Propunerile S.U.A. pentru Rusia vizând apărarea antirachetă

Într-un interviu acordat în studioul de televiziune al Cartierului General al NATO, Dmitri Trenin, directorul Centrului Carnegie din Moscova, afirma, profetic, că la 20 de ani de la dezintegrarea Uniunii Sovietice, viitorul scut american antirachetă poate fi “un pod către viitor, ori unul către trecut.”

Ultima replică, memorabilă, a preşedintelui Barack Obama, către omologul său rus, vizând acest subiect, a fost:”Dmitri (Medvedev) scutul rămâne o problemă, între noi.” Şi aşa a rămas. De altfel şi vizita recentă a lui Dmitri Rogozin, trimisul special al Federaţiei Ruse, la convorbirile organizate peste Ocean, la Departamentul de Stat, nu a făcut decât să confirme menţinerea poziţiilor oficiale deja cunoscute.

Consecvenţa americană mai are un motiv special, dincolo de enunţurile principiale deja cunoscute. Nu se ştie cine va candida, din actualul tandem de la Moscova, la alegerile prezidenţiale din luna martie 2012.

Cu Dmitri Medvedev dialogul se va purta mai amical. Cu Vladimir Putin sunt de luat în calcul durităţi verbale. Deşi actualul premier a dovedit, în recentul său trecut politic şi flexibilităţi surprinzătoare în unele chestiuni de ordin strategic.

Se împiedică experţii ruşi şi americani, în chestiuni de ordin tehnic? Nicidecum, chiar dacă există, în mod firesc, abordări pornite din experienţe diferite, bazate pe tehnologii puţin comparabile. Atunci? Diferenţa specifică vine de la nivelul strategic. Un exemplu? Casa Albă consideră Iranul ca o ameninţare crescândă. Iar Kremlinul insistă pe utilizarea diplomaţiei şi a sancţiunilor internaţionale, pentru diminuarea provocării Teheranului, de a se dota, unilateral, cu arme nucleare.

Crescuţi în spiritul specific mândriei generate de apartenenţa la ex-puterea sovietică, liderii politici şi militari ruşi consideră că, de fapt, scutul american antirachetă vizează doar teoretic apărarea de eventualele rachete trase de Iran, spre Europa. Practic este unul contra rachetelor ruseşti, ceea ce indică menţinerea Federaţiei Ruse în postura de inamic public numărul 1 al comunităţii euro-atlantice. O teză evident falsă.

Dar care a fost, până la urmă, oferta americană, în negocierile bilaterale cu partea rusă? Aceasta a conţinut patru nivele de abordare a consolidării încrederii reciproce:

I. Instituirea de centre bi şi multinaţionale, în cadrul cărora militarii ruşi ar putea monitoriza “natura deloc ameninţătoare a activităţilor de apărare antirachetă, ale Statelor Unite şi ale NATO.”

II. Iniţierea de studii comune, americano-ruse, axate atât pe identificarea modalităţilor în care scutul antirachetă ar putea afecta forţa disuasivă nucleară a Rusiei, cât şi “pe schiţarea măsurilor care trebuie luate, pentru a minimaliza orice problemă.”

III. Reluarea exerciţiilor de apărare antirachetă, în formula NATO-Rusia, derulate o vreme cu succes, apoi întrerupte de războiul scurt, ruso-georgian, din august 2008. Scopul viitoarelor exerciţii fiind identificarea variantelor de apărare comună antirachetă, a forţelor dislocate ale Alianţei Nord-Atlantice şi cele ale Federaţiei Ruse.

IV. Convenirea unui cadru legal de bază, care să reglementeze derularea acestor proiecte şi a altor acţiuni comune viitoare.

Cum au reacţionat negociatorii ruşi? După formula:”da, dar…”! Da. Unele dintre cele patru propuneri li s-au părut interesante. Dar au insistat că primul pas, pentru un consens între Moscova şi Washington D.C. este convenirea asupra principiilor strategice.

În traducere liberă, Kremlinul a sugerat Casei Albe să semneze un document prin care să declare că scutul defensiv american antirachetă nu va ameninţa niciodată descurajarea strategică nucleară a Rusiei.

Negociatorii americani au replicat că Statele Unite nici nu îşi propun să contrabalanseze, prin scut, forţa strategică nucleară rusească, având în vedere numărul, sofisticarea şi amplasarea rachetelor Federaţiei Ruse.

În acelaşi timp, preşedintele SUA, indiferent cine ar fi acesta, nu poate semna un acord prin care, în mod deliberat, constrânge propriile forţe armate să nu mai protejeze, integral, America şi pe aliaţii europeni, de atacuri cu rachete străine.

Din păcate, diferenţa de mentalitate îşi spune cuvântul. În timp ce majoritatea cetăţenilor americani doresc trecerea de la situaţia în care ambele state sunt vizate de o distrugere reciprocă garantată, la una în care stabilitatea reciprocă este asigurată, cei mai mulţi cetăţeni ruşi au încă o viziune tipică Războiului Rece, în care identifică SUA, cu pericolul numărul 1, pe plan nuclear, la adresa securităţii naţionale. Semn de isterie naţională, la nivel subliminal.

Totuşi, de partea americană există practica informării publice vizând bugetul Pentagonului şi documentele de planificare a apărării Statelor Unite. Iar politicienii şi liderii militari ruşi au avut posibilitatea să viziteze centre de comandă şi facilităţi ale apărării antirachetă. Există şi un cadru de alarmare timpurie, în baza căruia radarele NATO şi cele ruseşti fac schimb de informaţii, la nivel de câteva secunde distanţă, de la observarea unei rachete străine.

Richard Weitz, director la Centrul de Analize Politico-Militare, de la Institutul Hudson, aprecia că:”un semn bun este faptul că oficialii ruşi au recunoscut recent disfuncţionalitatea planului sectorial de apărare antirachetă, pe care preşedintele Dmitri Medvedev l-a propus iniţial, la reuniunea Consiliului NATO-Rusia, din luna noiembrie 2010.”

Ce propusese liderul de la Kremlin? Rusia să protejeze spaţiul NATO, de rachetele care ar fi fost trase de alte state şi urmau să traverseze teritoriul rus. Cu speranţa că Alianţa Nord-Atlantică nu va mai dezvolta sisteme defensive în măsură să lanseze rachete peste teritoriul rusesc.

Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen a replicat că angajamentul colectiv de apărare, al aliaţilor, nu permite ca defensiva acestora să fie delegată unui stat care nu este membru al Pactului Nord-Atlantic.

Pe de altă parte, la Cartierul General al Alianţei se cunoaşte realitatea că Rusia nu are capacitatea tehnică de a distruge rachete balistice ce trec prin spaţiul său aerian!

Va renunţa viitorul preşedinte al Rusiei la absurda condiţionare – a oricărui progres, în dialogul pe tema scutului american antirachetă -, de semnarea acordului menit a impune limitări defensivei aeriene a Statelor Unite?

Probabil că fiecare – dintre cele patru propuneri americane – va fi altfel privită, după ce ocupantul scaunului prezidenţial de la Kremlin va avea siguranţa că are timpul şi liniştea necesară unei decizii înţelepte, menită să întărească punctele sale de convergenţă, în dialogul cu preşedintele ce va fi la Casa Albă, după alegerile din anul 2012.

Atâta timp cât NATO face din conlucrarea cu Rusia un obiectiv public constant, al politicii euroatlantice, şi Kremlinul poate reflecta la utilitatea unor decizii strategice constructive. Deci paşnice.

Îşi vor sincroniza “ceasul” cei trei crai ai A. I. E.?

Cum ar trebui să înceapă ziua de lucru a preşedintelui celui de-al doilea stat românesc? Dar a premierului de la Chişinău? Şi chiar a ex-preşedintelui Republicii Moldova, hâtrul Mihai Ghimpu? Cu revista presei americane! Pentru că, începând din 2012, Casa Albă va accelera integrarea, în arealul occidental, a landului dintre Prut şi Nistru. Washingtonul pariind pe generaţia tânără. Iar Moscova? A mizat (în virtutea încremenirii în proiectul sovietic) pe cei care viaţa îi scoate treptat din arealul activ al societăţii. Una aparent prostită cu iluzia fluturării Drapelului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Asta într-o lume unde contează ce produci, din ce trăieşti, la ce te pricepi mai bine. Nu pe umărul cui încerci să plângi. Fie acesta liderul imperial care savurează un pahar de vodcă, sau cel democrat, care degustă liniştit “The Best Bourbon Whiskey”.

Şi ce indică mass-media de peste Ocean? Postul TV ABC News, cu cele mai bune conexiuni la actuala administraţie americană, a difuzat, pe 19 iulie a.c., un sondaj interesant. Conform acestei testări a convingerilor alegătorilor americani, majoritatea dintre aceştia cred că republicanii din Congres susţin interesele marilor corporaţii, în timp ce preşedintele Obama protejează clasa de mijloc şi întreprinderile mici.

59% dintre repondenţii la sondaj afirmă că reprezentanţii partidului republican, în Congresul SUA, sunt mai preocupaţi, decât actualul şef al statului, de soarta instituţiilor financiare americane. Iar 67% dintre cetăţenii Statelor Unite nu au niciun dubiu că acelaşi partid are drept prioritate vizibilă grija faţă de interesele marilor societăţi de afaceri. Asta fiind „pajura”, de pe reversul monedei mediatice lansate cu sondajul menţionat.

„Capul?” Are, pe faţa aceleiaşi monede, imaginare, chipul lui Obama. 53% dintre americani susţin moral politica actualului preşedinte, de sprijinire a clasei de mijloc, faţă de doar 35% care o dezavuează. Barack Obama îi învinge, la puncte, pe republicani – cu 47% pentru şi 37% contra – şi în privinţa preocupării sale constante pentru cei ce dezvoltă mici afaceri, deci au interese economice „pentru dumneavoastră şi familia proprie.”

Acest sondaj a fost realizat pentru ABC News de “Langer Research Associates”, indicând că Barack Obama este mai simpatizat, decât republicanii, în rândurile alegătorilor independenţi, 52% dintre aceşti repondenţi fiind de partea sa, datorită politicii lui de ajutorare a clasei de mijloc şi numai 33% împotrivă.

Mesajul esenţial al sondajului? Grija lui Obama pentru concetăţenii de condiţie medie şi modestă este un element cheie al durabilităţii sale la Casa Albă. Asta fiind vestea bună pentru fărâma de speranţă, nemărturisită, a lui Dmitri Medvedev, al cărui dorit secund mandat la Kremlin ar beneficia de un substanţial sprijin, din partea realesului de peste Ocean.

Şi ştirea nedorită de centurionii premierului Vladimir Putin. Un politician care pare a nu putea trăi decât cu gândurile la trecut. Un şef de executiv ce nu numai că are controlul presei ruse, dar şi induce teme publice false, menite a aţâţa ura împotriva liderilor unor ex-republici sovietice, precum Georgia şi Estonia.

De pildă, acum conducerea statului georgian este acuzată de faptul că s-a decis reamplasarea unui obelisc – dedicat memoriei victimelor celui de-Al Doilea Război Mondial – din centrul oraşului Batumi, la marginea acestei localităţi. În buna tradiţie stalinistă, oficialităţi de la Moscova şi lideri ai ultimelor organizaţii a veteranilor de război au criticat – “cu asprime”, bine că nu au gafat să folosească expresia sovietică „cu mânie revoluţionară” – măsura redislocării monumentului menţionat.

În aceeaşi zi, tot în presa din capitala rusă, era difuzată ştirea:”cimitir militar vandalizat în Estonia.” Actul, evident condamnabil, fiind atribuit unor vandali. Din nou, vigilente, şi la comanda clară a Moscovei, organizaţiile locale de veterani sovietici – ca să nu fie niciun dubiu – au cerut o investigare a celor petrecute cu mormintele soldaţilor care au luptat pentru interesele hegemoniste ale URSS şi pedepsirea celor vinovaţi, ca şi cum autorităţile estoniene nu ştiau ce au de făcut.

Asta va însemna un eventual al treilea mandat prezidenţial al lui Putin. Ameninţări. Condamnări. Zăngănit de arme. Şi aliaţi pe măsură. Unul fiind Iranul.

La Teheran fiind aceeaşi isterie a condamnării în contumacie.
De data asta, înalţii prelaţi iranieni anunţând, nici mai mult, nici mai puţin, decât judecarea, în absenţă, a 26 de oficiali americani, acuzaţi de violarea drepturilor umane. Pe listă se află ex-secretarul apărării Donald Rumsfeld, adjunctul lui, din acea vreme, Paul Wolfowitz, şefii fostelor centre de detenţie a insurgenţilor islamişti, de la Guantanamo şi Abu Ghraib şi comandantul crucişătorului american „USS Vincennes”, care a doborât un avion al companiei Iran Air, în 1988, ce nu s-a supus avertismentelor de a schimba ruta iniţială, în zona aflată sub protecţia forţei expediţionare a SUA. Motivul acestui proces mimat? Sancţiunile impuse de Statele Unite Iranului, care continuă să îşi dezvolte programul militar, ce va fi finalizat cu producerea în serie a armei nucleare.

Tocmai acum, la Moscova, generalul Nikolai Makarov, şeful Statului Major General al Forţelor Armate Ruse a anunţat decizia de a se trece, pe plan autohton, la construirea dronelor – avioane fără pilot –, produse până acum de concernul VEGA. Makarov a mai precizat că Rusia a cumpărat anterior un număr de drone produse de israelieni, pe care le utilizează pentru a antrena personalul propriu, din forţele aeriene. Rusia fiind statul care condamna utilizarea, de către americani, a dronelor în Afganistan şi Pakistan, pentru lichidarea unor lideri ai militanţilor islamici.

Din fericire, Obama menţine iniţiativa acţiunilor constructive, în relaţia cu tandemul politic de la Moscova. Aşa se explică faptul că Rusia şi SUA au convenit acum facilitarea eliberării vizelor între cele două state, acordul bilateral urmând a intra în funcţiune înainte de finele acestui an! Noul document prevede prelungirea duratei vizei cu intrări multiple, de la 1 la 3 ani.

Conform Departamentului rus pentru Statistică, în primele trei luni ale anului 2011, a existat o creştere cu 54% a ruşilor care vor să vadă, cu ochii lor, America la ea acasă.
Cât de mare este dorinţa de libertate a conaţionalilor lui Putin!
Iar prelungirea menţionată nu va face decât să dubleze fluxul actual spre Ţara Libertăţii, conştient asumată.

Expertul rus Serghei Zatsepilov crede că noul acord va mări şi numărul turiştilor americani care vor veni în Rusia nu doar să o viziteze, ci şi să identifice oportunităţi de investiţii, menite a contribui la modernizarea statului rus.

Până când Obama se va decide la un gest politic care să indice alegătorilor ruşi că merită să voteze pentru democraţie, nu pentru autocraţie, la Moscova – „locul de unde încă iau lumină” nu puţini dintre preşedinţii ex-republicilor sovietice – s-au publicat primele rezultate ale celei de-a 13 consultări,

pe probleme bilaterale, între Rusia şi Germania.

Ce a discutat Dmitri Medvedev cu Angela Merkel?
„Probleme cheie ale relaţiilor economice bilaterale, situaţia politică din lume, inclusiv conflictele din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, preocupările societăţii civile din Rusia şi Germania.” Cei doi au abordat şi situaţia din Libia şi Siria – unde Moscova pierde teren văzând cu ochii -, relaţiile dintre Israel şi autorităţile palestiniene, conflictele îngheţate din Nagorno-Karabah şi…Transnistria.

Concluzia finală? Bună de trimis naivii în ceaţă! Participanţii la aceste discuţii „îşi vor sincroniza ceasurile lor”, pe fiecare dintre problemele enunţate. Adică… vor rămâne ca acum. Cel puţin până când noul preşedinte de la Kremlin va da mâna cu câştigătorul alegerilor prezidenţiale, din SUA, anul următor.

Atenţionat de opoziţie, că revenirea sa la Kremlin va genera un boicot economic tacit al Occidentului, premierul Vladimir Putin a dat o replică inteligentă, pe 20 iulie a.c., afirmând că investiţiile străine în economia Rusiei au crescut cu 39% în perioada ianuarie-iunie 2011, comparativ cu perioada similară a anului trecut. Asta însemnând o infuzie de 27 miliarde $ în economia rusă.

Cu toată privirea, aparent liniştită, a fostului ofiţer KGB, ajuns acum liderul de facto al Federaţiei Ruse, societatea rusă fierbe, pe plan politic, departajările fiind tot mai vizibile, de la o zi la alta.

Astfel, tot pe 20 iulie a.c., vicepremierul Igor Suvalov a aderat la făcătura politică a lui Putin, caraghioslâcul numit Frontul Popular al Tuturor Ruşilor. Un cadru electoral în care au fost băgate, la grămadă, sindicate, organizaţii neguvernamentale, asociaţii de afaceri şi grupuri de tineri. Unele dintre aceste structuri şi-au exprimat public indignarea de a fi fost introduse în Frontul lui Putin, fără ca să li se ceară consimţământul.

Este incredibil cum – dincolo de declaraţiile absolut aiuritoare ale unor grupuscule, precum „armata feminină a lui Putin”, cea mai proastă opţiune în campania electorală declanşată neoficial – premierul rus nu înţelege exact ce nu a priceput, multă vreme, şi Vladimir Voronin.

O epocă istorică s-a încheiat. America a ajuns la punctul zero al slăbiciunii sale economice, de unde va decola spre echilibrul care i-a asigurat prosperitatea. Ruşii lucizi vor să trăiască demn la ei acasă, într-o democraţie necruţătoare cu corupţia şi abuzurile liderilor cu mentalitate stalinistă. Ex-republicile sovietice, de la marginea muribundei Comunităţi a Statelor Independente au o şansă de a fi stăpâne la ele acasă. Cu condiţia să nu întoarcă spatele exigenţelor, de ordin democratic, ale Occidentului.

Nici Marian Lupu, nici Vlad Filat şi nici Mihai Ghimpu nu sunt pe veci în fruntea celui de-al doilea stat românesc. Orice deraiere spre Răsărit nu va readuce pe comunişti la putere. Ci o nouă generaţie de lideri. Tineri. Şi care ştiu că la Washington D.C. sunt primiţi cu onoruri, în Congresul SUA, doar cei care reuşesc să taie nodul gordian dintr-o lovitură.

În cazul Basarabiei fiind vorba de cordonul politic ombilical cu moştenitorii autocraţi ai Imperiului Sovietic.

Premiul lui Putin, rateul lui Medvedev şi vizita lui Lupu

Liderul de facto al Federaţiei Ruse, omnipotentul Vladimir Putin, a fost declarat laureat al premiului „Quadriga”, un prestigios premiu german. Aceasta este fraza care a constituit ştirea zilei de duminică, 10 iulie a.c., în Moscova.

La Kremlin, Dmitri Medvedev a cerut detalii suplimentare. Premiul a fost conferit, începând cu anul 2003, unor personalităţi marcante ale politicii, economiei şi culturii, care au avut acţiuni de pionierat spre binele public. Numele premiului a fost preluat de la sculptura care încoronează celebra Poartă Brandenburg, din Berlin.

Ceremonia are loc pe 3 octombrie, data unificării Germaniei, la Berlin, laureaţii premiului primind o copie a sculpturii menţionate. Plus partea care le revine, din valoarea premiului – de 100.000 euro.

Printre cei ce au fost onoraţi, până acum, cu acest premiu se numără unificatorul celor două state germane, ex-cancelarul german Helmuth Kohl, Gerhard Fritz Kurt Schröder – fost şef al guvernului german şi cunoscut promotor al unei relaţii pragmatice cu Moscova, ex-preşedintele Mihail Gorbaciov, aplaudat în Occident, pentru îngroparea URSS şi Vaclav Havel, al 10-lea preşedinte al Cehoslovaciei şi primul al Republicii Cehia, un reformator cunoscut pentru rezistenţa sa anterioară faţă de regimul comunist.

Pentru apropiaţii lui Dmitri Medvedev există două răspunsuri posibile la întrebarea firească: ce semnificaţie reală are acordarea acestui premiu, acum? Varianta liniştitoare este că doar înscrie, în galeria laureaţilor, pe cel care şi-a propus recâştigarea de către Rusia, a forţei politice, militare şi economice pe care a avut-o Uniunea Sovietică, fiind deci o recunoaştere a acţiunilor sale de până acum. Varianta subtilă fiind un semnal de încurajare, dat de Berlin, pentru ca Vladimir Putin să îşi continue drumul politic şi să îşi anunţe candidatura pentru un nou mandat de preşedinte.

De ce ar presa Germania o limpezire a apelor la Moscova? Un posibil răspuns este şi evoluţia lui Dmitri Medvedev, cu sincope publice neaşteptate şi o surprinzătoare încremenire într-un proiect rupt parcă de realitatea imediată.
Read more »

Viteza cu care Putin revine la Kremlin

Vă mai aduceţi aminte ziua în care George Herbert Walker Bush
– al 41-lea preşedinte al Statelor Unite, cel care a avut un singur mandat la Casa Albă,
între 1989 şi 1993 – a căzut de la tribuna în care se adresa mulţimii de simpatizanţi,
în tentativa de a obţine al doilea mandat prezidenţial?

Atunci, americanii au înţeles că s-a încheiat cariera lui politică.
Şi aşa s-a şi întâmplat!

Pe 29 iunie 2011, Dmitri Anatolievici Medvedev,

al III-lea preşedinte al Federaţiei Ruse, cel căruia i se încheie, în 2012, primul mandat prezidenţial la Kremlin, a uitat… să tragă frâna de mână la autovehiculul pe care a avut ambiţia să îl conducă până în faţa mulţimii de simpatizanţi.

Din acest moment, viteza cu care Putin revine la Kremlin poate fi comparată cu aceea a luminii emanate de Steaua Roşie a URSS.

Dacă atât de încântat a fost Dmitri, pentru că era aşteptat de o mulţime entuziastă, încât a uitat că nu are şofer la volan (!?), fiind el însuşi conducătorul auto, şi a coborât visând modernizarea Rusiei – spre disperarea gărzilor de corp, repezite să oprească maşina, pentru a nu intra în mulţimea simpatizanţilor săi – ce va face când va avea de decis, tot în câteva secunde, dacă apăsă sau nu pe butonul roşu, din valiza cu comenzile sistemului ofensiv nuclear rus?

Putin nu are gusturi rele…

Cu trecutul lui de KGB, în RDG, cu supuşenia sa vicleană, faţă de Boris Elţin, căruia i-a asigurat imunitatea în schimbul primelor două mandate prezidenţiale – al treilea fiind la orizontul tot mai vizibil al anului 2012 – eminenţa cenuşie a Moscovei, “cardinalul”/cancelarul/premierul Vladimir Putin se joacă cu puştanii presei ruse – când vor muşchii domniei sale.

Recent pe o plajă, unde a cântat alături de un grup de admiratori ai indescifrabilui său chip.

Acum lansând o nouă torpilă publicistică – că doar anterior i-a plăcut să pozeze în uniforma marinarilor militari ruşi – prin angajarea, de dragul atragerii simpatiei votanţilor tineri, a unui ex-model cunoscut de la paradele moscovite de modă.
Este vorba de o jună, cu sclipici la anemicii cumpărători ai revistelor cu dezvelite corpuri de prinţese trecătoare – pe scena interesului public.

Această purtătoare de cosiţe a fost angajată în echipa de doi oameni a fotoreporterilor necesari imortalizării oficiale a evoluţiei publice a premierului cu priviri reci.
Unii blogger-i ruşi au reacţionat, în scris, imediat, afirmând că nu sunt impresionaţi de aptitudinile nou venitei în arealul fotografilor profesionişti.
Şi acum urmează o mişcare de maestru, în arta relaţiilor publice.
Purtătorul de cuvânt al şefului guvernului rus, Dmitri Peskov, a replicat prompt:
– Premierul nu îşi poate permite un profesionist mai bun!
Dar a confirmat, pe 16 iunie a.c., că Dulcinea, de ultimă oră, a lui Vladimir Putin – care nu are gusturi rele – este Iana Lapikova, o domniţă în vârstă de 25 de ani, o candidată, fără succes, la titlul Miss Moscova, în 2008.

Peskov cunoaşte arta de a livra un subiect de succes presei.
De ce?
Iată ce a declarat el cunoscutei agenţii de presă RIA Novosti:
– Ea este într-adevăr un fotograf bun, şi trecutul ei ca model nu ne interesează, indiferent ce a fost, deoarece nu era o crimă.
Ce a fotografiat până acum Miss Lapikova?
Am selectat două imagini care nu au nevoie de niciun comentariu.

Mai trăieşte Dmitri Medvedev?

Relaţiile NATO-Rusia

Realizator Radu Dobriţoiu, producător Nicu Popescu, transcriere RADOR

Radu Dobriţoiu:
Bun găsit, vă spune Radu Dobriţoiu la o nouă ediţie a emisiunii “Euroatlantica” dedicată în această seară unei teme de actualitate şi de interes pentru securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic. Voi discuta în această seară cu invitaţii mei şi cu ajutorul colegilor mei de la Bruxelles, Washington şi Moscova despre relaţiile NATO – Rusia, cu accent pe sistemul antirachetă. Invitaţi în această seară, în Studioul 31 al Societăţii Române de Radiodifuziune, doi prieteni ai emisiunii “Euroatlantica”, domnul colonel în rezervă Ion Petrescu, analist militar, editorialist la “Ziua Veche”, fost şef al Trustului de Presă al Armatei. Bună seara, domnule colonel.
Ion Petrescu:
Bună seara şi bine aţi revenit la timona emisiunii “Euroatlantica”, vi s-a simţit lipsa.
Realizator:
Vă mulţumesc. A fost un meci săptămâna trecută, din fericire încheiat cu succes pentru selecţionata României… Şi domnul Dorin Matei, redactor şef al prestigiosaei publicaţii “Magazin Istoric”, expert în istorie, dar şi un fin observator al istoriei contemporane şi al istoriei în derulare…
De ce nu? – pentru că aşa cum jurnalistul este istoricul clipei prezente şi istoricul este un excelent analist al istoriei recente. Bună seara, domnule Dorin Matei.
Dorin Matei:
Bună seara.

Realizator:
Domnilor invitaţi, în urmă cu trei zile a avut loc un nou Consiliu NATO – Rusia şi, în premieră, exerciţii militare comune NATO – Rusia în această săptămână. Forţele aeriene ale Rusiei şi ale NATO au efectuat marţi, în Polonia, primul lor exerciţiu comun vizând să evite atentate precum cele de la 11 septembrie din Statele Unite şi, citez un oficial de la NATO: “Astăzi am depăşit o etapă importantă pentru relaţiile dintre NATO şi Rusia şi, prin urmare, după părerea mea, o etapă importantă pentru lume, pentru că ameninţarea terorismului este o ameninţare comună”.
Ca parte a acestui exerciţiu a fost o primă etapă care s-a desfăşurat în Polonia, două avioane de vânătoare poloneze F16 au interceptat aparatul care tranzita spaţiul aerian, un aparat polonez, după care au predat ştafeta avioanelor Suhoi ruseşti. De asemenea, miercuri trei avioane F16 turceşti şi două aparate Suhoi ruseşti au interceptat, deasupra Mării Negre, după un scenariu similar, un avion care a deviat de la planul de zbor şi a pierdut comunicarea cu solul.
Iată, aşadar, exerciţii comune NATO – Rusia, de asemenea Consiliul NATO – Rusia, de asemenea reuniune NATO – Rusia în această săptâmnă. Putem vorbi, după era Bush, de o nouă etapă a relaţiei NATO – Rusia, domnule colonel Petrescu?

ETAPA ÎNCREDERII REZERVATE

Ion Petrescu:
Cu siguranţă că ne aflăm în perioada în care resetarea lansată de preşedintele Barack Obama şi tânărul Dmitri Medvedev îşi continuă parcursul. Aş numi această etapă – pe care dvs. aţi enunţat-o – o etapă a încrederii rezervate.
Există încă simptome tipice războiului rece; din această perspectivă, exerciţiul care a început oficial luni 6 iunie şi s-a terminat oficial azi – şi meritaţi felicitări că aţi găsit această temă pentru emisiunea de azi – este un exerciţiu menit a elimina o serie întreagă de mecanisme ale neâncrederii.
Pentru prima dată, în mod concret, au acţionat factorii de la Moscova de o manieră care le-a permis să se simtă egalii aliaţilor. Dar atenţie, directorul exerciţiului de la Moscova era general cu două stele, în timp ce directorul de la Varşovia avea un locţiitor colonel, ceea ce înseamnă că mai este o etapă de parcurs până la alinierea din punct de vedere al mentalităţii dintre cele două zone.
Elementul central al acestei săptămâni este declaraţia secretarului general al NATO, Rasmussen, care, după ce a avut o convorbire îndelungată cu ministrul apărării al Federaţiei Ruse, Anatoli Serdiukov, a făcut o afirmaţie interesantă şi merită să o reiterăm aici, aceea că NATO are responsabilitatea de a-şi apăra toţi aliaţii, că nu împarte această răspundere cu nimeni, că este bine să existe două sisteme independente de apărare antirachetă aliat şi rus, să existe un obiectiv comun, apărarea Europei, şi o conlucrare pe măsură.
Realizator:
Noi o să avem şi corespondenţe care vor sublinia şi vor accentua ceea ce aţi spus dvs. acum în privinţa faptului că Alianţa nu poate încredinţa securitatea statelor membre unei ţări partenere – aşa s-a exprimat secretarul general al NATO…
Ion Petrescu:
Nemembre.
Realizator:
Nemembre sau partenere. O să ascultăm corespondenţa de la Luminiţa Apostol imediat. Domnule Dorin Matei, aş dori să ştiu şi părerea dvs, mai ales prin prisma evoluţiei istorice, pentru că – ne aducem aminte – Rusia nu este pentru prima dată când îşi modifică atitudinea.

FOARTE MULTĂ RETORICĂ

Dorin Matei:
Dacă vă aduceţi aminte atunci când secretarul de stat doamna Hillary Clinton a apăsat pe butonul resetării acesta nu a funcţionat din prima. Eu aş fi puţin mai rezervat în a aprecia dacă asistăm la o nouă eră după era Bush sau nu, pentru că trăim într-o perioadă extrem de fluidă, evenimente care se succed cu mare repeziciune, declaraţii uneori contradictorii, foarte multă retorică, mai ales din partea Moscovei, care încearcă să compenseze prin retorică faptul că nu mai este o putere globală, ci a devenit o putere regională, un statut cu care nu se împacă foarte uşor, şi pe lângă exerciţiul pe care îl pomeneaţi avem şi foarte multe momente de tensiune între Moscova şi Washington, inclusiv legate de planul SUA de a amplasa scutul antirachetă în România şi din 2018 în Polonia.
Am citit şi aprecierea unor analişti care vorbesc despre faptul că SUA reîncep să gândească global.
Vom avea ocazia probabil să detaliem în cursul emisiunii toate mutările acestea, care par a fi comparabile cu o tablă de joc de go, acel joc în care trebuie să ocupi cât mai multe …
Realizator:
… să încercuieşti …
Dorin Matei:
…să încercuieşti şi să ocupi cât mai multe puncte. Am sentimentul că aşa ceva se desfăşoară la ora actuală, iar acel exerciţiu de care pomeneaţi – care sigur că este foarte util, interesant, necesar pentru a combate pirateria aeriană şi terorismul – s-ar putea să rămână totuşi un fenomen izolat într-un ansamblu mai mare.

Realizator:
Vorbea dl colonel Petrescu de mecanisme ale neîncrederii. Credeţi că diplomaţii ruşi – este o prestigioasă şcoală de diplomaţie la Moscova – au revenit în forţă la, să spunem, această masă de poker cu miză foarte mare?
Dorin Matei:
Dacă am spus mai devreme că Rusia nu mai este o putere globală şi că este o putere regională şi că are dificultăţi să se adapteze, nu cred că au revenit în forţă şi făceam diferenţa între retorică şi realitate. Rusia are foarte mare nevoie de investiţii occidentale, deci nu are nişte pârghii foarte solide în partida asta de poker, dar trebuie să nu uităm – pentru că tot pomeneaţi despre rădăcini istorice – că Rusia are dintotdeauna un profund sentiment că patria este asediată, că patria este în pericol.
Realizator:
Şi o să vă dau dreptate cu un citat dintr-o depeşă a RIA NOVOSTI. Anatoli Serdiukov, ministrul rus al apărării, miercuri la Bruxelles, declara că Rusia va fi obligată să îşi dezvolte forţele nucleare în cazul în care nu se va ajunge la un acord cu NATO privind amplasarea unui scut antirachetă în Europa. Îl citez: “Nu avem altă opţiune, dacă nu, vom fi obligaţi să relansăm cursa înarmării!”

UN NOU PROGRAM DE ÎNARMARE

Ion Petrescu:
Aş completa ce spuneţi dvs, pentru că a şi reacţionat “Washington Times”, cu un comentariu maliţios şi scurt. Rusiei îi convine să invoce un asemenea pretext pentru a-şi dezvolta propriile programe de înarmare.
Să nu uităm că 2012 este anunţat de premierul Putin, care s-ar putea să fie ulterior din nou preşedinte sau să rămână premier, ca momentul în care începe un nou program de înarmare a armatei Federaţiei Ruse, un program puternic stipendiat din bugetul naţional, decalat pe ani buni şi care vizează în primul rând un sistem antirachetă, dar şi un sistem rachetă, pentru că e o afirmaţie pe care domnul Serdiukov a făcut-o în sensul că NATO nu garantează că aceste interceptoare nu vor fi focalizate pe rachetele utilizate eventual de Rusia, ceea ce înseamnă teoretic că Rusia acceptă ideea că ar putea îndrepta rachete spre Europa Occidentală.
Tot teoretic este clar că niciun oficial de la cartierul general NATO la Bruxelles nu poate accepta aprioric, fie şi într-o discuţie neoficială, o asemenea afirmaţie, dar aceasta a fost făcută inteligent, în sensul că sunt zone care trebuie în continuare, din perspectiva Moscovei, limpezite.
Cert e un lucru, discutam şi înainte de emisiune, se observă o întărire a dispozitivului sudic al apărării antiaeriene a Federaţiei Ruse, ceea ce înseamnă că Moscova este informată, ştie şi prezice că undeva la sud de graniţa actuală a Federaţiei Ruse urmează să vină evenimente interesante pe mapamond.
Realizator:
Şi pentru că aţi adus aminte de discuţia noastră de dinaintea emisiunii, domnule Dorin Matei vă rog să punctaţi, discutam noi de anumite baze ruseşti ce vor fi dezvoltate şi să fim sinceri, referindu-ne la aceste interceptoare, sunt de fapt nişte rachete care cu uşurinţă pot fi modificate pentru alt scop, nu numai cel defensiv.
Dorin Matei:
Da, aici cred că domnul colonel ar putea să spună mai multe despre viitoarele baze care vor fi dezvoltate. Eu aş încerca să profit de prezenţa dânsului aici, poate ne lămureşte totuşi. Aceste interceptoare sunt destinate în faza actuală, aşa cum sunt ele proiectate, din câte am înţeles, pentru interceptarea unor rachete cu rază medie de acţiune.
Realizator:
Interceptare cinetică, fără explozie.
Dorin Matei:
Exact, exact. Deci hit and kill, cum se spune, adică îl loveşte şi-l distruge. Sigur că au fost discuţii, s-a vorbit de o rată de numai 84% de succes, au venit doi experţi care au contestat şi au spus că ar fi numai 10% -20%, Agenţia Spaţială Americană le-a replicat că au interpretat greşit datele.
Dar, domnule colonel, în ce măsură poate fi, deci vorbim de stadiul actual al acestor interceptoare, în ce măsură poate fi, se poate simţi Rusia ameninţată de ele? Aşa cum sunt ele acum, nu vorbim în perspectivă, de faptul că în 2020 urmează eventual să fie dezvoltate, că vor putea atunci intercepta şi rachete intercontinentale.
Ion Petrescu:
O întrebare care se justifică şi vă mulţumesc pentru ea. Adevărul este că noi suntem la o emisiune în anul 2011 şi din anul 2009 conducerea de la Kremlin a fost informată cu ceea ce are de gând să facă actuala administraţie, preluând lucruri pe care le-a considerat utile de la predecesorii de la Casa Albă.
Ce au considerat că este util? Apărarea Europei, apărarea aliaţilor. Faptul că administraţia actuală americană, din perspectiva resetării, a etapizat în timp îndelungat aceste dislocări ale interceptoarelor, inclusiv la Deveselu, la modul concret, a dat de gândit Moscovei, pentru că şi-a pus problema dacă un alt tip de interceptoare, calitativ superioare, ar putea să vină aici.
Dar noi ştim că în situaţie de criză aceste interceptoare ar putea să fie aduse şi în decurs de 24 de ore, dacă situaţia o va impune, pentru că aici nu este vorba doar de România, este vorba de flancul răsăritean al Alianţei Nord-Atlantice.
Dorin Matei:
Dar aceste interceptoare nu sunt ale Alianţei, sunt ale Statelor Unite.
Realizator:
În acest moment există un singur program funcţionabil şi finanţat. Este cel al Statelor Unite, care în viitor ar urma, potrivit deciziilor luate la summitul NATO din noiembrie de la Lisabona, va urma să fie interconectat acest sistem american antirachetă cu proiectul, care se află în fază de proiect pe hârtie, al Alianţei Nord-Atlantice.

RECURSUL LA SIMBOLISTICĂ

Ion Petrescu:
M-aţi provocat şi vă răspund în consecinţă. Este adevărat ce spuneţi dumneavoastră. La ora actuală este vorba de o înţelegere între Statele Unite ale Americii şi România. Această înţelegere a fost comentată de postul de radio Vocea Rusiei în termenii “România, un neofit în NATO, brusc şi-a dorit interceptoarele la Deveselu” – ceea ce arată o stare de nervozitate.
Miercuri, când ministrul Anatoli Serdiukov a fost la NATO, acelaşi post de Radio Vocea Rusiei a reamintit faptul că Statele Unite vor amplasa interceptoare în România şi că secretarul general al NATO, apropo de implicarea Alianţei, a spus foarte clar că nu se pune problema să se facă vreo concesie statelor care nu sunt membre ale Alianţei.
Rusia este conştientă că între SUA, care sunt liderul de facto al Alianţei Nord-Atlantice – a se vedea situaţia din Libia, unde fără americani nu se poate face diferenţa specifică – şi NATO este o puternică legătură.
Pentru România este important să recunoaştem – preşedintele a spus un lucru pe care fiecare român lucid trebuie să-l preia ca o realitate – că suntem într-adevăr în faza în care avem nivelul de securitate naţională aşa cum nu l-am avut niciodată după cel de-Al Doilea Război Mondial.
În acelaşi timp, da, aceste interceptoare sunt defensive, dar punctul de comandă şi butonul se va afla la Bruxelles, nu întâmplător Rusia a spus că ar dori să aibă un reprezentant lângă butonul de la Bruxelles, şi NATO a refuzat, dar în raport de situaţie pot fi luate şi alte hotărâri.
Dorin Matei:
Să nu uităm, să nu pierdem din vedere şi simbolistica acestei baze de la Deveselu, o bază realizată de sovietici în anii ’50 pentru MIG-urile15…
Ion Petrescu:
Adevărat.
Dorin Matei:
…şi care, iată, acum devine gazdă a interceptoarelor SUA.
Realizator:
Da, asta este istoria, dle Dorin Matei.
Dorin Matei:
Din fericire, de data aceasta… nu?
Ion Petrescu:
Apropo de simbolistică, mi-a plăcut foarte mult intervenţia dânsului, mi-aţi dat ideea şi vă dau replica: dacă este vorba de simbolistică, interesant este şi detaliul că în scenariul agreat de Rusia cu NATO, avioanele ruseşti s-au ridicat de la Kaliningrad – cele două care au interceptat aşa-zisul avion deturnat în cadrul exerciţiului…
Realizator:
Kaliningrad, un adevărat “cui în talpă”…
Ion Petrescu:
Deci se merge pe simbolistică.
Dorin Matei:
Dar apropo de jocul de go, acestui “cui din talpă” i s-a opus acea baterie de rachete Patriot, care este cam la 100 de kilometri, dacă am înţeles eu bine, de Kaliningrad. Deci se joacă, se joacă în fiecare zi.
Realizator:
Jocul este din ce în ce mai dezvoltat şi harta este din ce în ce mai mare, pentru că şi jocul de go are diferite dimensiuni, acum se măreşte harta.
Ion Petrescu:
Aş vrea, totuşi, să punctez o idee, pentru ca lucrurile să fie limpezi pentru ascultătorii noştri: în Europa anului 2011 nu se mai pune problema unei confruntări militare.
Realizator:
Foarte bună remarcă şi revenim la reuniunea NATO – Rusia, din această săptămână, care s-a concentrat pe scutul antirachetă. Secretarul general NATO a transmis cu această ocazie mai multe mesaje importante către Rusia – dle colonel, parte din ele le-aţi menţionat deja şi ne-am referit la ele. Printre aceste mesaje, acela că NATO nu poate încredinţa securitatea membrilor săi unor ţări partenere. O corespondenţă specială de la Bruxelles, pentru “Euroatlantica”, de la Luminiţa Apostol, cu cele mai importante mesaje transmise de Anders Fogh Rasmussen:

NATO NU AMENINŢĂ RUSIA

Luminiţa Apostol:
Prima reuniune a Consiliului NATO – Rusia la nivelul miniştrilor apărării după trei ani nu a adus nicio modificare în poziţiile celor două ţări, în ceea ce priveşte viitorul apărării antirachetă.
Secretarul general NATO, Anders Fogh Rasmussen, spune însă că rămâne optimist, că se va putea ajunge la un acord şi că nici nu era de aşteptat ca Rusia şi aliaţii din NATO să ajungă la o înţelegere aşa de repede. Orizontul de timp până la care secretarul general al Alianţei aşteaptă rezultate concrete este summitul NATO din mai, anul viitor.
După reuniunea comună a miniştrilor apărării din această săptămână, ministrul rus Anatoli Serdiukov a spus că NATO nu l-a ascultat când a prezentat nemulţumirile Rusiei faţă de sistemul antirachetă plănuit de NATO.
În schimb, secretarul general NATO a mărturisit că a avut inclusiv o discuţie bilaterală cu ministrul rus al apărării pe care l-a ascultat, dar i-a şi transmis câteva mesaje clare.
Anders Fogh Rasmussen:
Principalul meu mesaj, nu doar pentru ministru, dar şi pentru poporul rus, este că NATO nu constituie o ameninţare pentru Rusia. Este în interesul Rusiei să se angajeze într-o colaborare pozitivă cu NATO şi să se concentreze pe adevăratele provocări de securitate şi nu pe unele fantome ale trecutului, care nu mai există. Sunt optimist că vom ajunge la o înţelegere, pentru că şi NATO şi Rusia sunt confruntate de aceleaşi ameninţări în materie de apărare antirachetă.
Luminiţa Apostol:
Anders Fogh Rasmussen a precizat că aliaţii nu sunt de acord cu abordarea sectorială propusă de Rusia, care ar presupune ca teritorii aliate să fie apărate de Rusia şi a insistat că NATO nu încredinţează securitatea membrilor săi unor ţări partenere. De asemenea, secretarul general al NATO a dat din nou asigurări că scutul antirachetă al NATO nu este îndreptat împotriva Rusiei. Rasmussen a respins ideea că NATO ar putea da garanţii scrise Rusiei şi a fost de părere că Moscova nu poate avea o garanţie mai bună decât o cooperare sinceră alături de NATO, pentru a construi o arhitectură de apărare antirachetă bazată pe două sisteme diferite, aliat şi rus, însă cu un obiectiv comun: să schimbe informaţii pentru a face întregul sistem mai eficient.
Realizator:
Iată, aşadar, mesaje importante transmise de secretarul general al Alianţei. Domnule Dorin Matei, continui cu dvs. Vorbea colega mea despre faptul că NATO nu constituie o ameninţare pentru Rusia. De fapt, în istorie, cu adevărat, NATO a constituit o ameninţare pentru Rusia?
Dorin Matei:
NATO nu a constituit o ameninţare pentru Rusia, dar a câştigat confruntarea. Nu văd cum ar putea o alianţă, formată din state democratice, să constituie vreodată o ameninţare pentru un stat totalitar. Nu îmi aduc aminte ca vreun punct din statutul NATO, sau ceva din politica NATO din perioada războiului rece să fi prevăzut un atac împotriva Tratatului de la Varşovia.
Realizator:
Este articolul 5, din Tratatul Nord-Altantic, care stipulează caracterul prioritar defensiv al Alianţei.
Dorin Matei:
Exact. El a fost creat după Al Doilea Război Mondial, în contextul coborârii cortinei de fier, când americanii îşi asumaseră o răspundere faţă de statele europene, în contextul în care ştim foarte bine că în ’45-’46, cu subvenţii solide de la Moscova partidele comuniste din Italia şi Franţa erau pe punctul să preia puterea…
Realizator:
Ne aducem aminte şi de Grecia, de ce s-a întâmplat, de comuniştii greci…
Dorin Matei:
Până în ’49…
Realizator:
Sigur că da.
Dorin Matei:
Şi atunci statele europene, care erau atât de slăbite după război şi nu îşi puteau asigura singure protecţia au făcut apel la această umbrelă…
Realizator:
Marea Britanie, care a cerut de la bun început sprijin, a fost acea iarnă grea, dacă îmi aduc bine aminte, ’46-’47…
Dorin Matei:
Germania era distrusă, Franţa abia îşi revenea, Anglia îşi pierduse statutul de mare putere şi era vlăguită după război, deci Europa nu se putea apăra singură în faţa acestui colos. De altfel, există un document elaborat de Statul Major Întrunit al armatei americane în 1943, în septembrie ’43, în pregătirea conferinţei de la Teheran, în care analiştii americani arătau, deci în 1943, că la sfârşitul războiului armata sovietică va fi atât de puternică, încât nici un stat sau coaliţie de state nu o va putea înfrânge.
Realizator:
Teheran înainte de Ialta, să aducem aminte cronologic, similar ca importanţă, ca întâlnire şi negociere, dar înainte de Ialta.
Dorin Matei:
Da, deci din ’43 se ştia că armata sovietică va fi la sfârşitul războiului atât de puternică încât nu va putea fi înfrântă. Ca să nu mai pun la socoteală diferenţa, iarăşi repet, dintre state democratice şi un stat totalitar. În statele democratice nu puteai, în ’45, să le ceri mamelor care îşi trimiseseră fiii pe front, împotriva lui Hitler, în alianţă cu URSS, acum să îi mai ţii pe front ca să lupte împotriva fostului aliat – URSS. Deci nu a fost niciodată o ameninţare NATO, dar, cum am spus, a reuşit să câştige confruntarea.

“VOCEA RUSIEI” EMITE ŞI DIN WASHINGTON D.C.

Realizator:
Da… Domnule colonel Petrescu, care este părerea dvs despre această problematică, dar din punctul de vedere al Rusiei? Dacă NATO nu reprezintă cu adevărat o ameninţare la adresa Rusiei, atunci de ce Rusia se simte atât de ameninţată?
Ion Petrescu:
Aş spune că este bine să venim şi cu o informaţie despre care discutam un pic înainte…
Realizator:
Să le spunem ascultătorilor noştri că dvs astăzi aţi venit de la o recepţie, la Ambasada Rusiei, unde aţi avut un dialog cu oamenii de acolo.
Ion Petrescu:
Da, oamenii de acolo şi-au reiterat dorinţa de a avea o relaţie prietenească, aceasta a fost expresia ambasadorului rus în capitala României, cu poporul român, ceea ce arată o consecvenţă în ideea că relaţiile dintre două popoare – şi aici vorbesc de poporul rus cu poporul român – trebuie să fie echilibrate, realiste, lucide.
Vreau însă să depăşim faza războiului rece, pentru că a caracterizat-o foarte bine colegul, şi să punctăm un lucru: de săptămâna asta postul de radio “Vocea Rusiei” emite dintr-o clădire aflată la o mică distanţă de Casa Albă, are două emisiuni pe zi…
Realizator:
Emite în SUA, în limba engleză…
Ion Petrescu:
Emite în SUA, cu o echipă de oameni tineri, calificaţi. Cea mai ascultată emisiune, din cele două, este cea de la ora şase la nouă dimineaţa. Postul rus mai are o emisiune de la 4 la 7 seara, cu personalităţi politice, cu emisiuni de genul “Euroatlantica”, cum o realizaţi dvs, cu emisiuni de istorie, foarte interesant, acordă atenţie istoriei, emisiuni de cultură şi, bineînţeles, muzică.
Realizator:
Parcă ne aduce aminte nouă de “Vocea Americii”, de “Europa Liberă”…
Ion Petrescu:
Da, “Vocea Rusiei” îşi propune ca aceste…
Dorin Matei:
Numai că bănuiesc că “Vocea Rusiei” nu e bruiată.
Ion Petrescu:
“Vocea Rusiei” nu este bruiată, dar “Vocea Rusiei”, din start a specificat că îşi propune să aducă în America, în limba engleză, punctul de vedere al Moscovei în ceea ce priveşte toată problematica de pe mapamond.
Ei au precizat că Vocea Rusiei, la ora actuală, este ascultată în 60 de ţări, în 38 de limbi.
Prezenţa lor la Washington arată că, din punctul meu de vedere, continuă procesul de resetare, ceea ce este o veste bună pentru Europa, pentru România, dincolo de micile sensibilităţi, sau cum foarte bine spunea colegul, că este o situaţie fluidă, dar să spunem şi de ce!
America se pregăteşte de alegerile prezidenţiale în 2012, timp în care la Moscova nu s-a clarificat încă poziţia lui Putin, dacă va candida sau nu pentru preşedinţie, şi pe acest fond mai sunt mici neînţelegeri.
Când la Casa Albă şi la Kremlin vor fi lideri care au siguranţa celui de-al doilea mandat, respectiv al celui de-al treilea mandat, dacă va veni Putin, lucrurile se vor rezolva altfel.

AMERICA NU VA ACCEPTA CONSTRÂNGERI ASUPRA SISTEMULUI ANTIRACHETĂ

Realizator:
Pentru că am vorbit de Washington, SUA doresc un sistem a cărui funcţionare să nu depindă de acordul Rusiei. Ne referim la un sistem antirachetă, în timp ce ruşii vor un sistem la care să aibă acces şi să deţină o cheie separată, condiţie exclusă de toţi aliaţii din NATO. Se pare că trebuie găsită o soluţie de mijloc, sisteme diferite, sisteme antirachetă paralele, idee prezentă şi în corespondenţa de la Washington transmisă pentru “Euroatlantica” de Doina Saiciuc.
Doina Saiciuc:
După întâlnirea Obama-Medvedev, de la Deauville, Franţa, partea americană a spus atunci că a primit un nou semnal în legătură cu cooperarea în apărarea antirachetă, sugerând că ruşii ar fi interesaţi în a găsi un mod de a coopera în apărarea antirachetă, în aşa fel încât aceasta să nu devină o temă care să afecteze procesul bilateral clasicizat deja, deşi sigur în mod fragil, drept unul al resetării.
America reafirmă că nu va accepta nimic care să sugereze constrângeri asupra sistemului de apărare antirachetă, dar doreşte foarte mult ca ruşii să coopereze. Formula folosită de un oficial american este aceea că ruşii ar trebui “să intre în cort acum şi să ştie că dacă vor lucra cu americanii, vor fi reasiguraţi că nu există nici un plan pentru sisteme de apărare antirachetă care ar ameninţa securitatea lor”.
America doreşte un sistem a cărui funcţionare să nu depindă de acordul Rusiei. ‘Capacităţile de apărare trebuie să protejeze SUA şi aliaţii săi europeni, chiar dacă ruşii vor decide să iasă dintr-un proces al consultărilor în ultimul moment’, spune administraţia americană.
Ruşii vor un sistem, în care să aibă în mod esenţial o cheie separată. Aceasta sigur este o condiţie exclusă de toţi aliaţii din NATO.
Ruşii nu pot avea drept de veto asupra eficienţei sistemului de apărare antirachetă, pe care NATO îl va construi pentru a-şi apăra teritoriul, astfel încât ruşii trebuie să se alăture cooperării în termeni diferiţi, iar întrebarea este acum: care sunt acei termeni, ce tip de sisteme paralele şi complementare pot fi elaborate, astfel încât să producă mai curând mai multă securitate, decât mai multă anxietate în legătură cu dacă se poate conta pe ruşi.
Aceasta a fost o temă fierbinte în timpul administraţiei Bush. De atunci, relaţiile s-au ameliorat, dar este încă o temă dificilă. Decizia Rusiei, spun analiştii americani de la Consiliul pentru relaţii externe, de a căuta cooperare, a început să fie luată, după toate aparenţele, în toamna trecută, atunci când americanii se refereau la contribuţia curajoasă şi istorică a preşedintelui Medvedev la summitul NATO de la Lisabona, în toamna trecută.
Comentariile s-au ridicat chiar la nivelul declaraţiei că Rusia va găsi o cale de a fi parte a sistemului, în loc de a sta în afara lui. Aceasta a fost o problemă, însă, timp de mai bine de 20 de ani în relaţiile ruso-americane, o problemă în legătură cu care mulţi politicieni ruşi ca şi oficiali ai securităţii naţionale americane au avut o poziţie dură. Ei sunt circumspecţi cu privire la orice sugerează vechea promisiune a războiului stelelor, de a neutraliza capacitatea nucleară a Rusiei de descurajare a unui atac.

Aeroportul militar de la Deveselu

SIGURANŢA DATĂ DE ALIATUL ROMÂN

Realizator:
Ediţie dedicată relaţiei dintre NATO şi Rusia cu accent pe viitorul scut antirachetă al Alianţei. Invitaţi în studio, domnul colonel Ion Petrescu şi domnul Dorin Matei, redactor şef “Magazin Istoric”. Puteţi găsi o arhivă cu principalele ediţii ale emisiunii “Euroatlantica” pe internet la adresa româniaactualităţi.ro. Domnilor, aţi ascultat corespondenţa trimisă de Doina Saiciuc pentru “Euroatlantica”, de la Washington. Domnule Dorin Matei, ce putem spune, putem deosebi relaţia NATO-Rusia şi separat relaţia SUA-Rusia, coincid, sau relaţia dintre Washington şi Moscova este deasupra relaţiei dintre NATO şi Rusia?
Dorin Matei:
Întotdeauna a fost deasupra! Adică în toată perioada Războiului Rece au funcţionat canale de comunicare care au făcut… au împiedicat să avem un război nuclear, o catastrofă. Nu uitaţi de criza rachetelor!
Atunci… nu uitaţi de faptul că Moscova a păstrat la Washington cred că vreo 17 ani acelaşi ambasador, pe Dobrinin, care avea uşă deschisă la Casa Albă, la orice oră din zi şi din noapte, şi aşa s-au putut evita o serie de momente extrem de dificile. Deci relaţia aceasta între Statele Unite şi Rusia rămâne pe deasupra celei dintre NATO şi Rusia.
Cred că americanii dau dovadă de foarte multă eleganţă atunci când păstrează această relaţie, dar, în acelaşi timp, sigur că fiecare îşi urmăreşte interesul. Şi vorbind de acel joc de go, eu v-aş propune să adâncim puţin problema asta, a bazei de la Deveselu, care nu e numai o problemă a scutului antirachetă, a ameninţării pe care ar putea-o prezenta acele interceptări. E o problemă, îndrăznesc eu să spun, mult mai complexă. Haideţi să facem rapid o trecere în revistă a situaţiei în această zonă. Duminică vor avea loc alegeri în Turcia, e posibil ca partidul actualului premier Dogan să obţină o majoritate foarte importantă. În Turcia…
Radu Dobriţoiu:
Să aducem aminte că Recep Tayyip Erdogan este cel care a dat un nou imbold unui partid cu o anumită…
Dorin Matei:
…puternică coloratură islamistă…
Radu Dobriţoiu:
…islamistă, da!
Dorin Matei:
Şi care ridică mari probleme. S-a spus…
Ion Petrescu:
După Atatürk, probabil că este pentru prima dată când…
Dorin Matei:
Da, o revenire a islamului în viaţa politică turcească.
Ion Petrescu:
Şi decizională!
Dorin Matei:
Şi decizională, sigur că da!
Foarte mulţi analişti au vorbit de faptul că instalarea acestei baze la Deveselu rupe echilibrul care exista în zona Mării Negre. Aici exista un condominium foarte subtil ruso-turc.
Ion Petrescu:
În bazinul Mării Negre!
Dorin Matei:
În bazinul Mării Negre! Şi să nu uităm că Deveselu se conexează cu facilităţile acordate la Kogălniceanu şi în portul Constanţa. E o pătrundere puternică…
Radu Dobriţoiu:
Împreună cu bazele din Bulgaria.
Dorin Matei:
Exact!
Radu Dobriţoiu:
Dar comandamentul – să spunem şi pentru ascultători – chiar şi pentru bazele din Bulgaria, se află la Kogălniceanu.
Dorin Matei:
Da, deci este o puternică prezenţă militară americană, care deranjează şi Turcia şi Rusia foarte puternic. Prin Kogălniceanu şi…
Radu Dobriţoiu:
Iertaţi-mă că vă întrerup. Are legătură şi cu faptul că Statele Unite au primit acceptul de a folosi, fie şi pentru scopuri logistice, aeroportul de la Kogălniceanu, în loc să folosească baza de la Incirlik din Turcia.
Dorin Matei:
Şi nu numai atât! Ei stabilesc pe aici o rută prin Georgia către Afganistan, care ocoleşte ruta atât de dur negociată…
Ion Petrescu:
Prin Turcia pentru…
Dorin Matei:
Nu, prin Rusia.
Radu Dobriţoiu:
Dar chiar şi prin Turcia, pot să vă spun – că eu am fost corespondent acolo în timpul începutului celui de-al doilea război în Irak – şi foarte greu se obţinea autorizarea de aterizare a unor avioane americane de luptă, chiar în provincia Adana, la Incirlik, numai dacă erau în dificultate acele aeronave.
Dorin Matei:
În momentul atacului Irakului nu au permis.
Radu Dobriţoiu:
N-au permis… Numai dacă erau în dificultate să se prăbuşească. Şi îmi aduc aminte, că eram cu ambasadorul… cu ataşatul militar al României acolo şi ştiu cât de greu se negocia un culoar aerian pentru fiecare aeronavă românească care tranzita spaţiul aerian al Turciei către Afganistan. Foarte dificil. Probabil că Statele Unite au preferat să îşi mute mare parte din ce aveau logistic la Incirlik, să vină cu ele pe Mihai Kogălniceanu, într-o ţară mult mai prietenoasă.
Dorin Matei:
Cum vă spuneam, ruta aceasta, de care aminteam mai înainte, îi face mai puţin dependenţi de acea rută terestră sau aeriană prin spaţiul Federaţiei Ruse. Apoi, prezenţa acestor baze atât de puternice aici, la Deveselu, Constanţa, ruşii o simt ca o ameninţare pentru flota lor de la Sevastopol. Dacă extindem puţin aria, evenimentele din Siria pun sub semnul întrebării viitorul bazei navale…
Realizator:
Pe care o au ruşii acolo…
Dorin Matei:
…din perioada Uniunii Sovietice, pe care o aveau ruşii acolo.
Realizator:
Şi…înţeleg că încă o folosesc?
Dorin Matei:
O folosesc, sigur că da. Mergem mai departe, ajugem în Libia, cu toate opoziţia Rusiei faţă de o eventuală intervenţie terestră. Şi vedem cum spaţiile acelea sunt ocupate de năsturei de o anumită culoare, care sunt tot mai numeroşi, într-o zonă extrem de sensibilă.
Ion Petrescu:
Aş comenta un pic lucrurile interesante spuse de Dorin Matei.
Problemele trebuie luate punctual:
1. relaţia SUA-Rusia – da, este specială. Ştire de astăzi: ambasadorul american la Moscova l-a primit pe trimisul special al Rusiei în Libia, care, după ce l-a informat ce a discutat cu forţele de opoziţie, discuţia s-a terminat cu promisiunea şi iniţiativa ambasadorului american la Moscova de a asigura un culoar de zbor pentru trimisul Rusiei, ca să ajungă la Tripoli pentru a finaliza medierea de către Moscova a soluţionării situaţiei existente în Libia;
2. legat de Siria, tot astăzi, Ministerul de Externe rus a anunţat că Rusia va vota împotriva unei rezoluţii privind o posibilă repetare a scenariului libian în Siria.
3. apropo de ceea ce se întâmplă la Kogălniceanu şi la Deveselu, aş folosi sintagma “siguranţa aliatului”. America are o siguranţă de acţiune în România, pe care o trebuie să o nuanţăm, nu o mai are în zona turcă. Foarte bine aţi spus despre ceea ce se întâmplă la nivelul politic, dar să nu uităm că actuala conducere a Turciei a decapitat liderii armatei, le-a luat drepturile şi…
Realizator:
Patru sau cinci generali chiar au fost arestaţi. Sunt cei care ar fi dorit să dea o lovitură de stat, atunci când Parlamentul de la Ankara a votat împotriva deschiderii unui front de nord în Irak, de pe teritoriul Turciei.
Ion Petrescu:
Aici aş face o completare necesară. Armata turcă – şi am fost acolo – era pregătită pentru situaţii în care alte forţe s-ar fi opus menţinerii statutului laic…
Realizator:
Să intre ea singură.
Ion Petrescu:
Deci avea modalitatea proprie de acţiune. Scenariul care a fost jucat la un exerciţiu de comandament era în baza planurilor aprobate de fostul preşedinte şi fostul premier. Sigur că…
Realizator:
Până la paralela de 36 de grade, dacă nu mă înşel…
Ion Petrescu:
Corect.
Realizator:
… să intre cu trupe în zona foarte sensibilă pentru Turcia, care este acum Kurdistanul de Nord.
Ion Petrescu:
Să nu uităm că Turcia, alături de Olanda, Spania, Germania şi Polonia, nu vor să se implice sub nicio formă în ceea ce este o operaţiune NATO în Libia.

NATO NU VREA SCUTURI SECTORIALE

Realizator:
Înainte de a continua cu următoarea corespondenţă, încă o informaţie dintr-un interviu acordat de trimisul special al Moscovei la Alianţa Nord-Atlantică, Dmitri Rogozin, postului de televiziune “Rossia 24”; el spunea că Rusia poate dezvolta un sistem capabil să penetreze orice apărare antirachetă a NATO, şi îl citez:
“Orice încercare a celor din NATO, care visează să neutralizeze potenţialul nostru strategic, va fi zadarnică”.
De la Moscova, Alexandr Beleavschi transmite că, în acest moment, nu există nicio variantă de colaborare în privinţa scutului antirachetă între NATO şi Rusia. Se conturează două sisteme diferite, separate, scuturi sectoriale, însă euroscutul nu trebuie să fie îndreptat împotriva Rusiei.
Aşadar, numeroase divergenţe, după cum reiese în corespondenţa transmisă pentru “Euroatlantica” de la Moscova, de colegul meu, Alexandr Beleavschi.
Alexandr Beleavschi:
Aşa cum se putea anticipa, după întâlnirea Medvedev-Obama de la summitul G8 de la Deauville, o înţelegere între Rusia şi Statele Unite, deci între Rusia şi NATO, în problema scutului antirachetă, este în prezent imposibilă, cu atât mai mult în termenii doriţi de Moscova. La Deauville, liderul rus şi-a exprimat deschis nemulţumirea faţă de reacţia ţărilor NATO la propunerile Rusiei. Consiliul NATO-Rusia, la nivel de miniştrii ai apărării, desfăşurat miercuri la Bruxelles, nu a adus nici el elemente noi. În acest moment, nu există practic nicio certitudine în ceea ce priveşte modalitatea posibilă de cooperare între cele două părţi în domeniul antirachetă, NATO şi Statele Unite lăsând fără răspuns şi cererea Rusiei ca, în cazul neparticipării la un sistem comun cu NATO, ea să primească garanţii că euroscutul nu va fi îndreptat împotriva rachetelor balistice intercontinentale ruseşti, bazate în zona europeană a Rusiei.
Aproape imediat după ce a fost lansată la summitul NATO-Rusia din noiembrie, Alianţa a respins, de facto propunerea preşedintelui Medvedev privind un aşa-numit scut sectorial.
Acesta presupune un perimetru comun de apărare antirachetă, în care sistemele să fie îndreptate în afara perimetrului, ceea ce ar fi trebuit să elimine şi temerile Rusiei.
Perimetrul ar fi urmat să fie împărţit în două zone de răspundere principale: cea a NATO şi cea a Rusiei.
În practică – afirmă experţii ruşi – o rachetă lansată de la baza iraniană de la Isfahan spre Europa occidentală ar fi fost urmărită de noul radar rus de la Armavir şi doborâtă de un interceptor rus, lansat din zona Rostov-pe-Don.
Similar, dacă o rachetă lansată în direcţia Rusiei ar trece prin zona de răspundere a NATO, ea ar urma să fie interceptată de sistemele Alianţei, însă ideea delegării răspunderii în domeniul securităţii către un stat nemembru al NATO a fost respinsă de membrii Alianţei.
Întâlnindu-se cu jurnaliştii ruşi, după reuniunea de miercuri, ministrul rus al apărării, Anatoli Serdiukov, nu şi-a ascuns iritarea. El a declarat că divergenţele cu NATO în problema antirachetă au un caracter principial.
Cele şase luni de discuţii din cadrul Grupului comun de lucru sub egida Consiliului NATO-Rusia nu au dus la nicio înţelegere în problemele conceptuale, nereuşindu-se nici să se formuleze scopul final al cooperării în domeniul antirachetă, nici să se stabilească cum va arăta scutul antirachetă şi care va fi arhitectura acestuia.
Numeroase divergenţe rămân şi în privinţa documentului ce ar urma să rezume principiilor politice ale cooperării, document la care lucrează în prezent experţii celor două părţi.
Serdiukov a reproşat Statelor Unite şi NATO că fără să ţină cont de îngrijorările Moscovei continuă realizarea euroscutului prin încheierea de acorduri bilaterale, precum cel dintre Statele Unite şi România, cu privire la baza de la Deveselu.
De asemenea el a reafimat că pentru Moscova este esenţial ca garanţiile că euroscutul nu va fi îndreptat împotriva Rusiei să fie conţinute într-un acord scris cu valoare juridică obligatorie, cele verbale oferite de NATO fiind considerate insuficiente.
Înaintea reuniunii de la Bruxelles în presa rusă au apărut detalii neconfirmate însă oficial privind aceste garanţii.
Este vorba în primul rând de restricţii în ceea ce priveşte numărul şi parametrii tehnici şi locurile de amplasare al interceptoarelor şi radarelor antirachetă, precum şi de instituirea unui mecanism de control.
Potrivit experţilor ruşi, Moscova ar putea accepta din punct de vedere tehnic desfăşurarea interceptoarelor în sudul şi sud-estul Europei, inclusiv în România sau Bulgaria, în niciun caz însă în Polonia.
Deocamdată, după reuniunea de la Bruxelles, ministrul Serdiukov a repetat ceea ce a spus anterior şi preşedintele Medvedev, şi anume că dacă nu va ajunge la un acord cu Statele Unite, respectiv NATO, în problema euroscutului, Rusia va fi obligată să-şi dezvolte forţele nucleare ofensive, ceea ce ar risca să provoace o nouă cursă a înarmărilor. Cu toate acestea, el a declarat că Rusia nu dramatizează situaţia şi este gata să continue discuţiile însă pe baza ideii scutului sectorial propus de preşedintele Medvedev.
La rândul său, secretarul general NATO, Anders Fogh Rasmussen, a declarat, după reuniune, că este convins că diferenţele dintre poziţiile Rusiei şi NATO pot fi reduse până la summitul Alianţei, din mai 2012, din Statele Unite.

RUSIA TREBUIE SĂ ÎNŢELEAGĂ CĂ GRANIŢA NATO TRECE ACUM, DE FACTO, PE NISTRU

Realizator:
Ca de obicei o analiză extrem de interesantă de la Moscova semnată de colegul meu Alexandr Beleavschi. Domnilor, vorbea Saşa şi folosea… a folosit foarte frecvent un termen pe care noi nu îl folosim, când ne referim la scutul antirachetă, fie el american, fie el al NATO. Saşa vorbea de euroscut. Domnule Dorin Matei, chiar şi termenii dacă îi analizăm, pentru că sunt termeni folosiţi la Moscova, pot contura anumite diferenţe chiar şi de perspectivă?
Dorin Matei:
În mod sigur e vorba de o diferenţă de perspectivă, Rusia vorbeşte de un scut european în care să fie parte egală, în subsidiar în mod sigur Rusia vorbeşte de un scut european din care încet, încet Statele Unite să dispară. Nu uitaţi că Rusia nu negociază cu UE, Rusia negociază cu actori din UE şi …
Realizator:
… cu Germania, cu Franţa.
Dorin Matei:
Cu Germania, cu Franţa, cu Italia, şi nu uitaţi că Rusia e cea care a aruncat în aer arhitectura de securitate europeană prin atacul din Georgia şi vine acum cu propunerea de a se crea o nouă arhitectură de securitate europeană, unde reuşeşte să se înţeleagă uneori destul de bine cu Germania, dar să vedem până unde va putea merge această înţelegere. Deci, nu e vorba de utilizarea unui termen, e vorba de o întreagă ideologie aici.
Realizator:
Securitatea europeană în care Ucraina, care era foarte vocală în urmă cu doi ani, în privinţa aderării la NATO, iată şi-a încetinit …
Dorin Matei:
… dar se pare că nu a renunţat încă complet.
Realizator:
Dar cu siguranţă şi Moscova are un rol important.
Dorin Matei:
Ştim cum s-au desfăşurat alegerile şi cine le-a câştigat la Kiev.
Realizator:
Da. Tocmai de aceea am făcut această paralelă. Domnule colonel Ion Petrescu vorbea Saşa Beleavschi despre scuturi sectoriale; ce ar presupune asta, ce ar însemna?
Ion Petrescu:
Da. Aceasta este o afirmaţie a Ministerului rus de Externe, făcută cu ceva timp în urmă, Rusia îndrăznea mai mult, adică îndrăznea să viseze că îşi va aloca, ca să folosesc un termen mai puţin academic, hălci din zona euroatlantică pe care să le gestioneze.
Dar şi Rusia trebuie să înţeleagă că graniţa NATO trece acum de facto pe Nistru.
De facto pe Nistru, pentru că pe data de 12 iunie, John McCain se duce la Chişinău, unde are o întrevedere oficială cu preşedintele Republicii Moldova, Marian Lupu, ulterior asistentul secretarului general al NATO, Dirk Brengelmann va fi prezent la Chişinău, cu pretextul unei expuneri necesare reprezentanţilor mass-media, de a clarifica care este evoluţia relaţiei dintre NATO şi partenerii aflaţi la graniţele Alianţei.
Eu cred că Rusia înţelege de o manieră foarte clară că indiferent cine va fi la Kremlin va trebui să coopereze cu viitorul preşedinte al Americii, indiferent cum se va numi el, din 2012.
Da, Rusia are nevoie de America.
Pe data de 9 iunie a fost dat un comunicat oficial la Moscova, în care s-a confirmat, pentru prima dată, realizarea unui acord fără precedent între compania rusă de automobile Sollers şi cea de peste Ocean, Ford America’s Inc.
Acest acord este făcut pe baze echitabile, în sensul că ruşii nu vor asambla doar cele şase noi tipuri de autovehicule, ce vor fi lansate într-o producţie anuală de 350.000 de vehicule pe an, dintre care 30% sunt destinate statelor din Comunitatea Statelor Independente, ci vor avea şi un laborator de cercetare în domeniu şi un birou de design.
Moscova consideră că este un acord fără egal şi că acest acord economic, pe zona de automobile, cu Statele Unite, asigură Rusiei o şansă nesperată de a dezvolta locuri de muncă şi de a influenţa arealul pe care îl gestionează în cadrul Comunităţii Statelor Independente, iar Statele Unite ale Americii câştigă practic o piaţă de dealeri pusă la punct, care are nevoie de produse de calitate.
Deci din acest punct de vedere, economic, Rusia are nevoie de Statele Unite.
Indiferent cine va fi preşedinte în viitor, în Rusia, va trebui să poarte acelaşi tip de dialog, care eu zic că la ora actuală este unul elegant, cum foarte bine spuneaţi şi dumneavoastră, între Casa Albă şi Kremlin.
Nu ne îndreptăm spre o zonă de încrâncenare a relaţiilor dintre cele două entităţi, respectiv superputerea lumii şi puterea rusă, dar sigur, există încă suspiciuni, neîncredere, există încă o încredere rezervată şi când unii oficiali ruşi se uită spre noi.
Dintre statele membre NATO, care au intrat mai recent în Alianţa Nord-Atlantică, doar România a luat două decizii temerare. Prima decizie fiind aceea de a avea un contingent puternic în Afganistan, cum nu mai are la ora actuală nicio altă ţară cu pretenţii de acest tip, şi doi…
Realizator:
Şi într-o zonă foarte dificilă.
Ion Petrescu:
Foarte dificilă. Aţi fost acolo, cunoaşteţi realitatea din Afganistan.
Şi doi, opţiunea pentru Deveselu, care este una necesară unei Românii ce îşi doreşte o prosperitate economică.
Realizator:
Cred că înainte de Deveselu a existat şi baza americană de la Mihail Kogălniceanu, care probabil anticipa ce avea să se întâmple, dar bază americană care deţine şi comanda structurii similare de pe litoralul bulgăresc.
Ion Petrescu:
Dacă-mi permiteţi, pentru că anterior aţi declanşat o discuţie interesantă şi am rămas dator cu o completare. Exerciţiul, care a fost făcut recent pentru public, cu aşii aviaţiei militare americane, a avut un mesaj foarte clar: “Fulger peste Marea Neagră”.
Realizator:
Vă referiţi la exerciţiul celor din echipa Thunderbirds, in Romania, din 8 iunie, comentat de Radu Tudor, nu?
Ion Petrescu:
Da. Dar mesajul, mesajul lor, gândit de Pentagon, era “Fulger peste Marea Neagră”, ceea ce înseamnă că Marea Neagră nu va mai fi lac rusesc.
Dorin Matei:
Domnule colonel, iertaţi-mă, dar mă înşel eu sau de obicei aşii ăştia ai cerului, atunci când fac aceste demonstraţii cu care încântă publicul, îşi fac totuşi şi meseria de militar şi stabilesc unghiuri…?
Ion Petrescu:
Întrebarea este retorică.
Dorin Matei:
Da, mulţumesc frumos pentru răspuns.

RACHETE S-300 ÎN GEORGIA, PENTRU CRIZA CE VA FI ÎN IRAN

Realizator:
Şi ca să continuăm şi cu un alt punct sensibil al relaţiei dintre Statele Unite, pe de o parte, NATO de aceeaşi parte, şi Rusia. Domnule Dorin Matei, cum rămâne în această ecuaţie cu echilibrul fragil reprezentat de Georgia?
Dorin Matei:
Da, va fi foarte interesant de văzut ce se întâmplă în Georgia.
Americanii continuă să manifeste un puternic interes şi e firesc să facă lucrul ăsta.
Rusia, la rândul ei, are acolo puncte de ancorare foarte solide, care ţin de o istorie puţin cunoscută la noi a acestui stat georgian.
Îmi este greu să spun ce se va întâmpla în continuare, pentru că ştiţi că am avut speranţe şi în Ucraina, atunci, cu revoluţia portocalie, şi lucrurile s-au mai schimbat.
Realizator:
A fost ca o maree, flux şi reflux …
Dorin Matei:
Flux şi reflux şi marea are tot timpul flux şi reflux, rămâne să vedem …
Realizator:
Mai puţin Marea Neagră!
Dorin Matei:
Nu, şi Marea Neagră are flux şi reflux, dar mai puţin sesizabil.
Ion Petrescu:
Rusia totuşi se foloseşte de pretextul scutului antirachetă, deoarece şi-a deplasat în cele două zone pe care le controlează în Georgia, Abhazia şi Osetia de Sud, sisteme de rachete S300, care fac parte din ceea ce consideră ea că ar fi un scut propriu pentru orice pericol care ar veni din sud – concret, din zona iraniană.
Situaţia în Iran este destul de tensionată, să nu uităm că această săptămână a început cu conferinţa de presă a preşedintelui iranian, care după ce a dorit să reitereze sensibilitatea Teheranului faţă de relaţia încordată dintre Pakistan şi SUA, a spus că Iranul este pregătit să reacţioneze la orice provocare la care ar fi supus.
Cu câteva ore înainte, şeful Statului Major al Forţelor Terestre iraniene a afirmat că Iranul este în măsură să facă faţă şi unui război electronic.
Aceste declaraţii, pe care le-aş considera neinspirate şi evident, hazardate, nu sunt în măsură să liniştească apele.
Întrebarea firească, logică, este de ce acum Iranul agită apele?
Şi aţi menţionat dvs în emisiune, se clatină Siria, şi în momentul în care se clatină Siria …
Dorin Matei:
Tot ce se întâmplă în lumea arabă …
Ion Petrescu:
Da, se duce un sistem de relaţii, relaţia Siriei cu Iranul, relaţia Siriei cu Moscova, şi atunci se caută la nivelul demagogic al propagandei oficiale iraniene, să se limiteze aceste efecte negative pentru Teheran, care rămâne, totuşi, o provocare pentru comunitatea occidentală în viitor.

***

Realizator:
Revenim la tema principală a ediţiei de astăzi a emisiunii “Euroatlantica”, relaţiile dintre NATO şi Rusia, o temă foarte importantă, generoasă, pe care o singură emisiune nu o poate acoperi.
Cu siguranţă vom reveni asupra acestei teme. La final de emisiune, domnilor invitaţi, o întrebare pentru amândoi.
Când credeţi că se va ajunge la o înţelegere între SUA şi NATO, pe de o parte, şi Rusia, pentru un euroscut sau un scut antirachetă euroatlantic?
Dorin Matei:
Dacă vreţi o părere foarte sinceră, nu văd o perspectivă de timp raţională în care să se ajungă la o astfel de înţelegere. Tot ce pot spera este ca noi, românii, să nu ratăm momentul.
Ion Petrescu:
Aş întări ceea ce a spus colegul, prin faptul întâmplat la întâlnirea dintre preşedintele Barack Obama şi preşedintele Dmitri Medvedev, la reuniunea G 8.
Dmitri Medvedev a solicitat o înţelegere – în chestiunea scutului american antirachetă -, dar Barack Obama a răspuns laconic: “Rămâne o problemă între noi”.

Medvedev mai vrea să fie preşedinte

Un adevărat show de public-relations/relaţii publice a fost prima conferinţă de presă, de mare amploare, a preşedintelui Dmitri Medvedev, din momentul când a fost ales să conducă Rusia – acum trei ani de zile – până în prezent.

Am ales acest subiect, pentru rândurile care urmează, deoarece pe malurile Dâmboviţei, cum strănută cineva la Kremlin, cum se şi exagerează importanţa răcelii public exprimate, de către scribi ce sacrifică adevărul, de dragul unui senzaţional evident infantil.

Conferinţa lui Medvedev a avut loc la Şcoala de Management din Skolkovo, unde preşedintele rus a avut bucuria de a evolua în faţa a 800 de jurnalişti, destinşi, deloc îngrijoraţi de declaraţiile sale.

Ce idei a susţinut şeful puterii din Europa de Est?

Mai întâi a abordat problema siriană. De o manieră previzibilă. Rusia nu va sprijini o nouă rezoluţie a Consiliului de Securitate, în formula celei adoptate pentru Libia, dacă ţinta acesteia va fi Siria, chiar dacă – atenţie la nuanţă – i se va cere să o facă de prieteni apropiaţi. A se citi preşedintele Barack Obama.

Apropo de Libia, Dmitri Medvedev a afirmat că rezoluţia privind situaţia din această ţară era necesară, pentru a semnala îngrijorările existente pe plan mondial, dar coaliţia anti-Gaddafi – a evitat cuvântul NATO, semn al culpabilizării indirecte a iniţiativei punitive franceze – a depăşit mandatul fixat de O.N.U. Ceea ce poate compromite rolul internaţional al acestei organizaţii.

Rolul de vector al centrului de la Skolkovo, în direcţia dezvoltării inovaţiilor menite a îmbunătăţi viaţa conaţionalilor săi, a fost evidenţiat de Medvedev prin dezvoltarea reţelei de centre similare, în anii următori, în alte regiuni ale Rusiei.

Preşedintele rus nu a evitat aspectele legate de criza economică, afirmând că, acum, federaţia pe care o conduce se mişcă în sens pozitiv, Rusia – spre deosebire de Spania, Grecia şi Portugalia –neavând în prezent probleme financiare majore.

Apoi, Medvedev a surâs:”am reuşit să imprimăm un curs al politicii externe care a dus la o dezgheţare a relaţiilor dintre Rusia şi o serie de ţări.” Indiciu că nu ar dori ca acest proces să devină reversibil. Cel puţin nu pe mandatul său actual.

Prudent, el a mai punctat o chestiune sensibilă: “am fost şi suntem capabili să ne apărăm”. Trimiterea fiind la ceea ce Medvedev a numit evenimentele din 2008.

Atunci însă, cei ce se apărau erau georgienii, care iniţial au încercat să rezolve manu militari problema teritoriilor secesioniste, apoi trupele ruse au fost tentate să îl schimbe pe preşedintele Georgiei şi numai în urma intervenţiei, nu doar telefonice, a Statelor Unite, cele două tabere au revenit pe poziţiile iniţiale.

Reamintirea, la modul general, a acelui conflict local, probează mai degrabă bunul simţ al şefului statului rus, care este conştient că nimeni nu înghite povestea cu piticul georgian care atacă uriaşul rus.

Adept al unui stil şerpuitor, în propriul discurs, Medvedev a trecut din nou la politica internă, lamentându-se în privinţa realităţii că se face prea puţin pentru îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale conaţionalilor săi şi crearea unor condiţii care să stimuleze reîntoarcerea acasă a ruşilor plecaţi peste hotare.

Preşedintele Federaţiei Ruse a admis faptul că nu s-a reuşit o creştere economică, datorită condiţionării acesteia de asigurarea unui flux continuu de materii prime şi climatului nefavorabil, existent în domeniul investiţiilor.

Exact după o asemenea abordare, deci când cei 800 de jurnalişti se aşteptau mai puţin, Dmitri Medvedev a surprins asistenţa afirmând că unii dintre ei s-au grăbit să interpreteze cuvintele sale, prin care afirma dorinţa de a împărtăşi, în viitor, experienţa sa prezidenţială, ca o pregătire a părăsirii fotoliului de la Kremlin.

“Nu am nicio îndoială că, mai devreme sau mai tarziu, nu voi mai fi preşedinte. Şi în acest caz, nu m-a incomodat niciodată ideea de a împărtăşi experienţa mea de lucru ca preşedinte şi de muncă cu guvernul. Cred că acest lucru este util, dar voi spune acum că este incorect ca să se gândească cineva că astfel eu mi-am luat rămas bun de la fiecare…”

Acest mesaj nu este doar pentru susţinătorii săi, nu prea fericiţi de modul repetat în care Putin nu respinge ideea unui al treilea mandat prezidenţial, ci şi pentru Barack Obama, a cărui vizită programată la Moscova este una ce vizează, tacit, dar clar, susţinerea lui Dmitri Medvedev, în cursa pentru realegerea sa ca preşedinte.

Abordând raporturile cu China, liderul de la Kremlin a declarat:”cred că relaţiile noastre sunt perfecte, deoarece şi partenerii noştri susţin că niciodată, ca acum, nu au fost asemenea legături de prietenie cu Rusia. Stimularea colaborării politice şi economice ruso-chineze rămâne prioritatea noastră în anii care vin.”

La ora actuală, cifra de afaceri comerciale bilaterale se ridică la 60 miliarde de dolari, prefigurându-se a atinge curând nivelul de 100 miliarde, conform unui acord semnat recent.

Din nou ofensiv, Medvedev a atenţionat asistenţa – indirect Kievul -, că Ucraina trebuie să aleagă între Uniunea Europeană şi Comunitatea Statelor Independente, între stabilirea unei zone de liber schimb economic, tipic integrării în U.E., şi întărirea cooperării cu ţările membre ale C.S.I., prin intermediul uniunii vamale şi economice.

Preşedintele rus a spus: „Dacă Ucraina alege vectorul european, cu siguranţă îi va fi mai greu să găsească oportunităţi în spaţiul unic, economic şi vamal, creat de Rusia, Kazahstan şi Belarus, deoarece aceasta este o asociaţie separată. Nu poţi fi peste tot, în acelaşi timp şi acest lucru este ceva care trebuie să fie înţeles de toată lumea, inclusiv de colegii mei ucrainieni. Ucraina nu poate sta pe două scaune, trebuie să aleagă unul dintre acestea.”

Nu doar Ucraina este în situaţia asta – observ ca simplu jurnalist -, ci şi cel de-al doilea stat românesc, a cărei conducere actuală, după cum vedem cu ochiul liber, se declară public pro-europeană, apoi fuge repede la Moscova, ca să dea asigurări, repetate, dar clasificate, de rămânere în C.S.I..

Apoi, Medvedev a savurat întrebarea privind relaţia sa cu Vladimir Putin.

O aştepta! A răspuns nuanţat, complex şi prudent. A precizat că pe toate problemele strategice de dezvoltare a Federaţiei Ruse se consultă, între patru ochi, cu premierul.

El a detaliat:“Relaţia mea cu colegul şi partenerul meu politic Vladimir Putin merge dincolo de ceea ce a fost numit drept un tandem. Este o relaţie care a durat mai bine de 20 de ani. Ne cunoaştem foarte bine şi ajungem cu uşurinţă la o înţelegere. Suntem într-adevăr oameni lucizi şi împărtăşim viziuni similare, în problemele cheie ale dezvoltării ţării. Asta nu înseamnă că suntem de acord în toate privinţele. Nici nu ar trebui să se întâmple aşa ceva. Acest lucru ar fi teribil de plictisitor şi pur şi simplu greşit. Orice persoană are dreptul să aibă propriile sale gânduri şi abordări, dar suntem apropiaţi în chestiuni de strategie, altfel nu am fi capabili să conlucrăm. Eu cred că la deciderea a ceea ce se va întâmpla, la finalul mandatului prezidenţial, va fi necesar să se ţină cont de aceste lucruri. Este o competiţie utilă şi care duce la un termen final. Sper că, în cursa luării deciziilor – privind cine ar trebuie să candideze şi pentru ce post şi ce va face în viitor – să fim ghidaţi de acest tip de abordare responsabilă, de a răspunde în faţa ţării şi a poporului ei, în primul rând”.

Urmează pasajul care a inflamat ziarişti neatenţi la context şi la nuanţe. Unul deloc nou, în retorica liderilor de la Moscova.
Ce a spus concret, Dmitri Medvedev?

Rusia va mări numărul armelor sale nucleare, dacă nu va ajunge la un acord, cu Occidentul, în privinţa rachetelor anti-balistice/ABM.

Urmează fraze ce par a fi rodul unui dialog cu Putin:”Sper ca întrebările pe care le-am pus anterior, prietenului meu, preşedintele S.U.A., Barack Obama, să primească răspunsuri, pentru ca să putem construi un model pentru cooperarea ABM. Dacă nu vom acţiona în această privinţă, atunci va trebui să răspundem cu măsuri adecvate, pe care nu ne-ar place să le luăm. În acest caz, vom putea vorbi de întărirea potenţialului nostru de arme nucleare, ceea ce ar fi un scenariu deplorabil, care ne-ar întoarce la era Războiului Rece.”

Pentru opinia publică rusă pare un semnal de bărbăţie. Lui Putin i-o fi smuls un zâmbet rece. Dar lucrurile sunt mult mai simple.
O asemenea opţiune rusă, fie l-ar determina pe preşedintele Barack Obama să ia măsuri de retaliere fără precedent, cele mai eficiente fiind de ordin economic, fie ar facilita ajungerea unui republican la Casa Albă.

Unul care poate ar cere revitalizarea unui concept mai vechi, enunţat de emisari ai Pentagonului, la debutul ultimului deceniu, din veacul trecut, cu prilejul unor peripluri prin academiile militare, ale fostelor state satelite ale Uniunii Sovietice, inclusiv România.

Cu acel prilej, enunţul cheie, ce a uimit asistenţa, a fost limpede:”După prăbuşirea U.R.S.S., următorul obiectiv este demantelarea structurii succesoare.”

Iar Medvedev însuşi a recunoscut, în urmă cu câteva luni, că scenarii similare cu cele puse în practică în nordul Africii erau pregătite şi pentru federaţia ce o mai conduce.

Esenţa mesajului transmis de preşedintele rus, la această conferinţa de presă?

Schimbări calitative sunt necesare pentru modernizarea Rusiei.

Medvedev poate fi garantul acestora. Dar va candida?

Preşedintele Federaţiei Ruse a răspuns zâmbind:
”Alegerile prezidenţiale au propriile legi şi eu le voi respecta. Dacă voi decide să fac acest anunţ, îl voi face. Aşa cum am declarat recent colegilor chinezi, aşteptarea nu este lungă acum. Un anunţ ar putea fi făcut în scurt timp.”

Adică înainte de vizita lui Barack Obama la Moscova. Calcul perfect.