Nume de cod pentru lichidarea lui Osama – “Geronimo”

Nu ştiu dacă preşedintele Barack Obama a ascultat vreodată vreun banc cu Radio Erevan, dar cert este că formula tipică unor glume cu acest pretext a fost folosită, aşa cum relatează Associated Press, de Jay Carney, amuzantul secretar de presă al Casei Albe.

De unde, iniţial, Osama bin Laden a fost înfăţişat ca unul care a generat un schimb de focuri cu echipa SEAL, apărându-se cu înverşunare, acum aflăm că nu era înarmat.

Dacă în primele precizări oficiale se menţiona detaliul că o femeie a fost folosită pe post de scut uman al lui Osama, asta pentru a-i accentua lipsa de scrupule, acum ni se comunică că soţia sa nu a fost ucisă. Cea de lângă el, pentru că bin Laden avea două neveste şi trei copii.

Şirul comicăriilor marca Jay Carney a continuat la conferinţa de presă de la Casa Albă. Da, Osama nu era înarmat, dar a opus rezistenţă. Împuşcătura în cap probează altceva. Că a fost împuşcat exact în clipa în care a fost văzut, fără ezitare.

Da, una dintre soţiile sale nu a fost omorâtă, dar a fost împuşcată în picior, de membrii comandoului, la etajul trei, al vilei lui bin Laden, mai susţine Carney.

Jurnaliştii americani, răbdători şi iscoditori, au dorit totuşi să ştie cum a fost emisă prima versiune a rezistenţei, cu arma în mână, a lui Osama. Încolţit, Jay Carney a replicat că opunerea la acţiunea luptătorilor SEAL nu a implicat utilizarea, de către liderul Al-Qaida, a unei arme de foc!

În opinia secretarului de presă, versiunea iniţială furnizată ziariştilor „la cald” era rodul primelor rapoarte despre operaţiunea rapidă a comandoului american.

După cum deja se ştie, luni, 2 mai a.c., John Brennan, consilierul preşedintelui Barack Obama pentru antiterorism, a declarat că el crede că soţia lui Osama a fost ucisă, în timp ce făcea, cu trupul ei, un scut uman, în faţa liderului reţelei teroriste menţionate, pentru lichidarea căruia a fost organizat raidul SEAL, de 40 de minute.

Pentru a se edifica asupra circumstanţelor reale, unii ziarişti de peste Ocean au contactat experţi în regulile de angajare în asemenea acţiuni de comando. Aceştia au precizat că deschiderea focului de către luptătorii SEAL, imediat ce au descins în camera unde era Osama, se justifica la cea mai mică mişcare sesizată în acea încăpere!

Secretarul de presă Carney a mai precizat că femeia ucisă în raidul din vila lui Osama făcea parte dintr-o altă familie ce locuia acolo. Ea a fost împuşcată la etajul unu, nu la al treilea etaj, unde a fost găsit şi ucis bin Laden.

Tot la primul etaj au fost împuşcaţi şi doi curieri ai Al-Qaida, femeia nimerindu-se acolo în schimbul de focuri ce a avut loc între terorişti şi luptătorii SEAL.

Bin Laden şi membri ai familiei sale au fost găsiţi la etajele doi şi trei ale vilei.
Imperturbabil, Carney a mai declarat:”Era o îngrijorare, că Osama se va opune operaţiunii de capturare şi într-adevăr el a rezistat.” Cum? Rămâne aparent un mister.

Dar, după balta de sânge, filmată în dormitorul unde a fost ucis, este clar, pentru orice militar, că bin Laden a fost mitraliat şi după ce a fost împuşcat în cap.

Oficialii Casei Albe au schimbat şi descrierea modului în care Obama şi echipa sa au putut urmări acţiunea luptătorilor SEAL. S-a recunoscut faptul că acţiunea a fost monitorizată în timp real, dar nu s-a mai precizat dacă au fost vizionate imagini şi auzite sunete.

Pentru ca să fie atenuată impresia că preşedintele Obama a urmărit live/în direct lichidarea lui Osama, Leon Panetta, directorul Agenţiei Centrale de Investigaţii a specificat, pe 3 mai ac., că „atunci când aceste echipe au intrat în vilă, vă pot spune că a fost o perioadă de 20, până la 25 de minute, în care, într-adevăr, noi nu am ştiut exact ce se întâmpla acolo şi au fost câteva momente foarte tensionate, când noi aşteptam informaţiile. În final, amiralul Mc Raven a venit la noi şi ne-a informat că i s-a transmis cuvântul GERONIMO, care era numele de cod pentru confirmarea faptului că l-au lichidat pe bin Laden.”

Nici vorbă de capturare.

OBAMA – SURPRINS DE PROTESTUL PROPRIILOR SUSŢINĂTORI

Joi, 21 aprilie a.c., preşedintele Barack Obama a avut parte de o surpriză, ce a fost filmată de jurnaliştii prezenţi la o acţiune de colectare a unor fonduri, pentru Comitetul Naţional Democrat.

După cum relatează agenţia de ştiri Associated Press, chiar la mijlocul discursului său, un grup de cetăţeni au început să cânte, protestând faţă de tratamentul guvernamental acordat lui Bradley Manning, cel căruia i se atribuie scurgerea de informaţii clasificate spre portalul consacrat dezvăluirilor senzaţionale – Wikileaks.

Obama se adresa unei audienţe de 200 de donatori, la Hotelul St.Regis, din San Francisco. Unii dintre ei achitând, anterior, chiar şi 35.800$ pentru a avea un loc la acest dineu.

Pe neaşteptate, o femeie într-un costum alb s-a ridicat în picioare şi a spus:”Domnule preşedinte, am scris un cântec pentru dumneavoastră.”

Instantaneu, masa de 10 persoane la care se afla, a început să cânte, în semn de protest faţă de decizia luată privind soarta soldatului Bradley Manning. Acesta a rămas în detenţie, din luna mai 2010, sub acuzaţia de furnizare a unor documente secrete către website-ul Wikileaks.

Pe timpul acestei întreruperi…muzicale, Barack Obama a întrebat-o pe Nancy Patricia D’Alesandro Pelosi, liderul minorităţii democrate, din Camera Reprezentanţilor, care l-a invitat pe preşedintele S.U.A. la acest eveniment, dacă are vreo legătură cu această întrerupere.

Nancy Pelosi a negat o asemenea ipoteză.

Cei zece cântăreţi au împărţit fluturaşi pe care scria: “Eliberaţi-l pe Bradley Manning.” Femeia în costumul alb şi-a dat jos jacheta pentru a arăta audienţei, inclusiv preşedintelui Obama, un tricou pe care era înscripţionat acelaşi mesaj.

Ea a fost invitată să părăsească sala. Ceilalţi cântăreţi au rămas la masa unde se aflau. Ulterior s-a aflat că femeia se numea Logan Pret.

Obama a ieşit elegant din acest moment, jenant pentru el, afirmând că a ascultat cântecul şi că îl consideră unul frumos. A şi plusat, pornind de la acest pretext imprevizibil, afirmând că melodia este un exemplu de creativitate, de care au nevoie membrii Comitetului Naţional Democrat, pentru a reveni la nivelele superioare de energie, probate în campania electorală din 2008.

Reporterul Carol Lee, de la Wall Street Journal, afirmă însă că, iniţial, Obama nu şi-a dat seama că este vorba de un cântec de protest.

Secretarul de presă al Casei Albe, Jay Carney, a precizat, mai târziu, că preşedintele a fost amuzat de protest.

Unul dintre cântăreţi i-a dat lui Carol Lee o copie a versurilor cântate:

Stimate domnule preşedinte, vă onorăm azi,
Fiecare dintre noi v-a adus 5000$
Este nevoie de o mulţime de Benjamini (dolari)
Pentru a desfăşura o campanie.

Am plătit contribuţia noastră,
Unde este schimbarea promisă?

REABILITAREA GENERALULUI MCCHRYSTAL

Ce s-ar întâmpla, în armata autohtonă, dacă s-ar proceda ca în aceea americană? Adică, după trecerea unui profesionist militar în rezervă, să vină un organism abilitat, care să întocmească şi să dea publicităţii un raport prin care îi reperează onoarea – vorba lui Ion Luca Caragiale – celui etichetat în fel şi chip, doar pentru a justifica abuzurile, minciuna, delaţiunea, perfidia unor semeni orgolioşi, puşi pe nevederea bârnei din ochii proprii?

O asemenea minune s-a petrecut acum la Pentagon.

Unde a fost finalizat raportul privind conduita generalului Stanley McChrystal, invocată, în mod oficial, de Casa Albă, pentru a pune punct carierei militare a unui comandant franc. Unul fără temeri privind reacţiile posibile, ale trecătorilor decidenţi civili, la părerile sale, nonconformiste, privind necunoaşterea – de către aceştia – a realităţilor dintr-un teatru de operaţii de complexitatea celui din Afganistan.

La ei, ca şi la noi!

Şi astăzi există suspiciunea, în rândurile foştilor subordonaţi ai generalului McChrystal, că – pe fondul cunoaşterii firii deschise a acestui comandant, deloc servil, un militar care mergea fără vestă antiglonţ printre civilii afgani – a fost plasat un jurnalist menit să vâneze o expresie neacademică, un gest necuviincios, suficiente pentru a deveni publice, generând astfel pretextul schimbării sale din funcţie.

Aşa a procedat revista “Rolling Stone”, care a devenit mai cunoscută publicând un articol în care autorul jubila la gândul că poate relata unele remarci, deloc admirative, ale generalului McChrystal, cu privire la preşedintele Barack Obama, vicepreşedintele Joe Biden, diplomatul Richard Holbrooke şi ambasadorul Karl Eikenberry.

Conform precizărilor biroului Inspectorului General al Pentagonului, făcute pe 18 aprilie a.c. – care nu vor produce o mare bucurie la Casa Albă – “în articolul publicat de revista Rolling Stone erau insuficiente dovezi pentru a susţine o încălcare a standardelor existente în Departamentul Apărării, privind producerea unor incidente de acest fel.”
Incredibil, dar adevărat!

Aceasta este concluzia ce poartă girul lui Michael Child, actualul locţiitor al inspectorului general pentru investigaţii administrative. Un post unde nimeni nu îşi îngăduie interpretări personale.

Anchetatorii din subordinea sa au interogat martori, au verificat e-mail-uri şi documente de călătorie.
Şi vine concluzia bombă:
“Nu toate evenimentele în cauză au avut loc astfel cum sunt relatate în articol.”

Ca tacâmul să fie complet, acum li se spune jurnaliştilor de peste Ocean că autorul articolului, Michael Hastings, precum şi Eric Bates, directorul executiv al revistei Rolling Stone au refuzat să fie audiaţi de trimişii inspectorului general!

Din orgoliu? Sau aveau ceva de ascuns?

În schimb, “Rolling Stone” a publicat o declaraţie afirmând că articolul incriminatoriu – la adresa generalului – conţinea elemente “corecte in fiecare detaliu”.

Eu unul – obişnuit cu multe înscenări – nu dau doi bani pe relatări precum aceea în care se descrie ceea ce părea a fi starea de ebrietate a generalului McChrystal, într-un bar.

Există şefi de stat în ipostaze comparabile, care sunt şi azi etern zâmbitori în jilţurile prezidenţiale!

Vă mai amintiţi?

Generalul McChrystal a fost înlocuit din dubla funcţie de şef al forţelor SUA şi cele ale NATO, dislocate în Afganistan.

Preşedintele SUA, Barack Obama, l-a numit în locul său pe generalul David Petraeus, afirmând, public, că generalul McChrystal nu a reuşit să “respecte standardul pe care ar trebui să îl aibă un general comandant” şi că aspectele relevate în articol “subminează controlul civil al armatei, care este la baza sistemului nostru democratic “.

Drept urmare, generalul McChrystal a demisionat din armată.

Recapitulăm?

Inspectoratul general, pentru investigaţii administrative, al Departamentului Apărării/DoD declară – după o cercetare îndelungată – că în articolul publicat de revista Rolling Stone erau insuficiente dovezi pentru a susţine încălcarea standardelor existente la Pentagon.

Concluzia logică – pe cale de consecinţă, o expresie tipică unui şef al Statului Major General postdecembrist, azi parlamentar, în arealul guvernamental – este că motivul invocat de preşedintele Barack Obama a fost o… făcătură a serviciilor secrete.
O înscenare la ordin – la ei, ca şi la noi -, deoarece liderul american nu putea şi încă nu este capabil să dezlege nodul gordian afgan.

Câtă amărăciune o fi fost, acum, în sufletul generalului mătrăşit, pe nedrept, din considerente strict politice, acoperite de pretexte bulevardiere?!…

Te apucă scârba. Ştiind câte asemenea înscenări au fost şi la noi.

FORŢELE SPECIALE FRANCEZE VOR ACŢIONA ÎN LIBIA

În fotografie, deputatul francez Axel Poniatowski:

Conştient că preşedintele Barack Obama – ca laureat al Premiului Nobel pentru Pace şi candidat la al doilea mandat prezidenţial la Casa Albă – se va ţine de cuvânt şi nu va trimite – decât în condiţii excepţionale, inexistente la ora actuală – trupe terestre pe solul libian, preşedintele Franţei, Nicolas Paul Stéphane Sárközy Nagy Bócsai, a găsit soluţia pentru acţiuni militare desfăşurabile pe solul Libiei.

În acest scop, pentru a nu şoca, ci doar ca să pregătească opinia publică franceză, europeană şi de peste Ocean, şeful statului francez l-a mandatat pe preşedintele comisiei de relaţii externe, din Adunarea Naţională, Axel Poniatowski să declare – luni 18.04.2011 – că situaţia actuală, din teatrul libian de operaţiuni aliate – momentan aeriene şi navale – “prezintă toate caracteristicile unei împotmoliri în mlaştină.”
Ca Sinan Paşa la Călugăreni…

Pe baza acestei constatări, aparent diplomatice – de inspiraţie prezidenţială – deputatul Poniatowski, bine consiliat, a cerut, nici mai mult, nici mai puţin, decât intervenţia forţelor speciale franceze pe teritoriul suveran al Libiei.

Pentru ca lucrurile să fie lipsite de orice ambiguitate şi transmise clar la jurnalişti, Axel Poniatowski a emis un comunicat în care afirmă limpede:
“Utilizarea exclusivă a forţelor aeriene, impusă de rezoluţia 1973 a O.N.U., demonstrează limitele sale faţă de ţintele mobile şi imperceptibile ale unităţilor forţelor loialiste, intercalate cu acelea ale insurgenţilor.”

Şi acum vine găselniţa militarilor francezi, dornici să asigure scoaterea din dificultate imagologică a propriului preşedinte:
“Fără informaţie terestră, aviaţia coaliţiei acţionează practic oarbă şi se multiplică riscurile erorilor.”

Ce se va întîmpla dacă nu se va interveni şi cu forţe terestre?

Deputatul Poniatowski estimează – pe baza instructajului primit de la structura de informare publică a forţelor armate franceze, dovadă fiind limbajul său, devenit brusc integral militar – “că ne vom îndrepta spre o împotmolire inutilă şi pierderi importante de vieţi umane, fără punerea în practică a unei convergenţe de acţiuni complementare, între loviturile aeriene şi desemnarea obiectivelor din teren, mulţumită acţiunii forţelor speciale.”

Asta ca şi cum imaginile realizate de sateliţii militari nu ar fi la fel de utile, ca rapoartele de la sol, ale comandanţilor plutoanelor ce vor fi infiltrate, de pe mare şi prin paraşutări nocturne, pe solul libian. Explicaţie de care ar râde şi adolescenţii francezi, dar monsieur Poniatowski o susţine comme une parole d’honneur/ ca un cuvânt de onoare. Politică. Deci ambiguă…

Dorinţa prezidenţială a fost devoalată iniţial pe 17 aprilie a.c., când ministrul francez al apărării, Gérard Longuet, a precizat că este cu siguranţă o slăbiciune ducerea unei lupte aeriene “fără informaţie terestră.”

O afirmaţie ce a stârnit, instantaneu, surâsuri ironice la Pentagon.

Tot Axel Poniatowski – paratrăsnetul preşedintelui francez, în caz că propunerea nu are sprijinul scontat – nu a avut pic de jenă să declare că materializarea sugestiei sale (vorba vine!) este conformă cu spiritul rezoluţiei 1973 a Consiliului de Securitate!

De ce? Deoarece NATO va trimite forţe speciale, nu trupe combatante! Culmea penibilului!

Mai mare gogomănie ca asta, nu a avut Alianţa Nord-Atlantică de când s-a înfiinţat. Cum adică? Forţele speciale franceze nu sunt unităţi combatante? Dar ce sunt? Trupe de curăţat cartofi libieni?!…

Domnul Poniatowski ne lămureşte, ca să nu rămânem dezorientaţi:“forţele speciale au misiunea unică de a identifica coordonatele obiectivelor”.
Evident terestre. Potenţiale ţinte pentru loviturile aeriene.

Şi ca opinia publică franceză să reacţioneze pozitiv, demagogul, pardon, deputatul Poniatowski îşi exprimă speranţa că, astfel, se va ajunge la un deznodământ rapid al conflictului, prin depăşirea handicapului actual al forţelor coaliţiei şi insurgenţilor.

Din respect pentru adevăr, trebuie reamintit faptul că rezoluţia 1973, a Consiliului de Securitate, al Naţiunilor Unite, adoptată pe 17 martie, permite ţărilor coaliţiei create să instituie o zonă de interdicţie în spaţiul aerian al Libiei, pentru a proteja populaţia civilă de atacurile avioanelor Forţelor Aeriene Libiene şi “luarea tuturor măsurilor necesare” pentru protecţia locuitorilor neînarmaţi.

Acum se confirmă ceea ce declara preşedintele Dmitri Medvedev, pe 14 aprilie a.c., la finalul reuniunii din China, a puterilor emergente, reunite în grupul BRICS – Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud. El a prevenit, pe jurnaliştii invitaţi la conferinţa sa de presă, că urmează o intervenţie militară a unor aliaţi în Libia, care depăşeşte mandatul acordat de Consiliul de Securitate.

În acest moment, al confruntării (indirecte) între intenţia preşedintelui francez şi declaraţia omologului rus, de dezavuare a oricărei intervenţii terestre în Libia, omul politic care jubilează este Barack Obama. Cel ce a avut un puternic sentiment de frustrare pe timpul neaşteptatei întâlniri, din octombrie 2010, dintre Nicolas Paul Stéphane Sárközy Nagy Bócsai, Angela Dorothea Merkel şi Dmitri Anatolevici Medvedev.

Adevăratul circ abia începe în Libia.

A AŢIPIT JOE BIDEN?

Postul de televiziune american ABC NEWS a difuzat o secvenţă antologică, devenită cea mai populară, peste Ocean, în ultimele 24 de ore. Este vorba de filmarea, timp de mai multe secunde, a vicepreşedintelui Statelor Unite, Joe Biden, care – pe timpul discursului preşedintelui Barack Obama privind bugetul naţional – pare a fi meditat, cu ochii închişi, la alocuţiunea coechipierului său – principalul locatar de la Casa Albă.

Pentru a evita o acţiune în justiţie, canalul TV amintit a preferat să reducă nedumerirea sa la două întrebări:
“Biden adoarme în timpul discursului lui Obama despre datoria publică? Dă din cap vicepreşedintele Joe Biden, pe timpul alocuţiunii lui Obama?”

Secvenţele finale, în care Joe Biden redeschide ochii şi revine la poziţia naturală a capului, par să confirme ipoteza că a reflectat la proverbul american:
“Toate reuşitele şi eşecurile unui om sunt rezultatul direct al gândurilor sale.”

“GADDAFI TREBUIE SĂ PLECE!”

Aşa ilustrează caricaturistul rus Serghei Elkin, pentru agenţia de presă RIA Novosti, cunoscuta afirmaţie a preşedintelui Barack Obama, în legătură cu soarta actualului şef al statului libian.
Dar, după cum gestionează el însuşi crizele succesive prin care a trecut America, de la venirea sa la Casa Albă, nu este exclus ca tocmai mister Obama să plece, deloc glorios, din fruntea executivului S.U.A., în 2012.

TAIWANUL VREA F-16

Sheryn Lee este cercetător la Centrul de Studii Strategice pentru Apărare, din cadrul Universităţii Naţionale Australiene. Din această postură a analizat contextul în care Statele Unite ar vinde avioane de luptă F-16 autorităţilor taiwaneze.

Astfel, la 25 ianuarie a.c., preşedintele Taiwanului, Ma Ying-jeou a reluat solicitarea de a achiziţiona cel mai recent tip de avion de vânătoare, F-16C , din Statele Unite, considerându-l drept un garant al supravieţuirii şi suveranităţii statului său. Până acum, Washingtonul a amânat vânzarea de avioane de luptă modernizate către Taiwan.

Există semne de schimbare a atitudinilor în cadrul administraţiei, consideră Sheryn Lee. Astfel, în luna februarie, comandantul Comandamentului SUA din Pacific, amiralul Robert F. Willard a afirmat că forţele militare din Taiwan ar putea fi “recapitalizate”, semnalând astfel că vânzarea avioanelor de luptă modernizate este, din nou, o opţiune de actualitate.

De ce s-a schimbat viziunea la Casa Albă?

Conform studiului menţionat sunt identificate trei evoluţii principale, care ar putea influenţa decizia finală a Statelor Unite.

În primul rând, Washingtonul a redevenit îngrijorat de dezechilbrul militar intervenit în Strâmtoarea Taiwan, în favoarea Republicii Populare Chineze. De 16 ani, la rând, Forţele Aeriene Taiwaneze au rămas cu aceeaşi dotare tehnică. Urmează iminenta retragere, de la zbor, a învechitelor avioane F-5. Apoi retragerea, temporară, pentru o modernizare anterior planificată, a avioanelor F-16A. Aşa că doar avioanele F-16C ar putea reda consistenţa, persistenţa şi puterea Forţelor Aeriene din Taiwan.

În aceeaşi perioadă, de partea cealaltă a strâmtorii menţionate, autorităţile de la Beijing şi-au dotat propriile forţe aeriene cu a patra generaţie de avioane de luptă, dispunând acum de 650 aeronave din această categorie. Acum, China dispune de cea mai numeroasă flotilă de aeronave concepute de ruşi, respectiv SU-27.

Şi ca departajarea să fie şi mai mare, la 11 ianuarie 2011, China a efectuat prima testare a avionului Chengdu J-20 – considerat un avion de vânătoare din generaţia a cincea – taman pe timpul vizitei secretarului american al apărării Robert Gates, la Beijing. Un gest amical, desigur…

Dar Washingtonul a respins ferm cererea aliatului din Taipei, de a cumpăra avionul american F-35 din generaţia a cincea, a aeronavelor de luptă. Motivul? Ar fi putut afecta relaţiile cu China. Chiar şi când va beneficia de avioane F-16C, cu radar perfecţionat, Taiwanul nu ar avea capacitatea, într-un conflict aerian, pe timpul căruia ar utiliza doar forţele proprii, ca să facă faţă superiorităţii Armatei Chineze de Eliberare. Doar ar întârzia avansarea trupelor chineze, pe teritoriul Taiwanului, până când S.U.A. ar veni în ajutorul său.

În al doilea rând, vânzarea de avioane F-16 are implicaţii importante pentru relaţiile politice dintre Washington şi Beijing. China s-a opus constant, în ultimii ani, vânzării de armament american către Taiwan.
În schimb, politicienii americani, sprijinitori ai intenţiilor guvernului de la Taipei, insistă asupra faptului că înţelegerea perfectată în 1982 permite SUA să furnizeze arme Taiwanului, pentru ca acest stat “să menţină o capacitate suficientă de apărare.”
Mai târziu, preşedintele chinez Hu Jintao a fost de acord să participe la summitul din iunie 2010, privind securitatea nucleară, numai după ce Casa Albă a garantat că nu va vinde Taiwanului F-16C, decât începând din anul 2011.

În al treilea rând, vânzarea are implicaţii mai largi pentru echilibrul de putere în Asia de Est. Administraţia Obama este într-o situaţie delicată. Washingtonul nu vrea să provoace China, dar nu are niciun interes ca forţele armate ale aliaţilor săi, din această parte a lumii – Japonia, Coreea de Sud şi Taiwan – să fie obligate să se retragă, în caz de forţă majoră, din faţa Armatei Populare Chineze de Eliberare. Din acest motiv, anunţarea posibilităţii redotării Forţelor Aeriene Taiwaneze reprezintă un mesaj politic clar.

Sprijinul Statelor Unite nu este diminuat şi angajamentul luat faţă de partenerii săi de securitate, va fi onorat, oferindu-le un potenţial factor de descurajare, a oricărui atac din partea Chinei.

În ciuda promovării “diplomaţiei zâmbetului”, Beijing nu renunţă la acţiuni de genul crizei provocate în 2010, în apropierea insulelor Senkaku. Asta a determinat Statele Unite să reacţioneze astfel încât să tempereze demonstraţiile de forţă chineze.

În cele din urmă, Washington este gata să vândă Taiwanului avioane de luptă F-16C, ceea ce asigură minimul necesar pentru a susţine capacitatea Forţelor Aeriene Taiwaneze de a riposta, în cazul unui conflict.

Cercetătorul Sheryn Lee concluzionează că vânzarea avioanelor americane către Taiwan înseamnă şi trimiterea, indirectă, a trei mesaje importante, către Beijing:

1. SUA menţine participarea sa la păstrarea status quo-lui în strâmtoare;
2. America nu este impresionată de demonstraţiile de forţă chineze;
3. Washingtonul rămâne garantul securităţii partenerilor săi regionali, inclusiv prin sprijinirea modernizării forţelor lor militare.