CRĂCIUN CU MIHAI GHIMPU
Vă mai aduceţi aminte de Nelson Mandela? Născut în anul revenirii Basarabiei la Patria Mamă, în 1918, a fost unul dintre cei mai aprigi luptători, din Africa de Sud, pentru libertatea conaţionalilor săi. Cei asupriţi de urmaşii foştilor cotropitori, vorbitori ai unei limbi străine de aceea a autohtonilor. Când împlinise vârsta de 44 de ani a fost arestat de autorităţile ce se credeau eterne la cârma unei ţări pe care o confundau cu o feudă, unde erau permise toate fărădelegile unor rasişti aflaţi departe de Europa şi de valorile sale democratice.
Nelson Rolihlahla Mandela a fost condamnat la 27 de ani închisoare, perioadă în care a devenit, în întreaga lume, simbolul luptei împotriva apartheidului. El a îndurat admirabil privaţiunile la care a fost supus şi a fost eliberat după 28 de ani, în 1990.
Niciunul dintre negociatorii pe care i-a avut apoi drept interlocutori, pentru instaurarea unei democraţii tipice Lumii Libere, nu avea statura sa morală, prestigiul lui în cancelariile marilor metropole, acolo unde contează preţul plătit pentru convingerile împărtăşite de mulţimile oprimate în state conduse, ani buni, de dictatori surâzători în faţa adoratorilor de strânsură.
Ulterior, din 1994, până în 1999, a fost primul preşedinte ales de conaţionalii săi. Un mandat pe care l-a pus, cu înţelepciune, sub semnul reconcilierii naţionale.
În momentele exasperante ale detenţiei sale, lumea l-a privit iniţial cu nedumerire, apoi cu uimire, admirând demnitatea cu care Nelson Mandela nu pleca deloc capul în faţa celor ce descopereau, cu obidă, că izolarea liderului populaţiei băştinaşe îi mărea autoritatea morală, dincolo de graniţele Republicii Sud-Africane.
Apoi au început să curgă premiile internaţionale, de recunoaştere a verticalităţii unui Om, care vroia respectarea Demnităţii conaţionalilor săi. Sute de lauri simbolici, acordaţi în cele mai diverse colţuri ale lumii. Culminând cu Premiul Nobel pentru Pace, în 1993.
Viaţa a demonstrat că memoria colectivă nu i-a reţinut nici pe şefii de stat ai Africii de Sud ce i-au premers lui Mandela, nici pe preşedinţii de culoare care i-au succedat în funcţie, ca urmare a întronării democraţiei visate de toţi luptătorii pentru libertatea conaţionalilor săi.
Şi iată că, după două decenii, istoria acestui luptător demn, pentru libertatea compatrioţilor săi, se repetă, într-un mod inedit, într-un alt stat oropsit, situat pe alt continent al planetei.
Un areal unde “apartheidul” comuniştilor, care au discriminat perfid populaţia vorbitoare de o altă limbă, decât cea dominantă în imperiul vecin, a vitregit generaţii întregi de o evoluţie liberă, naturală, conformă cu realităţile care nu pot fi şterse din cartea de istorie a Europei.
Cea marcată de două războaie mondiale, ultimul fiind încheiat cu rapturi teritoriale pecetluite de sigiliul roşu, cu secera şi ciocanul – menite a păcăli luciditatea celor mulţi, modeşti, nevoiaşi, supuşi şi trişti.
Sub presiune internaţională, decisivă fiind – nota bene – vocea Americii, unde veghează şi azi Statuia Libertăţii, comuniştii au cedat puterea reprezentanţilor celor care doreau reîntoarcerea la matca normalităţii din Europa tradiţională. Cea Occidentală.
Numai că dihonia, mai mult sau mai puţin stimulată de metropola interesată în tutelarea republicii, ca şi ambiţii personale neostoite de realitatea crudă a ţării, au făcut ca la conducerea statului oropsit să vină, împotriva tuturor aşteptărilor, un om ce părea doar un musafir la masa liderilor pro-europeni.
Cu tot interimatul funcţiei sale – de care nu uitau să îi aducă tot timpul aminte, ceilalţi trei ciobănaşi ai turmei dornice de o libertate de mişcare pe care niciodată nu a avut-o -, omul mic la stat, dar hâtru la vorbă, a refuzat să mimeze postura de ţiitor al scaunului prezidenţial şi şi-a luat rolul în serios.
A fost privit, la început, ca o ciudăţenie. Un politician nu doar atipic, ci şi atemporal.
Ulterior, la Bucureşti a creat senzaţie, cu vorbele bine cumpănite, rostite în Parlamentul Patriei Mamă. Apoi, la Moscova a generat nervozitate, prin recursul său demn la istoria reală a conaţionalilor săi, călcată în picioare de cizmele staliniste.
Şi cei trei ciobănaşi s-au speriat de temeritatea preşedintelui interimar, de a ieşi din tiparele supunerii tacite faţă de Maica Rusia, cu patriarhul ei cu tot. Şi l-au dojenit, după cum învăţaseră la orele de învăţământ politico-ideologic, în anii de tristă glorie ai epocii comuniste.
Iar ca să nu îşi rateze propria carieră politică, unii au luat când calea Bruxelles-ului, când pe aceea a Moscovei, sau, succesiv, a Germaniei, preferând să fie, cu jurămintele confidenţiale, în mai multe luntrii, până la limpezirea apelor post-electorale.
Dintre toţi, doar Interimarul a acceptat ceea ce niciunul dintre partenerii săi nu ar fi făcut. A rămas în Chişinău. A declarat că este de acord cu maximum de sacrificii, numai să fie statul condus de cei care văd integrarea în Europa drept soluţia viabilă de salvare naţională.
Nu s-a arătat nici supărat. Nici umilit. Deşi deseori a fost pus în situaţia de a continua negocierile cu înlocuitorii partenerilor săi de alianţă.
Nu s-a scandalizat. Nici nu s-a plâns. Cu toate că i s-a propus nu numai să îi înceteze prezenţa temporară la preşedinţia republicii, ci şi să cedeze o vreme postul de lider al parlamentului, pentru a facilita astfel accesul, la funcţia supremă, al celui care nu a avut măcar o clipă temeritatea sa în relaţia cu Rusia, speranţa lui în raporturile cu Uniunea Europeană şi căldura frăţească, în dialogul normalizat cu România.
Interimarul este un outsider, adică un nepoftit, de Moscova, la conducerea republicii, un jucător cu puţine şanse de câştig, cum l-au pictat unii la Bruxelles, o persoană din afara cercurilor oculte, extrem de grijulii pe mâna cui dau afacerile înfloritoare, mai mult sau mai puţin legale, dintre Nistru şi Prut.
Culmea este că, după aceste lovituri succesive, outsiderul a devenit de fapt un challenger, singura personalitate politică, din statul oropsit, care contestă utilitatea menţinerii frunţii plecate de către conaţionalii săi.
Şi chiar dacă nu va mai fi de găsit la Reşedinţa de Stat şi nu va mai prezida Parlamentul Republicii Moldova, outsider-ul de ieri, challanger-ul de azi, a devenit un Simbol Naţional.
Simplu. Hâtru. Onest. Cu o privire francă. Şi vorbe rostite cu căldura celui care suferă pentru o cauză dreaptă. El este, place sau nu celorlalţi politicieni de la Chişinău, Omul Anului 2010, în Republica Moldova.
Tags: BASARABIA PĂMÂNT ROMÂNESC, MIHAI GHIMPU
Interesul general | Ion Petrescu | 
December 23, 2010 07.30 | 
Comments (0)
Subscribe
