar ambasadorii Statelor Unite ale Americii, Federaţiei Ruse şi al Israelului ar putea proba public o inteligenţă diplomatică, dacă anual, de 23 august, ar înţelege că o naţiune demnă, precum cea română, are dreptul – câştigat prin sacrificiile făcute de sute de mii de soldaţi români, căzuţi la datorie, iniţial în Campania din Est, ulterior în Campania din Vest – ca să îi comemoreze pe cei ce au încercat să salveze – după puterile şi ştiinţa lor, în condiţii de maximă izolare, de trădare efectivă, de cunoscute metropole occidentale, a unor angajamente demagogice – viitorul naţiunii române.
Este timpul ca Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, să rectifice afirmaţii anterioare, înregistrate de reporteri străini, total afoni la capitolul Istoria sinceră a poporului român – cea scrisă, în deplină libertate, de cel mai mare istoric român postbelic, academicianul Florin Constantiniu – şi să recunoască că ordinul, ce emoţionează şi azi pe cei 75.000 de militari profesionişti ai României – „Ostaşi, Vă Ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi.” - nu doar că ar fi fost onorat să îl rostească la postul public de radio, ci îl consideră şi azi actual! Ca mesaj simbolic reactiv, faţă de evoluţia dezastruoasă a politichiei, din cel de-al doilea stat românesc, supus jafului mascat a unor grupuri mafiote. Cu iniţiale şi culori partinice bune de prostit Uniunea Europeană.
Este momentul ca ultimii supravieţuitori ai Zilei de 23 August 1944, care au trăit clipe de mare tensiune, în uniformă militară, cu arma în mână, să nu mai fie trataţi ca simple fiinţe ale unui veac apus, cu condescendenţă mimată, cu milă abia stăpânită, cu indiferenţă faţă de istoria naţională nemistificată! Nu de noi grade onorifice au nevoie asemenea conaţionali, pe cale de dispariţie! Ci de un un moment, fără reprezentanţii presei de tarabă, în care Regele şi Preşedintele să le strângă mâna. Pentru simplul motiv că au existat atunci şi – fără a cunoaşte prea multe – au executat ordinele ce iniţial i-au mirat şi chiar amărât.
A venit clipa în care ideal ar fi ca Preşedintele României să treacă peste el însuşi, oricât de greu i s-ar părea, şi să înţeleagă că Majestatea Sa, regele Mihai I, are deja un loc în istorie, din care nu îl mai poate scoate nimeni. Cu faptele sale bune şi limitele fireşti. Dintr-o asemenea perspectivă, înfiinţarea unui Consiliu Onorific, al ex-şefilor de stat, patronat de Preşedinţia României, şi condus, simbolic, de fostul suveran, ar fi o lecţie de civism naţional apreciată de 22.000.000 de români.
Mareşalul nu a pierit sub gloanţele trădătorilor de neam pentru ca dezbinarea naţională să fie nota dominantă şi după alte şase decenii! Ion Antonescu poate fi acuzat de multe, dar nu şi că nu a visat şi nu a luptat – în felul lui – pentru reîntregirea naţională.
Regele, Mareşalul şi Preşedintele? Regele trăieşte. Nu guvernează. Dar simplul fapt că apare, când şi când, cu alura sa, devenită aproape hieratică, impune – până şi celui mai umil conaţional – un respect instinctual.
Mareşalul nu mai are statui. Iar tablourile sale sunt marcate, la presiuni venite nu doar de peste Ocean, cu sintagma „criminal de război.” Şi ce-i cu asta? Până şi în Berlinul de azi, buncărul aliatului lui Ion Antonescu este arătat, de la distanţă, turiştilor străini! Dar veteranii români de război, câţi au mai rămas, poate nicio divizie, nu au unde să pună o simplă floare. Dalbă. Să-i bată Dumnezeu pe cei ce au aneantizat reperele istoriei naţionale!
Preşedintele? Nu mai are decât un as în bereta de marinar. Pe care scrie simplu: viitorul Basarabiei. Sacrificiul lui Ion Antonescu – această personalitate controversată a istoriei României – nu a fost în zadar, dacă şeful actual al statului român, sprijinit de Consiliul Onorific (mai sus menţionat) ar găsi modalitatea pragmatică de a materializa acum, pe plan politico-economic, nu doar Simbolicul Îndemn al Mareşalului – „Ostaşi, Vă Ordon: treceţi Prutul!” – ci şi pe aceea diplomatică, de a urma pilda lui Helmut Kohl, unificatorul Germaniei. Şi să nu ne minţim singuri, că unirea RFG cu RDG, a fost doar efectul banilor trimişi lui Gorbaciov de Herr Kohl.
Cuvinte mari? Deloc.
O simplă mănuşă aruncată de un ofiţer în rezervă – întâmplător jurnalist – altui camarad rezervist, momentan preşedintele României. Un Scorpion care nu şi-a spus ultimul cuvânt în istoria naţională.
Ce mai face azi un colonel cu minte, precum camaradul Marian Dulă?
Poposeşte în Germania!
Nu oricum, ci ca invitat de Asociaţia Rezerviştilor din Achern/Baden-Wurtenberg.
Scopul invitaţiei? Participarea la un concurs aplicativ-militar,
organizat de către preşedintele acesteia, plutonier major Thomas Rest.
Subofiţerul Thomas Rest a efectuat misiuni în teatrul de operaţiuni militare din Afganistan.
Concursul menţionat a avut două probe.
Prima a constat intr-un marş – evident de voie! -,
de circa 9 km, în Munţii Pădurea Neagră.
A doua a fost o inedită şedinţă de tragere cu carabina si pistolul.
La finalul şedinţei de tragere, schimburile de cadouri simbolice
au pecetluit atmosfera amicală a acestei reuniuni utile atât gazdelor, cât şi oaspeţilor.
Într-un asemenea context, colonelul în rezervă Marian Dulă a fost informat că asociaţia din Achern include şi doi ex-cetăţeni români: un maior care a servit in Armata României şi un soldat, care a îndeplinit stagiul militar în unitatea de vânători de munte de la Câmpulung.
Dialogul amical nu a ocolit nici agenda publică din România. S-a vorbit despre regii României, despre mareşalul Ion Antonescu, dar şi despre participarea forţei expediţionare româneşti în teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan, unde au căzut la datorie 21 de militari români.
Cert este un lucru. Rezerviştii din Germania sunt priviţi cu respect!
Şi nimeni nu le pune la îndoială contribuţia
- pe parcursul carierei militare -,
la menţinerea securităţii statului lor.
Nu întâmplător un proverb german afirmă: “Purtarea nobilă sau distinsă te obligă la reciprocitate!”
Adevărata Zi a Generalului Mircea Chelaru – născut pe 3 iulie – este azi, când în faţa Cercului Militar, oficialii de acum, la fel de trecători, ca şi aceia de ieri, au aniversat Ziua DRAPELULUI, al cărui prim catarg, în arealul menţionat, a fost ridicat din ordinul celui care era atunci şeful Statului Major General – imprevizibilul demnitar militar Chelaru.
Un patriot, care merita o soartă mai bună, dar a cărui evoluţie este o probă că merită să rămâi tu însuţi indiferent de împrejurări.
La mulţi ani frumoşi, domnule general!
Am să relatez acum ceea ce afirma recent, în faţa unui grup de generali şi ofiţeri cu grad superior, în rezervă, ex-preşedintele Emil Constantinescu:
- Mă oprisem la Iaşi şi m-am dus să îl văd pe energicul general Mircea Chelaru. M-a primit milităros, cu un raport impecabil, o ţinută ca turnată pe el şi mişcări tipice unui pasionat al carierei armelor. M-a condus în biroul său. Acolo am avut, firesc, o convorbire telefonică şi cu generalul Constantin Degeratu, şeful Statului Major General, pe postul căruia intenţionam să îl numesc.
Apoi m-a întrebat generalul Chelaru, dacă ştiu ce eveniment legat de Basarabia s-a petrecut în aceeaşi zi, cu decenii în urmă. Sincer, pe moment nu-mi aminteam. Atunci a ţinut să îmi spună:
“Vă raportez că este ziua în care Mareşalul Ion Antonescu a dat celebrul mesaj, care a umplut inimile de bucurie ale tuturor românilor – Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul !”
Mi-a plăcut generalul. Vibra în el dragostea de ţară.
“ Read more »
Academia Militară – actuala Universitate Naţională de Apărare, din Bucureşti – are, în evoluţia sa postbelică, două momente total necunoscute opiniei publice, de pe plaiurile mioritice. Evocate în istoria orală, a celor ce au trăit clipe incredibile, dar cu un tâlc aparte, în perioade vitrege, din deceniile însemnate de secera şi ciocanul impuse de marea putere, pe atunci, de la Răsărit.
Primul s-a petrecut pe timpul când liderul României – oficial proclamată republică populară -, temperatul Gheorghe Gheorghiu-Dej, se străduia să găsească o soluţie pentru diminuarea tutelei Kremlinului, al cărei corolar urma să fie retragerea trupele sovietice, din ţară.
Emisarii săi, în frunte cu premierul Ion Gheorghe Maurer purtau, în deceniul şase, convorbiri succesive, extrem de curajoase, cu reprezentanţii Moscovei şi ai Beijingului, în încercarea de a media între liderii U.R.S.S. şi cei ai Chinei comuniste, care, orgolioşi, nevoie mare, nu ezitaseră să ordone trupelor, de la graniţa lor comună, acţiuni de descurajare a părţii… adverse.
Atunci, în mod deliberat, în Academia Militară erau difuzate, la ofiţerii-elevi, stenogramele discuţiilor oficiale, iar poziţiile demne ale diplomaţilor români, abilitatea lui Maurer de a domina, prin verb bine ales, pe interlocutorul bazat doar pe superioritatea numerică a populaţiei şi armatei sale, generau o mândrie din start dorită de iniţiatorii acestei instruiri originale, neinclusă în programa academică oficială.
Chiar dacă purtau uniforme ce se încheiau cu copci la gât, după modelul existent în Armata Roşie, ofiţerii cursanţi simţeau bucuria de a fi martorii eliberării treptate, a României, din chingile Imperiului Sovietic.
Şi Gheorghe Gheorghiu-Dej a reuşit împăcarea lui Stalin cu omologul chinez. Apoi, pe Hruşciov l-a convins, cu ocazia unei celebre vânători, organizate special pentru el, în România, să retragă trupele sovietice.
Pentru asta, Dej a plătit cu viaţa, fiind iradiat special, de intelligence-ul răsăritean, cu prilejul unei vizite ulterioare la Moscova.
Al doilea moment a avut loc în perioada când liderul României – devenită republică socialistă -, colericul Nicolae Ceauşescu, se străduia să îşi păstreze statutul de preşedinte care nu ia automat poziţia de drepţi, când strănuta omologul de la Moscova.
Atunci, la mijlocul deceniului nouă, din secolul trecut, ofiţerilor elevi, din Academia Militară li s-a vorbit, în aula mare, de Mareşalul Ion Antonescu. Franc. Fără mistificări.
Un istoric militar care a făcut asta cu dezinvoltură, vorbind liber nenumăraţilor cursanţi, a fost comandorul Jipa Rotaru. Cu o voce tunătoare, ca pe timp de furtună. Cu privirile aţintite în ochii uimiţi ai tinerilor ofiţeri, ce aşteptau de mult această rupere de nori. Cu recurs la documentele existente în arhivele militare.
Comandorul fulgera conştiinţele junilor locotenenţi-majori, căpitani şi maiori cu sintagme electrizante:- Mareşalul a ordonat…mareşalul a dispus…mareşalul nu a ezitat…
Fremăta sala. De emoţie. De bucurie interioară. De revenire, în forţă, la Adevărurile Naţiei Române – luminoase, în penumbră sau întunericite. De stihiile trecutului.
Cu comandorul Jipa Rotaru, eu şi camarazii mei „am mâncat istorie militară pe pâine”. Ne-a indicat direcţia. Pur naţională. Ne-a arătat unde să găsim sursele inedite. Ne-a învăţat cum să despărţim (re)sentimentele de adevărul istoric.
Când preda de la tribuna din aula mare a Academiei Militare simţeam cum zboară cu gândul peste noi, în timp, în anii confruntărilor dure, din Al Doilea Război Mondial. Unul în care Mareşalul şi-a păstrat onoarea, nevrând să trădeze aliatul de atunci, Germania.
Lovitura de stat care a urmat, prin arestarea lui şi întoarcerea armelor împotriva armatei germane, a fost şi este considerată o trădare – şi azi -, de către ofiţerii Bundeswehrului. Am constatat asta, în mod oficial, la Berlin. Nu o singură dată.
Ca unul care am avut ulterior privilegiul să îl cunosc pe locotenent-colonelul George Magherescu, cel ce a lucrat ani buni alături de Mareşal, ştiindu-i corespondenţa, transmiţându-i ordinele, însoţindu-l în cele mai diverse locuri, ascultându-i îndoielile şi fiind martor la deciziile sale irevocabile, pot scrie acum căistoricul militar Jipa Rotaru ne-a spus adevărul despre Ion Antonescu.
Într-un moment când noi înşine, ca tineri ofiţeri, căutam un model rupt de societatea în care trăiam. Un comandant validat de front. Cu victoriile şi înfrângerile inevitabile. Un bărbat de stat, nu un preş în faţa puterilor trecătoare ale vremii.
Magherescu îmi spunea – după ce am aşteptat o jumătate de oră, în antecamera biroului lui, din casa veche, unde trăia, în Bucureşti, asta ca să mă învăţ cu protocolul de la Cabinetul Mareşalului! – retrăind clipe trecute cu ochii deschişi : - Ion Antonescu a fost un sfânt! Un om fără de partid. A scris liderilor de partid invitându-i să preia puterea. L-au refuzat.
Nu. Ion Antonescu nu a fost un sfânt. Dar şi-a iubit ţara.
A fost soluţia cea mai bună, aleasă de regele Carol al II-lea, pentru ca România, cu un teritoriu amputat samavolnic, în 1940 – la est, sud şi vest – să rămână cu acel areal pământesc menit a-i pregăti reîntoarcerea la graniţele naţionale din 1918.
Iar liderii partidelor istorice preferau să mimeze opoziţia, fiind conştienţi că, pentru moment, era preferabil un generalisim ca Antonescu, de care se puteau delimita fără a păţi nimic, rămânând imaculaţi în perioada ulterioară, când sperau să revină, cu sprijinul statelor occidentale, la putere. O iluzie pe care au plătit-o scump…
Pe 28 aprilie 2011, magister Jipa Rotaru rostuieşte şapte decenii pe răbojul vieţii sale. Nu se cuvine să judec aici decât ipostaza sa de mentor al atâtor ofiţeri elevi, martori, în Academia Militară, ai pasiunii sale pentru restabilirea adevărului istoric, despre Mareşalul Ion Antonescu – cel pus între paranteze, în manualele de istorie, doar pentru că a fost învins, prin trădare, la Palatul Regal, pe 23 August 1944.
Dacă ar fi învins, ar fi avut statui în fiecare oraş…
Aşa şi-a asumat fără frică soarta. Şi a rămas în istoria lumii ca singurul general condamnat la moarte, care a ordonat chiar el plutonului de execuţie, să deschidă focul asupra sa.
După 1990, discipoli ai profesorului universitar dr. Jipa Rotaru au reuşit, pentru scurt timp, să amplaseze, în aula unde le predase mentorul lor despre Mareşal, efigia lui Ion Antonescu.
Care a rămas acolo până ce noii aliaţi, de peste Ocean, şi-au dat seama ce simbol, puternic, mai reprezenta Conducătorul Statului, din anii ultimei conflagraţii mondiale, asupra ofiţerimii postdecembriste, dornică de ordine şi linişte, într-o societate dominată de un haos bine calculat, menit a ascunde jaful, la drumul mare, al avuţiei naţionale.
Erau ani când istoricul militar Constantin Hlihor a scos primul la lumină filmul execuţiei Mareşalului, pe care l-au… cosemnat colegi temerari, precum Mircea Socolov şi Ion Emil, tocmai pentru a apăra, prin echipă, o iniţiativă ce putea atrage represalii, ducând până la îndepărtarea lor din armată. Când am dus acest film la Ministerul Apărării din Chişinău, polcovnicii slavi, din somptuoasele birouri, s-au îngălbenit subit la chip…
Nici ambasada americană din Bucureşti, nici ministrul apărării care a pus în practică o indicaţie verbală a acesteia, nu au avut curajul să ceară expres scoaterea tabloului lui Ion Antonescu, din Academia Militară. Un asemenea ordin ar fi atras o reacţie imprevizibilă a ofiţerilor români, de care se temea chiar Ion Iliescu, preşedintele de atunci al ţării.
S-a găsit, peste noapte, o soluţie pragmatică.
Tabloul rămânea, dar apărea inscripţionarea “criminal de război.”
Dar o asemenea etichetă nu a apărut pe tabloul unui general israelian, ştiut că a ordonat represalii sângeroase împotriva manifestanţilor arabi, pe timpul Intifadei palestiniene!
Un lucru normal. De vreme ce generalii Tzahalului – armata Israelului, au fost mereu victorioşi.
La 70 de ani, comandorul în rezervă Jipa Rotaru este mărturia vie a unui mod lucid de raportare, la memoria Mareşalului ce a condus România în cei mai grei ani de război, din veacul trecut.
Ofiţerii ce i-au fost cursanţi îi datorează şi lui tăria loialităţii faţă de Patrie, probată în vitregiile ulterioare, precum cea din 1989, care le-a marcat decisiv cariera militară.
Exact acum cinci ani, mă aflam în misiune,
ca jurnalist simplu, al Armatei României,
în spaţiul românesc dorit a fi transformat în Quebec-ul intracarpatin,
de cei ce mai încearcă, fără nicio şansă, detrunchierea statului român.
Atunci am fost mândru de Preşedintele ţării mele.
Şi m-am bucurat,
când şeful Statului Major General al Armatei Naţionale
mi-a încredinţat misiunea, de onoare,
de a conduce,
două echipe, de jurnalişti militari,
cei mai buni cameramani,
cei mai buni fotoreporteri,
cei mai modeşti iubitori de ţară,
în oraşele
Odorheiu Secuiesc şi Târgu Mureş,
pregătite de ilegala formaţiune antinaţională,
să spele orgoliul unui imperiu defunct,
cum zicea liderul UDMR de atunci,
cu sângele celor ce îi considerau,
naivi,
egalii lor,
în Patria pe veci română.
Încă de la plecarea în misiune,
am simţit viermele trădării în rândurile
unor nevolnici
purtători de uniforme militare româneşti.
Un pezevenghi – al cărui vocabular cotidian,
era bazat pe trivialităţi
rostite ca orice mascul
supus acasă muierii slabe de voce,
dar dominatoare în cele tainice -,
a şi raportat unei directorese,
ce habar nu avea de limba română,
dar fusese instalată la cârma imaginii publice
a Oştirii Române (!),
de U.D.M.R.,
că un ofiţeraş ca mine,
a avut îndrăzneala să execute
ordinul liderului Statului Major General,
şi să o ignore pe purtătoarea de buric gol,
fustă şi minte scurtă,
care confunda presa militară cu B.B.C.,
varianta agramată din Alba Iulia.
A urmat telefonul
altui saltimbac.
Unul care nu ar fi pupat o funcţie în Bucureşti,
dacă nu îl trăgea de păr
acelaşi şef al S.M.G..
Acest eunuc,
devenit servitor,
nevorbitoarei de limbă curată română
mi-a ordonat să revin,
cu cele două echipaje
- ne aflam deja la Ploieşti -
în Capitală.
Subordonaţii mă urmăreau cu atenţie.
Pe faţa mea se citea furia.
În Patria Mea, România,
eu, ofiţer al Armatei Naţionale,
să primesc ordin,
de la un trădător,
ca să execut dispoziţia udemeristă,
de a nu fi prezent,
în oraşele ţării mele,
nu ale Ungariei,
ca jurnalist având drept arme
doar ochii şi dragostea de ţară!
I-am spus să îl sune pe cel ce mi-a dat ordin.
A revenit, la telefon, albit la voce,
după câteva minute: - Executaţi misiunea ordonată iniţial.
Noi – adică el şi udemerista – nu ştim nimic…
Dacă se întâmplă ceva sunteţi singurul răspunzător!
Atunci mi-a fost dor de mareşalul Ion Antonescu!…
Am continuat misiunea până la Miercurea Ciuc.
În satele şi oraşele transilvane era linişte.
Oameni normali, într-o ţară bântuită de grija zilei de mâine.
Pâine. Serviciu. Grijă pentru copii.
A doua zi, cele două echipaje s-au despărţit.
Unul era condus de mine.
Celălalt, de cel mai natural teleast al televiziunii publice,
rugat de Victor Stănculescu să aducă o boare de prospeţime
la emisiunile militare de televiziune.
Un român curat, un ardelean cunoscător al limbii maghiare,
un semen echilibrat şi
un ofiţer cu bun simţ – colonelul Benone Neagoe.
Când am sosit la locul adunării, în Tg. Mureş
am fost martor la un freamăt, pe stradă:
- Vine Traian Băsescu! Vine…
Nu era băşcălie. Nu era ironie.
Brusc, concetăţenii de altă etnie deveniseră îngânduraţi.
Simpla posibilă prezenţă a preşedintelui României,
schimba proiecţia unui eveniment în curs de desfăşurare.
Ca şi în decembrie 1989, în 15 martie 2006,
o mulţime de cameramani străini, nu puţini din Budapesta,
sosiseră ca hienele ahtiate de sânge,
adulmecând promise confruntări între
îngăduitorii români şi întâmplătorii lor concetăţeni.
Am parcurs pe jos piaţeta în care se adunau cei chemaţi la miting.
Şi pentru a fi corect cu adevărul istoric
trebuie să arăt că veneau
îmbrăcaţi ca pentru slujba de la biserică.
Cu familia. Cu coroane de flori, purtând un tricolor deloc românesc.
Depuneau jerbele şi se postau în mulţime. Disciplinaţi.
Fără murmur. În linişte. Demni.
Am aruncat o privire spre acoperişuri.
O puzderie de bărbaţi îmbrăcaţi în haine civile, tunşi scurt,
aveau pregătite aparate de fotografiat şi camere digitale de filmat.
M-am întrebat atunci, în sinea mea,
de ce mai era nevoie de prezenţa noastră,
dacă totul se desfăşura în ordine, firesc,
ca la mitingul unei formaţiuni politice
cu doleanţe proprii.
Au vorbit apoi, pe rând,
liderii minorităţii naţionale
ce era majoritară în ţinuturile
considerate a fi secuieşti.
Cel mai vehement a fost László Tőkés.
Atunci au apărut doi adolescenţi,
cu părul blond, îmbrăcaţi ca pentru alpinism.
Aveau rucsacuri în spate. Şi trupuri atletice.
Aidoma celor din trupele pentru operaţiuni speciale…
Au strigat de câteva ori: - Au-to-no-mia! Au-to-no-mia! Au-to-no-mia!
Nimeni nu le-a răspuns.
Nimeni nu i-a oprit.
Nimeni nu i-a atenţionat.
Siguri pe ei, cei doi au străbătut mulţimea minoritarilor,
care parcă nici nu îi vedeau, nici nu îi auzeau…
Şi au dispărut pe o stradă lăturalnică.
Discursurile s-au încheiat.
Nimeni nu a scandat nimic. Erau doar fluturate
steagurile cu emblema Regatului Ungariei.
Mi-a plăcut disciplina maghiarilor.
Chiar şi când au apărut conaţionalii lor,
îmbrăcaţi în uniforme elegante de husari, pe cai robuşti,
cu pinteni lucitori la cizmele strălucitoare,
nimeni nu a făcut vreun gest necugetat.
Aveau însă cu toţii, în priviri, o mândrie aparte.
Apoi mulţimea s-a împrăştiat. În ordine.
În prea multă linişte. Ceva îmi scăpa…
Am revenit la Bucureşti. Eram conştient că imaginile
realizate de cameramani şi fotoreporteri
nu aveau nimic extraordinar.
M-am prezentat cu acestea la cel ce îmi încredinţase misiunea.
Doream să înţeleg…
Surâzător, liniştit, mulţumit că totul s-a terminat cu bine,
acesta mi-a explicat:
- Cu o zi înainte, pe 14 martie 2006, din ordinul preşedintelui Statelor Unite,
George W. Bush, Condoleezza Rice, ca secretar de stat,
a telefonat la Budapesta, direct la cabinetul premierului maghiar: “Dacă mâine, pe 15 martie vor fi provocări, confruntări etnice
soldate cu vărsări de sânge, preşedintele S.U.A. vă va considera
principalul vinovat. Luaţi-vă măsuri să nu ajungeţi în situaţia asta.”
Un asemenea apel telefonic nu ar fi fost niciodată ordonat şi efectuat
dacă nu ar fi căzut la datorie, în Afganistan, simplii militari români!
America nu-i uită pe cei ce nu îşi precupeţesc viaţa, pentru cauza sa.
Nici până azi nu a fost dislocat vreun contingent maghiar,
alături de trupele americane,
în vreun teatru de operaţiuni militare.
Este temeiul pentru care, acum, la 15 martie,
merită un singur gând
minoritarii din inima ţării noastre: să aibă o viaţă tihnită.
Ferită de învrăjbiri menite a rămâne în negura trecutului…
Colonelul George Magherescu,
omul care a fost “umbra” mareşalului Ion Antonescu,
secondându-l la nivelul cabinetului Conducătorului statului,
în acea perioadă dură pentru România
mi-a oferit o lecţie de viaţă
pe cât de neaşteptată,
pe atât de utilă pentru a înţelege educaţia unui ofiţer “de modă veche”,
şi felul în care ştia să îşi delimiteze locul şi rosturile specifice
într-o societate atrasă mai degrabă de haos, decât de ordine…
Purtam uniforma militară când am sunat la uşă
şi mi-a deschis doamna Magherescu.
Sobră. Distinsă,
inclusiv prin modul în care, en passant
m-a măsurat din cap, până în picioare.
M-a invitat înăuntru,
iniţial pe hol, apoi într-o cameră
unde m-a rugat să iau loc pe un scaun
şi să aştept. După care a dispărut.
Covoarele pe care am călcat erau simple.
Din cele pe care atât orăşenii, cât şi sătenii
le foloseau prin anii ‘50.
Uşile masive şi înalte erau vopsite în alb,
având clanţe cu reflexe metalice aurii.
Timpul trecea şi mă întrebam dacă nu cumva
am sosit prea devreme, sau poate amfitrionul
nu se simţea bine – taman atunci.
Mă gândeam ce şansă aveam, (era anul 1990) de a fi acasă la un ofiţer
din Armata Regală, care lucrase mult timp
alături de cel care a preluat conducerea României
după anii de compromitere totală a clasei politice,
ţinută din scurt de Regele Carol al II-lea. Read more »
RESTITUIRI: Ion Antonescu, “Scrisoare de răspuns adresată lui C.I.C. Brătianu”
(29 octombrie 1942)
“Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare.
Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba.
Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării,
printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine.
Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales,
nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri.
Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea
şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi,
când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni.
În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră,
toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste
şi un trecut politic total compromis şi dureros?! Read more »
01/20/2012 09:24 | 
Subscribe
Loading ...