Din 2013: divizie de aviaţie a S.U.A., în Polonia

Vizita preşedintelui Barack Obama, în Polonia, a constituit şi prilejul finalizării unui acord bilateral suprinzător, cu Varşovia.
Acesta confirmă determinarea Statelor Unite ale Americii de a consolida flancul răsăritean al NATO, periplul de o săptămână, prin unele capitale europene, al şefului executivului de la Washington D.C., infirmând – prin reuşita sa – teoria nihilistă conform căreia relaţia privilegiată cu democraţiile comunităţii euroatlantice nu mai era o prioritate a Casei Albe.

În baza acordului menţionat – indică agenţia Associated Press – o divizie din Forţele Aeriene Americane va staţiona în Polonia, din 2013. Această mare unitate de aviaţie a S.U.A. va include avioane de vânătoare-bombardament F-16 şi aeronave de transport, de tipul Lokheed C-130 Hercules.

O intenţie similară a Pentagonului vizează şi România, un aeroport militar transilvănean fiind probabila bază aeriană ce va găzdui escadrile ale avioanelor de luptă F-16.

Decizia S.U.A., confirmă focalizarea atenţiei partenerului strategic de peste Ocean, pentru întărirea celor doi piloni de bază ai defensivei euroatlantice, la flancul de est al Alianţei Nord-Atlantice – în nord Polonia, în sud România.

De altfel, într-o declaraţie făcută presei pe 28 mai a.c., la Varşovia, preşedintele Barack Obama a afirmat că Statele Unite vor continua să sprijine financiar şi moral naţiunile care luptă pentru libertate, chiar şi în perioadele când acestea sunt confruntate cu probleme majore, precum rata mare a şomajului şi costuri mărite ale gazului utilizat acasă.

Obama a salutat modelul polonez de tranziţie democratică şi a reiterat convingerea sa că este responsabilitatea S.U.A. de a sprijini lupta pentru democraţie şi drepturile omului în lume.

Agenţia Associated Press scrie că după ce şi-a apărat opţiunea sa privind îmbunătăţirea relaţiilor Washingtonului cu Moscova, Barack Obama nu a ezitat să reamintească decizia S.U.A. de a proteja securitatea Poloniei contra oricărei ameninţări, în vecinătatea sa.

Inspirat, preşedintele Statelor Unite a surâs către jurnalişti şi le-a spus că pentru membrii NATO există un singur cod:”Ne apărăm reciproc.”

Barrack Obama a afirmat că America va continua tradiţia de a asigura conducerea, atunci când vine vorba de lupta pentru libertate, democraţie şi drepturile omului.

America menţine ora exactă la Chişinău

Al doilea stat românesc pare focalizat pe alegerile locale, în care se vor confrunta reprezentanţii opoziţiei, cu cei ai alianţei pro-europene, ce girează acum preşedinţia landului, conducerea executivului şi aceea a parlamentului.

Adevărul este însă că, dincolo de discursurile electorale, liderii celor patru formaţiuni politice parlamentare sunt extrem de atenţi la deciziile luate în capitalele Uniunii Europene, ale S.U.A., Rusiei şi României.

Cele ce influenţează integrarea clamată în comunitatea europeană şi aceea care va veni de la sine – în zona euroatlantică.

Din Bruxelles, Washington D.C., Moscova şi Bucureşti au venit semnale distincte, care arată că s-a accelerat viteza schimbărilor vizibile la nivel global, pe bătrânul continent, dar şi în regiunea noastră.

Faptul că şeful delegaţiei U.E., Dirk Schubel, a surâs când anunţa încheierea lunii de miere, dintre Republica Moldova şi comunitatea pe care el o reprezintă, este un indiciu sever că oficialii de la Bruxelles pot avea şi alţi interlocutori la Chişinău.

Nicidecum că U.E. ar renunţa la integrarea landului dintre Prut şi Nistru în structura statelor democratice europene, cu aspiraţii total diferite de cele ale ţărilor membre ale C.S.I., unde este obligatorie recunoaşterea tutelei Moscovei, în schimbul tolerării regimurilor absolutiste, din ex-republicile sovietice rămase membre ale acestei comunităţi.

Surpriza – pentru nostalgicii statului sovietic – este faptul că Barack Obama a luat doar act de nemulţumirile Rusiei, reiterate de Medvedev, la Deauville, cu prilejul reuniunii G-8, fără a face nicio concesie, sau a identifica vreun mecanism diplomatic de menţinere a discuţiei pe această temă.

Asta demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că America revine în forţă pe pământ european, nu îşi trădează aliaţii şi ceea ce a promis va face, pentru securitatea viitorului lor.

Chiar dacă Vladimir Putin se va reîntoarce pe scaunul prezidenţial, la Kremlin, cum sugera presa moscovită, în ultimele zile, de data asta va trebui să fie extrem de diplomat cu Statele Unite.

Altfel, într-o nedorită, dar posibilă situaţie de criză, S.U.A. pot instala scutul antirachetă, la graniţa de răsărit a NATO, în decurs de câteva ore.

Interceptoarele americane din România fiind în măsură să protejeze şi Republica Moldova, faţă de eventualele rachete lansate din Asia, indiferent din ce ţară. Acestea urmând a fi distruse, în aer, la o distanţă considerabilă de Nistru.

Faptul că preşedintele României a decis să nu fie prezent la reuniunea de la Varşovia, a omologilor din Europa Centrală şi de Est, ca urmare a invitării – de către Polonia – a entităţii Kosovo, nerecunoscută de Bucureşti, constituie un semnal dur, necesar şi fără echivoc, în legătură cu reacţiile viitoare la orice tentativă de impunere a unui areal teritorial ilegitim, ca stat de sine stătător, în detrimentul adevărurilor istorice.

România nu mai este ameninţabilă manu militari – nota bene – de niciunul dintre vecinii săi geopolitici.
După cum niciun stat limitrof nu are o forţă militară expediţionară, de peste 10.000 de militari, căliţi, prin rotaţie, în trei teatre de operaţiuni militare, aproape 2.000 dintre ei fiind acum în Afganistan.

Capacitatea disuasivă a României stabilizează sudul flancului răsăritean al Alianţei Nord-Atlantice, contribuind astfel la sprijinirea deciziei Statelor Unite de a ignora pur şi simplu ameninţarea Moscovei cu un nou Război Rece.

By the way!/Apropo! Chiar şi în eventualitatea recurgerii la ediţia sa a doua, la finalul noii confruntări, tot fosta superputere de la răsărit va avea de pierdut – pe plan geopolitic.

Un lux pe care Kremlinul, indiferent de voinţa locatarului principal de azi, sau a celui de mâine, nu şi-l poate permite.

De ce? Din două motive.

Peste patru ani, dacă pronosticurile se vor confirma, China va deveni puterea economică numărul 1 a lumii.

Dar, în deceniile următoare, Statele Unite rămân superputerea militară la nivel global.

Niciun lider al Rusiei viitoare, oricât de dur şi orgolios va fi, nu îşi va permite să fie confruntat, tacit, de doi adversari imposibil de învins.

Dintr-o asemenea perspectivă, trenul Republicii Moldova nu mai este în gara din care putea opta spre Occident, sau spre Răsărit.

Direcţia este cea indicată de vicepreşedintele american Joe Biden, în popasul său decisiv la Chişinău.

Disensiunile dintre cei trei mecanici ştiuţi ai locomotivei basarabene, zvonurile infantile – privind posibile demonstraţii de stradă stipendiate de Kiev şi Moscova, care ar putea răsturna actuala guvernare -, chemările provocatoare – privind unirea imediată cu întâiul stat românesc – nu sunt altceva decât convulsiile, mai mult sau mai puţin artificiale, tipice unei republici uluite că i se cere, din Vest, un singur lucru.

Seriozitate.

Cu precizarea că acum, dar şi în viitor, America (va) menţine ora exactă la Chişinău.

Lecţii învăţate pe timpul Operaţiunii “Protectorul unificat”

Exact în ziua când preşedintele Barack Obama începea vizita oficială în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Pentagonul difuza un documentar menit a fi publicat de redacţiile interesate, de peste Ocean. Acesta viza lecţiile învăţate de aliaţii implicaţi în derularea misiunilor aeriene şi maritime focalizate pe teatrul libian de operaţiuni militare, sub numele de cod „Protectorul unificat.”
Prima lecţie, evident amară – pentru militarii englezi şi francezi – este lanţul lung al transmiterii, pe linie de comandă, a solicitării pentru aprobarea unei acţiuni punctuale, de bombardament.
O situaţie de acest fel s-a petrecut în noaptea de 22 mai. Atunci, un avion francez de vânătoare a atacat o navă militară libiană, purtătoare de rachete, care ameninţa accesul vaselor cu ajutoare umanitare, aflate în arealul maritim apropiat.
Această acţiune militară, în fond banală, a fost executată numai după ce s-a obţinut aprobarea politică, de la Cartierul General al NATO, din Bruxelles, confirmată apoi de două centre militare de comandă, din Italia, şi comunicată ulterior structurii de comandă-control – aflată la bordul aeronavei de tipul Awacs – aceasta din urmă autorizând pilotul francez să bombardeze vedeta libiană.
O altă lecţie învăţată – la două luni distanţă de la începerea campaniei aeriene împotriva forţelor armate libiene, loiale preşedintelui Muammar Muhammad al-Gaddafi – a fost evidenta inexperienţă a ofiţerilor englezi şi francezi, în derularea loviturilor aeriene împotriva ţintelor în mişcare, precum blindatele libiene, ce acţionează pentru lichidarea liniilor defensive ale rebelilor – prost înarmaţi, indisciplinaţi şi lipsiţi de o minimă instruire militară.
Într-un asemenea context, menţinerea legăturii radio cu liderii rebelilor libieni a ţinut mai degrabă de hazard, decât de principiile comenzii şi controlului tipic NATO. Drept urmare, unele bombardamente s-au soldat cu uciderea mai multor combatanţi din rândurile insurgenţilor.
De aici şi imperativul identificării anterioare a obiectivelor militare ce urmează a fi bombardate, prin utilizarea aeronavelor de recunoaştere.
Viaţa a demonstrat că este mult mai indicată trimiterea avioanelor de vânătoare în misiuni de lungă durată, cu realimentare în aer, de la aeronavele ce aduc, la mare înălţime, combustibilul necesar continuării bombardamentelor la sol.
O altă lecţie învăţată de ofiţerii francezi şi britanici reaminteşte, vrând-nevrând, de experienţa americană din Irak şi Afganistan.
În lipsa acţiunii trupelor proprii la sol s-a dovedit utilă trimiterea în luptă a elicopterelor de atac, care pot zbura la altitudini mai mici, de unde identificarea trupelor loialiste colonelului Gaddafi este mult mai simplă, iar loviturile executate asupra pieselor de artilerie sunt mai precise.
Până au recurs la elicoptere, planificatorii NATO nu puteau să facă precis diferenţa între liniile defensive ale rebelilor şi poziţiile de luptă ale trupelor terestre libiene.
Fără o coordonare adecvată de la sol – inexistentă şi azi! – planificatorii aliaţi au dificultăţi majore în supervizarea celor 50 de atacuri aeriene planificate pentru fiecare noapte.
Iată de ce misiunile aeriene de bombardament se bazează doar pe analiza imaginilor realizate de sateliţi, de avioanele destinate spionajului electronic şi de drone – aeronavele liliputane, fără pilot, care pot transporta şi bombe de mici dimensiuni.
Scopul acestei campanii aeriene, derulată zi şi noapte, este acela de a stopa, fie şi pentru scurt timp, atacurile dure, ale unităţilor armatei libiene, asupra formaţiunilor înarmate ale rebelilor.

Pe parcursul a 24 de ore, avioanele de vânătoare ale NATO lovesc obiective militare precum tancuri, autotunuri, camioane cu trupe sau muniţie, lansatoare mobile de rachete şi puncte de comandă identificate la unităţile din Tripoli şi arealul adiacent capitalei libiene.
Aşa se explică faptul că numai pe 24 mai a.c., seara, au fost ghidate prin satelit 28 de bombe, menite a distruge tot atâtea adăposturi subterane ale forţelor armate libiene.
După cum se ştie, Operaţiunea „Protectorul Unificat” este coordonată de comandamentul aliat din Napoli, condus de generalul canadian Charles Bouchard.
Adjunctul acestuia, contraamiralul Russel Harding a precizat că punctele de comandă, rutele de aprovizionare cu alimente şi muniţie, precum şi depozitele de armament ale armatei libiene sunt ţinte prioritare ale bombardamentelor forţelor aliate implicate în această operaţiune.
În momentul de faţă, conform oficialilor NATO, datorită bombardamentelor aeriene, liderul libian Gaddafi nu mai poate comanda direct unităţile loialiste, dar utilizează, probabil, curieri – care transmit ordinele la structurile de comandă de nivel strategic şi operaţional.
În opinia amiralului Samuel J. Locklear III, comandantul forţelor navale ale NATO, dislocate în Marea Mediterană, Operaţiunea “Protectorul Unificat” a reuşit protejarea civililor libieni, cu precădere în partea răsăriteană a Libiei, a făcut inutilizabile mai mult de 50% din stocurile de muniţie ale armatei colonelului Gaddafi şi a tăiat majoritatea liniilor de aprovizionare ale Forţelor Armate Libiene.
Lecţia de învăţat, cea mai importantă, nu este, totuşi, pentru militari. Ci pentru liderii politici aliaţi!
Aceştia, dacă nu vor face – cum îşi doreşte amiralul Locklear – o presiune politică şi economică constantă, asupra regimului de la Tripoli, operaţiunea militară va mai dura multă vreme.

Mentalitatea de învingători – la experţii C.I.A.

Preşedintele Barack Obama, în incinta C.I.A., alături de directorul Agenţiei Centrale de Investigaţii, Leon Panetta

Într-un moment în care preşedintele Statelor Unite ale Americii se află într-un ofensiv periplu european, a fost difuzată alocuţiunea sa, la sediul Agenţiei Centrale de Investigaţii/C.I.A., rostită la finele săptămânii trecute.
Demnă, necesară, vizionară.

O sinteză a acestei luări de poziţie publice poate oferi perspectiva de acţiune actuală, a lui Barack Obama, care, pentru prima oară, de la preluarea postului suprem, la Casa Albă, are toate şansele de a câştiga şi al doilea mandat prezidenţial.

Iniţial, preşedintele Obama a explicat audienţei – formată din toţi şefii (contra)spionajului american şi principalii lor subordonaţi -, că atunci când l-a ales pe Leon Panetta, ca director al C.I.A., a mizat pe faptul că acesta va fi un avocat puternic pentru agenţia sa, şi va întări capacităţile existente, pentru a face faţă ameninţărilor actuale.

În acelaşi timp, când l-a numit pe Jim Clapper, ca director al Comunităţii Naţionale de Informaţii, l-a însărcinat cu misiunea de a se asigura că această orgolioasă, sensibilă şi extrem de reactivă structură – deloc vizibilă public – va activa ca o echipă integrată.

Barack Obama a apreciat că aceşti doi lideri şi-au îndeplinit mandatele încredinţate, împreună cu colaboratorii lor.
Preşedintele S.U.A. a reamintit asistenţei că este a treia vizită pe care o întreprinde la Langley, sediul C.I.A., de când se află la Casa Albă.

La prima sa vizită, câteva luni după ce exercita deja atribuţiile prezidenţiale, a remarcat că această agenţie, ca şi întreaga comunitate americană de informaţii este fundamentală pentru securitatea naţională a Statelor Unite.

Ulterior, după vizita menţionată, Barack Obama l-a chemat pe Leon Panetta, în biroul său, din Washington D.C., şi i-a cerut, în mod expres, să facă din uciderea sau capturarea lui bin Laden prioritatea numărul 1, în războiul vizând înfrângerea Al-Qaeda.

A urmat un efort dublu al agenţilor C.I.A., ca şi al experţilor întregii comunităţi americane de informaţii.

A doua vizită, a preşedintelui Obama, la sediul din Langley, s-a derulat în circumstanţe mult mai sumbre.
Erau zile când tocmai a fost onorată memoria a şapte patrioţi americani, care şi-au dat viaţa în această luptă, contra Al-Qaeda, în Afganistan. Numele lor fiind acum trecut pe zidul memorial de la intrarea în clădirea Agenţiei Centrale de Investigaţii.
Sacrificiul lor fiind o motivare suplimentară a hotărârii de a câştiga războiul dus împotriva reţelei teroriste conduse, atunci, de Osama bin Laden.

A treia vizită, cea din 20 mai a.c., la sediul C.I.A., a avut drept unic scop transmiterea directă a mulţumirilor liderului superputerii lumii – în numele tuturor cetăţenilor americani – pentru modul în care şi-au făcut datoria experţii în războiul nevăzut, care au identificat locul unde se afla Osama, permiţând astfel repurtarea celei mai semnificative victorii împotriva Al-Qaeda.

Aşa a fost posibil, a susţinut şeful executivului american, ca raidul SEAL să devină un succes, fiind rodul unui efort colectiv:
– Ceea ce nu se întâmplă întotdeauna, la Washington! (râsete în sală). Parte a provocărilor muncii de culegere de informaţii este necesitatea ca aceasta să rămână secretă…Sunteţi primii care sunteţi blamaţi, când activitatea decurge nesatisfăcător, şi sunteţi ultimii care primiţi încredere, când lucrurile se derulează normal. Iată de ce acum trebuie să celebrăm succesul vostru.

Din acest motiv, preşedintele Obama s-a deplasat la sediul C.I.A., pentru a le mulţumi direct celor care au contribuit la puternica lovitură dată Al-Qaeda. Anonimi care au muncit din greu pentru a identifica şi monitoriza acel curier secret care i-a condus, fără să ştie, la ascunzătoarea lui Osama bin Laden.

Când a fost la briefingul pregătit de Agenţia Centrală de Investigaţii, în vara anului 2010, Barack Obama a înţeles că reţeaua americană de informaţii a reuşit colectarea de date menite a fundamenta decizia finală – de lichidare a liderului Al-Qaeda.

În lunile care au urmat, la Casa Albă s-a ţinut cont, în mod constant, de recomandările comunităţii de informaţii: suplimentarea datelor iniţiale, colectarea de noi probe ale existenţei lui bin Laden în vila respectivă, luarea în discuţie a diferitelor ipoteze de acţiune.

Preşedintele a apreciat faptul că liderii intelligence-ului american nu s-au sfiit să îi spună în faţă lucruri ce trebuia să le ştie, oricât de incomode ar fi fost acestea. Apoi Obama a remarcat:
– Şi atunci noi am făcut ceva remarcabil în Washington D.C. – am ţinut secretul! (râsete şi aplauze în sală). Aşa trebuia să fie!

Când a venit momentul să se ia o decizie, nu exista siguranţa că bin Laden este 100% în vila sa.
Riscurile posibile, la adresa vieţii luptătorilor din forţele speciale americane erau imense.
Iar consecinţele ratării operaţiunii puteau fi enorme.

Dar preşedintele Obama a luat hotârârea cunoscută, pentru că a avut încredere în abilităţile personalului militar şi a celui din intelligence:
– Am pariat pe voi! Şi acum întreaga lume cunoaşte că încrederea investită în voi a fost justificată. La fel de justificată şi impresionantă cu ceea ce aţi realizat voi.

Asta pentru că lupta împotriva Al-Qaeda nu a început în 11 septembrie 2001, mulţi agenţi ai C.I.A. luptând contra teroriştilor din această organizaţie de ani buni, înainte ca aceştia să atace ambasadele americane din Africa.

Bătălia împotriva nălucilor terorii este cea care marchează actuala generaţie de experţi ai C.I.A., în opinia lui Obama:
– Aţi reuşit această victorie acţionând împreună – C.I.A., Agenţia de Securitate Naţională, Oficiul Naţional pentru Cercetare, Agenţia Naţională pentru Informaţii Geospaţiale, ODNI/Oficiul Directorului pentru Informaţii Naţionale, Centrul Naţional pentru Antiterorism, experţi civili şi militari, din întreaga ţară. Aşa şi trebuie să lucreze această comunitate, folosind fiecare capacitate umană, tehnică, colectând, analizând, comparând, integrând informaţiile diverse vizând o temă de interes naţional. Şi acţionând pe baza lor.

Aşa a fost posibilă – a remarcat Barack Obama – repurtarea celui mai mare succes al muncii de (contra)informaţii din întreaga istorie a Statelor Unite.

Dar războiul împotriva Al-Qaeda nu s-a sfârşit.

De acum înainte, fiecare terorist din această organizaţie va trebui să fie prudent, deoarece fiecare imagine video, fotografie şi filă, din milioanele detectate în computerele preluate din vila lui bin Laden vor fi cercetate amănunţit, iar cei identificaţi vor fi depistaţi, urmăriţi şi anihilaţi oriunde s-ar afla.

Pentru că scopul final rămâne înfrângerea structurii Al-Qaeda.

Din perspectiva prestigioasei victorii obţinute prin lichidarea lui Osama bin Laden, S.U.A. este ţara oamenilor care atunci când îşi propun ceva, lucrează în echipă, îşi promovează valorile şi doresc să depăşească orice dificultate, dovedind lumii întregi, susţine preşedintele Obama, că pentru ei nu există ceva imposibil de realizat.

O mentalitate de învingători, cu care, din păcate, Europa, nu se poate lăuda.

Medvedev mai vrea să fie preşedinte

Un adevărat show de public-relations/relaţii publice a fost prima conferinţă de presă, de mare amploare, a preşedintelui Dmitri Medvedev, din momentul când a fost ales să conducă Rusia – acum trei ani de zile – până în prezent.

Am ales acest subiect, pentru rândurile care urmează, deoarece pe malurile Dâmboviţei, cum strănută cineva la Kremlin, cum se şi exagerează importanţa răcelii public exprimate, de către scribi ce sacrifică adevărul, de dragul unui senzaţional evident infantil.

Conferinţa lui Medvedev a avut loc la Şcoala de Management din Skolkovo, unde preşedintele rus a avut bucuria de a evolua în faţa a 800 de jurnalişti, destinşi, deloc îngrijoraţi de declaraţiile sale.

Ce idei a susţinut şeful puterii din Europa de Est?

Mai întâi a abordat problema siriană. De o manieră previzibilă. Rusia nu va sprijini o nouă rezoluţie a Consiliului de Securitate, în formula celei adoptate pentru Libia, dacă ţinta acesteia va fi Siria, chiar dacă – atenţie la nuanţă – i se va cere să o facă de prieteni apropiaţi. A se citi preşedintele Barack Obama.

Apropo de Libia, Dmitri Medvedev a afirmat că rezoluţia privind situaţia din această ţară era necesară, pentru a semnala îngrijorările existente pe plan mondial, dar coaliţia anti-Gaddafi – a evitat cuvântul NATO, semn al culpabilizării indirecte a iniţiativei punitive franceze – a depăşit mandatul fixat de O.N.U. Ceea ce poate compromite rolul internaţional al acestei organizaţii.

Rolul de vector al centrului de la Skolkovo, în direcţia dezvoltării inovaţiilor menite a îmbunătăţi viaţa conaţionalilor săi, a fost evidenţiat de Medvedev prin dezvoltarea reţelei de centre similare, în anii următori, în alte regiuni ale Rusiei.

Preşedintele rus nu a evitat aspectele legate de criza economică, afirmând că, acum, federaţia pe care o conduce se mişcă în sens pozitiv, Rusia – spre deosebire de Spania, Grecia şi Portugalia –neavând în prezent probleme financiare majore.

Apoi, Medvedev a surâs:”am reuşit să imprimăm un curs al politicii externe care a dus la o dezgheţare a relaţiilor dintre Rusia şi o serie de ţări.” Indiciu că nu ar dori ca acest proces să devină reversibil. Cel puţin nu pe mandatul său actual.

Prudent, el a mai punctat o chestiune sensibilă: “am fost şi suntem capabili să ne apărăm”. Trimiterea fiind la ceea ce Medvedev a numit evenimentele din 2008.

Atunci însă, cei ce se apărau erau georgienii, care iniţial au încercat să rezolve manu militari problema teritoriilor secesioniste, apoi trupele ruse au fost tentate să îl schimbe pe preşedintele Georgiei şi numai în urma intervenţiei, nu doar telefonice, a Statelor Unite, cele două tabere au revenit pe poziţiile iniţiale.

Reamintirea, la modul general, a acelui conflict local, probează mai degrabă bunul simţ al şefului statului rus, care este conştient că nimeni nu înghite povestea cu piticul georgian care atacă uriaşul rus.

Adept al unui stil şerpuitor, în propriul discurs, Medvedev a trecut din nou la politica internă, lamentându-se în privinţa realităţii că se face prea puţin pentru îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale conaţionalilor săi şi crearea unor condiţii care să stimuleze reîntoarcerea acasă a ruşilor plecaţi peste hotare.

Preşedintele Federaţiei Ruse a admis faptul că nu s-a reuşit o creştere economică, datorită condiţionării acesteia de asigurarea unui flux continuu de materii prime şi climatului nefavorabil, existent în domeniul investiţiilor.

Exact după o asemenea abordare, deci când cei 800 de jurnalişti se aşteptau mai puţin, Dmitri Medvedev a surprins asistenţa afirmând că unii dintre ei s-au grăbit să interpreteze cuvintele sale, prin care afirma dorinţa de a împărtăşi, în viitor, experienţa sa prezidenţială, ca o pregătire a părăsirii fotoliului de la Kremlin.

“Nu am nicio îndoială că, mai devreme sau mai tarziu, nu voi mai fi preşedinte. Şi în acest caz, nu m-a incomodat niciodată ideea de a împărtăşi experienţa mea de lucru ca preşedinte şi de muncă cu guvernul. Cred că acest lucru este util, dar voi spune acum că este incorect ca să se gândească cineva că astfel eu mi-am luat rămas bun de la fiecare…”

Acest mesaj nu este doar pentru susţinătorii săi, nu prea fericiţi de modul repetat în care Putin nu respinge ideea unui al treilea mandat prezidenţial, ci şi pentru Barack Obama, a cărui vizită programată la Moscova este una ce vizează, tacit, dar clar, susţinerea lui Dmitri Medvedev, în cursa pentru realegerea sa ca preşedinte.

Abordând raporturile cu China, liderul de la Kremlin a declarat:”cred că relaţiile noastre sunt perfecte, deoarece şi partenerii noştri susţin că niciodată, ca acum, nu au fost asemenea legături de prietenie cu Rusia. Stimularea colaborării politice şi economice ruso-chineze rămâne prioritatea noastră în anii care vin.”

La ora actuală, cifra de afaceri comerciale bilaterale se ridică la 60 miliarde de dolari, prefigurându-se a atinge curând nivelul de 100 miliarde, conform unui acord semnat recent.

Din nou ofensiv, Medvedev a atenţionat asistenţa – indirect Kievul -, că Ucraina trebuie să aleagă între Uniunea Europeană şi Comunitatea Statelor Independente, între stabilirea unei zone de liber schimb economic, tipic integrării în U.E., şi întărirea cooperării cu ţările membre ale C.S.I., prin intermediul uniunii vamale şi economice.

Preşedintele rus a spus: „Dacă Ucraina alege vectorul european, cu siguranţă îi va fi mai greu să găsească oportunităţi în spaţiul unic, economic şi vamal, creat de Rusia, Kazahstan şi Belarus, deoarece aceasta este o asociaţie separată. Nu poţi fi peste tot, în acelaşi timp şi acest lucru este ceva care trebuie să fie înţeles de toată lumea, inclusiv de colegii mei ucrainieni. Ucraina nu poate sta pe două scaune, trebuie să aleagă unul dintre acestea.”

Nu doar Ucraina este în situaţia asta – observ ca simplu jurnalist -, ci şi cel de-al doilea stat românesc, a cărei conducere actuală, după cum vedem cu ochiul liber, se declară public pro-europeană, apoi fuge repede la Moscova, ca să dea asigurări, repetate, dar clasificate, de rămânere în C.S.I..

Apoi, Medvedev a savurat întrebarea privind relaţia sa cu Vladimir Putin.

O aştepta! A răspuns nuanţat, complex şi prudent. A precizat că pe toate problemele strategice de dezvoltare a Federaţiei Ruse se consultă, între patru ochi, cu premierul.

El a detaliat:“Relaţia mea cu colegul şi partenerul meu politic Vladimir Putin merge dincolo de ceea ce a fost numit drept un tandem. Este o relaţie care a durat mai bine de 20 de ani. Ne cunoaştem foarte bine şi ajungem cu uşurinţă la o înţelegere. Suntem într-adevăr oameni lucizi şi împărtăşim viziuni similare, în problemele cheie ale dezvoltării ţării. Asta nu înseamnă că suntem de acord în toate privinţele. Nici nu ar trebui să se întâmple aşa ceva. Acest lucru ar fi teribil de plictisitor şi pur şi simplu greşit. Orice persoană are dreptul să aibă propriile sale gânduri şi abordări, dar suntem apropiaţi în chestiuni de strategie, altfel nu am fi capabili să conlucrăm. Eu cred că la deciderea a ceea ce se va întâmpla, la finalul mandatului prezidenţial, va fi necesar să se ţină cont de aceste lucruri. Este o competiţie utilă şi care duce la un termen final. Sper că, în cursa luării deciziilor – privind cine ar trebuie să candideze şi pentru ce post şi ce va face în viitor – să fim ghidaţi de acest tip de abordare responsabilă, de a răspunde în faţa ţării şi a poporului ei, în primul rând”.

Urmează pasajul care a inflamat ziarişti neatenţi la context şi la nuanţe. Unul deloc nou, în retorica liderilor de la Moscova.
Ce a spus concret, Dmitri Medvedev?

Rusia va mări numărul armelor sale nucleare, dacă nu va ajunge la un acord, cu Occidentul, în privinţa rachetelor anti-balistice/ABM.

Urmează fraze ce par a fi rodul unui dialog cu Putin:”Sper ca întrebările pe care le-am pus anterior, prietenului meu, preşedintele S.U.A., Barack Obama, să primească răspunsuri, pentru ca să putem construi un model pentru cooperarea ABM. Dacă nu vom acţiona în această privinţă, atunci va trebui să răspundem cu măsuri adecvate, pe care nu ne-ar place să le luăm. În acest caz, vom putea vorbi de întărirea potenţialului nostru de arme nucleare, ceea ce ar fi un scenariu deplorabil, care ne-ar întoarce la era Războiului Rece.”

Pentru opinia publică rusă pare un semnal de bărbăţie. Lui Putin i-o fi smuls un zâmbet rece. Dar lucrurile sunt mult mai simple.
O asemenea opţiune rusă, fie l-ar determina pe preşedintele Barack Obama să ia măsuri de retaliere fără precedent, cele mai eficiente fiind de ordin economic, fie ar facilita ajungerea unui republican la Casa Albă.

Unul care poate ar cere revitalizarea unui concept mai vechi, enunţat de emisari ai Pentagonului, la debutul ultimului deceniu, din veacul trecut, cu prilejul unor peripluri prin academiile militare, ale fostelor state satelite ale Uniunii Sovietice, inclusiv România.

Cu acel prilej, enunţul cheie, ce a uimit asistenţa, a fost limpede:”După prăbuşirea U.R.S.S., următorul obiectiv este demantelarea structurii succesoare.”

Iar Medvedev însuşi a recunoscut, în urmă cu câteva luni, că scenarii similare cu cele puse în practică în nordul Africii erau pregătite şi pentru federaţia ce o mai conduce.

Esenţa mesajului transmis de preşedintele rus, la această conferinţa de presă?

Schimbări calitative sunt necesare pentru modernizarea Rusiei.

Medvedev poate fi garantul acestora. Dar va candida?

Preşedintele Federaţiei Ruse a răspuns zâmbind:
”Alegerile prezidenţiale au propriile legi şi eu le voi respecta. Dacă voi decide să fac acest anunţ, îl voi face. Aşa cum am declarat recent colegilor chinezi, aşteptarea nu este lungă acum. Un anunţ ar putea fi făcut în scurt timp.”

Adică înainte de vizita lui Barack Obama la Moscova. Calcul perfect.

Al-Qaida o ameninţă pe bunica preşedintelui Barack Obama

Postul de televiziune ABC NEWS a informat, pe 12 mai a.c., că au fost luate măsuri de securitate sporite în jurul casei bunicii preşedintelui Barack Obama, după ce o ramură africană a organizaţiei teroriste Al-Qaida a emis o ameninţare personală la adresa ei.

Poliţia kenyană a confirmat canalului TV menţionat că a instalat patrule în apropierea domiciliului rudei şefului statului american, deoarece organizaţia Al Shabaab, ramura din Somalia a celebrei reţele Al-Qaida, a promis să se răzbune pe Sarah Obama.

După cum a precizat teleastul Brian Ross, măsuri speciale de securitate au fost luate la domiciliul bunicii lui Obama imediat după lichidarea lui bin Laden.

La ora actuală, poliţia locală apreciază că are destule patrule în zonă, pentru a preveni orice acţiune teroristă.

Al Shabaab a luptat ani în şir împotriva guvernului pro-occidental al Kenyei. Din rândurile combatanţilor acestei organizaţii s-a impus Omar Hammami, cunoscut sub numele de Abu Mansur Al-Amriki, alias Americanul.

Interesant este că acest autor de melodii pro-Jihad, de tip hip hop, a fost declarat mort, la începutul anului în curs, după un schimb de focuri. Surpriza lunii aprilie, pentru autorităţile kenyene? El a… reapărut în atenţia publică prin lansarea unui nou cântec rap!

Ameninţarea cu moartea, a bunicii preşedintelui Barack Obama, nu este decât ultima, dintr-o serie de avertismente verbale emise de o serie de organizaţii radicale, loiale lui bin Laden.

ABC NEWS afirmă că oficialii din echipa de securitate a preşedintelui Statelor Unite estimează că ameninţarea number one/numărul unu este reţeaua Al-Qaida, din Peninsula Arabă, cu sediul în Yemen.

Aceasta este condusă de probabilul succesor al lui bin Laden, respectiv Anwar al-Awlaki,

care a declarat, pe 11 mai a.c., că America îşi va dori să mai trăiască „zilele lui Osama.”

De altfel şi Nasir al-Wahishi, alt lider Al-Qaida, din acelaşi areal geografic, a precizat: “să nu subestimaţi această luptă atât de uşor, şi să nu daţi propriului popor falsa speranţă că dacă îl ucideţi pe Osama totul s-a terminat. Ceea ce vă aşteaptă este mult mai periculos şi o să vă număraţi regretele, dorindu-vă zilele lui Osama.”

Pe lista existentă la Centrul Naţional de Antiterorism, reţeaua Al-Qaida din Peninsula Arabă este etichetată “cel mai semnificativ risc la adresa securităţii naţionale a Statelor Unite ale Americii.”

Nu este deloc exclus ca recenta decizie a Pentagonului, de a reamplasa avioane militare aflate acum în Turcia, la baze din România şi Bulgaria, să fie una dintre măsurile necesare pregătirii unor acţiuni menite a destructura Al-Qaida, în peninsula amintită, înainte de a fi îndreptată, ulterior, atenţia totală spre Iran.

© COPYRIGHT Linia de miră

Cum va fi la 9 mai… 2012?

Nu este nicio greşeală în titlu! Ci semnalarea datei unei mutaţii dezirabile, la care anumiţi oameni de stat, de pe mapamond, se gândesc acum.

La 9 mai 1945, trupele sovietice se aflau faţă în faţă cu trupele americane, în Germania, sărbătorind împreună Victoria împotriva regimului nazist.

La 9 mai 2011, trupe ruse se mai găsesc doar dincolo de Nistru, semn al revenirii treptate, a statelor est-europene, la condiţia de ţări cu un viitor dedicat convieţuirii paşnice, într-o Europă liberă de totalitarism. Şi unită de aspiraţiile democratice spre o lume ostilă confruntărilor militare.

După 66 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, prin semnarea, la ora 22.43, pe 8 mai 1945, a actului de capitulare a Germaniei naziste, perceperea Zilei Victoriei împotriva fascismului este încă diferită în Vestul şi Răsăritul Europei.

Cum o marchează Moscova?

Acolo abundă semnalele date opiniei publice, din Federaţia Rusă, despre modul în care Europa celebrează Victoria. Se insistă pe faptul că de-a lungul vechiului continent au fost programate ceremonii de onorare a veteranilor din Al Doilea Război Mondial, inclusiv în Franţa şi Marea Britanie – aliaţii de acum şase decenii şi jumătate.

Şi se menţionează, pe un ton rece, despre faptul că, pentru Germania, 9 mai rămâne „o zi a memoriei şi durerii.”

Cu un festivism tipic altor vremuri, teoretic apuse, se insistă pe acţiuni concepute cu un impact major în opinia publică. Astfel, pe 8 mai a.c., la Moscova, mii de tineri activişti (ai cui?) au înmânat şoferilor întâlniţi autocolante în cadrul acţiunii “Ei au apărat patria lor”, pe care sunt trecute “nume ale eroilor din Marele Război Patriotic, reprezentând toate naţionalităţile din fosta Uniune Sovietică. Atunci au luptat, alături de ruşi, pe front, nativi din Iakuţia, Kalmukia, Cecenia şi multe alte republici sovietice.”

Tristă încremenire în proiect a celor care – şi în anul de graţie 2011 – mai cultivă iluzia unei uniuni a fericirii popoarelor înglobate, cu forţa armelor, de către dictatorul Stalin, în lagărul sovietic.

Mai atent la sensibilităţile statelor est-europene – care nu uită că după ciuma neagră, a ocupaţiei hitleriste, a urmat ciuma roşie, a celei sovietice -, preşedintele rus a optat pentru un program pragmatic: întâlnire cu reprezentanţi ai veteranilor de război şi cu tinerii ce le onorează lupta dusă cu trupele naziste, depunerea unei coroane de flori la Mormântul Ostaşului Necunoscut, din parcul Alexandrovski, din apropierea Pieţei Roşii.

Acolo unde, pe 9 mai a.c., îi vor prezenta onorul 20.000 de militari, dintre care 200 sunt printre cei mai buni ofiţeri din Forţele Spaţiale ale Rusiei.

Ce face Occidentul?

Menţine ritualurile practicate în anii precedenţi.

Astfel, în Franţa, preşedintele Nicolas Sarkozy depune o coroană de flori la Memorialul dedicat generalului de Gaulle şi se va adresa veteranilor la unul dintre locurile de luptă, din ultimul război mondial.

În Marea Britanie, reprezentanţi ai familiei regale, oficiali guvernamentali şi veterani de război vor depune coroane de flori la Mormântul Soldatului Necunoscut.

Iar în Statele Unite, Canada şi Australia acţiunile comemorative vor onora memoria soldaţilor căzuţi la datorie în Al Doilea Război Mondial.

O sensibilitate aparte există totuşi la Kremlin!

Dovadă atenţia presei ruse pentru modalităţile în care se va marca 9 mai în Ucraina şi Republica Moldova.

Ştiţi surpriza de la Kiev?

Acolo nu va fi nicio paradă militară. Doar steaguri roşii, simbolizând Victoria, vor fi arborate alături de drapelul naţional. Iar seara vor fi trase salve de tun pentru a comemora eroii deveniţi simple nume pe crucile înşirate în Europa Răsăriteană şi Centrală.

În Republica Moldova, conform menţiunii lui Iefim Donos, vicepreşedintele Consiliului Veteranilor, printre manifestările organizate cu acest prilej se numără şi Festivalul Cântecelor Patriotice, ediţia a XIV-a.

Chiar dacă elementul comun, al tuturor acestor comemorări, este amintirea dureroasă a celor ce şi-au dat viaţa pentru libertate, în cel mai sângeros război din istoria omenirii, nu poate fi trecută cu vederea nostalgia autorităţilor actuale ale Federaţiei Ruse, după măreţia, simbolurile şi victoriile Uniunii Sovietice.

Ce se întâmplă peste Ocean?

Pentru prima oară de la instalarea sa la Casa Albă, Barack Obama se prezintă Americii ca un preşedinte puternic, capabil să ia decizii severe în probleme vizând securitatea naţională, precum cea care a generat operaţiunea de succes a unui comando SEAL împotriva „ţintei militare legale” devenită o simplă amintire – Osama bin Laden.

La numai 48 de ore de la acest succes, cu ecou mondial, un oficial de la Washington D.C. poposea la Bucureşti, pentru a marca public decizia comună, a Statelor Unite şi României, de a amplasa elemente ale scutului antirachetă în Oltenia, la Deveselu.

Abia acum au înţeles şi generalii ruşi că afirmaţia secretarului general al NATO, de la Summitul din Portugalia, din anul trecut, privind protecţia militară a Republicii Moldova, de către aliaţi, are multiple argumente forte, explicite şi implicite.

Şi preşedintele Traian Băsescu are dreptate. România dispune acum de cel mai înalt nivel de securitate naţională, având mijloace de a descuraja terţe ameninţări, până mai ieri imparabile.

Declaraţiile, pe această temă, ale unor oficiali ruşi şi comentariile tendenţioase ale unor ziare moscovite nu sunt decât exprimările naturale ale unor orgolii fără viitor. De ce?

Între Barack Obama şi Dmitri Medvedev există o relaţie de încredere reciprocă. Una ce se transferă mai încet la nivelele inferioare, în structurile decizionale de la Moscova.

Când neîncrederea în partenerul american – cultivată insidios, 66 de ani – va fi înlocuită cu cooperarea militară constantă şi concretă, precum integrarea radarelor ruse, din sudul federaţiei, în dispozitivul scutului antirachetă menit a apăra Europa de imprevizibile decizii ale regimului de la Teheran, atunci şi tentaţia de a revitaliza, în forme subtile, Umbra Republicilor Sovietice Stalinizate va fi practic abandonată.

Cum relaţionează, azi, Naţiunile Unite ce au repurtat victoria la 9 mai 1945?

Cu două viteze! Una a iniţiativelor de întărire a încrederii reciproce. Alta a sincopelor în comunicarea curentă. Atunci, şi acum, Statele Unite au înclinat balanţa cooperării spre modalităţile pragmatice de eliminare a suspiciunii la nivel înalt.

Din fericire, pentru soarta naţiunii noastre, cele două state româneşti se află acum – România de jure, Republica Moldova de facto -, în comunitatea europeană, ambele beneficiind de protecţia oficială a NATO.

Iar Dmitri Medvedev devine primul preşedinte rus care parcurge calea achiesării publice a acestei noi realităţi geopolitice.

Iată de ce, la 9 mai… 2012, în Federaţia Rusă s-ar putea sărbători, din perspectiva noului mandat dorit de Medvedev, la Kremlin, atât Ziua Victoriei, cât şi aceea a Europei Unite.